3,053 matches
-
sau cum îi spunem noi cocsul, înțelegi, pur și simplu cocșul, deci cocșulă - Sau, cum îl numim noi, cocaina, - interveni Mik, dar Nelly îl amenință cu periuța. - Deci, cocșul, continuă ea, este neobișnuit, miraculos de ușor. Înțelegi? Cea mai mică adiere îl risipește. De aceea, ca să nu-l risipești, trebuie să-ți ții respirația. Sau, poate, e mai bine să dai aerul afară înainte de a te apleca asupra lui. - Din plămâni, se înțelege, observă Mik mohorât. - Din plămâni, mârâi Nelly și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
conta! Eu, în schimb, mă simțeam din nou, sub ochii tăi cercetători, Frăgezel. Ce stângaci ne-am comportat, ne priveam și nu știam sau nu prea aveam ce să ne spunem. Pentru mine a fost totuși ceva minunat, ca o adiere proaspătă de primăvară simțită în viața aridă și monotonă pe care o duceam. Mulțumesc pentru clipele ce mi le-ai dăruit fără să știi și fără să vrei, din care o să-mi făuresc o vreme vise. Nu credeam că te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1564_a_2862]
-
Poporului Vălului, al Poporului Spadei sau al Poporului Lăncii. Se scurse o nouă zi. Și apoi alta. Au venit alți vulturi. Au venit o mulțime. Nimic nu se mișca în jurul celor trei palmieri prăfuiți, căci chiar și cea mai ușoară adiere, părea să fi dispărut din acel loc blestemat. Soarele și liniștea erau stăpânii. Moartea era invitata. Laila împărți apa rămasă, un ibric de persoană, fără să facă vrei diferență în funcție de sex sau de rang, iar când din uzatul burduf de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
vacanță“. Ei bine, eu cred că tocmai în vacanță trebuie citite cele mai bune, obsedante, dificile, nebune cărți. Nu prea cred în „lecturi sifon“ de vară. Sifonul livresc poate fi lecturat oricând și mai degrabă după toropeala muncii decât la adierea brizei de dimineață. Eu asociez vacanța cu cele mai frumoase lecturi. Pot să-mi amintesc, de exemplu, cu mai multă ușurință de lectura din vara lui 1988 - lectura cu voce tare făcută și pentru amicii mei din trenul Chișinău-Yalta - decât
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2178_a_3503]
-
Priveam la el cu admirație... Îl simțeam fericit. De fapt, pentru el orice se întâmplă în jurul lui este motiv de bucurie... Acum toată fața lui era numai lumină, care se aduna în ochii blânzi și se revărsa apoi ca o adiere caldă. Toate mă făceau și pe mine să încerc a avea aceeași stare. Nu reușeam prea mult, dar bătrânul mă privea stăruitor, cu gândul parcă să-mi transmită și mie acea scânteie de fericire... Nici nu mi-am dat seama
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/548_a_763]
-
Gândurile mi-au fost curmate, însă, de apariția călugărului. Dacă ți-ai pus burta la cale, atunci nu-i alta de făcut decât să pornim spre locul nostru știut... Ca niciodată, suprafața apei iazului părea o întindere de cristal. Nici o adiere a vântului, nici o mișcare de vietate care să-i spargă oglinda. Probabil că cerul voia să-și vadă fața în ea și își ocrotea opera. Bătrânul s-a așezat pe locul lui, dar privirea îi fugea de ici-colo fără punct
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/548_a_763]
-
nici o scrisoare, nici un semn. Se lăsă jos pe un fotoliu și privi cu tristețe odaia, cum ai privi o colivie din care a zburat un canar. În sofa se mai zărea cuibul făcut de trupul Otiliei, și în aer plutea adierea ei. Pe masă, Felix găsi un pieptene arcuit, pe care Otilia și-l punea în creștetul capului ca să alunge pletele peste urechi. Îl luă în mâini și îl răsuci, simțind în nări parfumul părului Otiliei. Așadar, Otilia nu-i lăsase
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
pom, mai mare, mai frumos, mai bogat, mai darnic. Ei toți ne-au lăsat câte o moștenire: un vers, un cântec, o doină, o vorbă de duh, o mustrare, o privire aspră sau blajină, un zâmbet, o mângâiere ca o adiere și toate ca să Înțelegem că și noi, la rândul nostru, trebuie să lăsăm celor care vin ceva frumos, luminos, cald, În muncă, cinste și adevăr, cu sănătate, spor și ajutor În Libertate. Și prima condiție pentru Îndeplinirea mandatului nostru, al
Când îngerii votează demonii sau România răstingnită by Leocadia Georgeta Carp () [Corola-publishinghouse/Administrative/1182_a_1887]
-
chiar o stare profană de „înlocuire“ a atomilor materiali cu un tip de vibrație mai intimă, când starea de care vorbim este ceva atât de înălțător și de pătrunzător încât n-o mai numim în nici un fel. E ca o adiere, ca un vânt imperceptibil, care se trezește ușor și mângâie lucrurile pe dinăuntru; e ca și cum, atunci când vedem o figură sau auzim un sunet, „aspectul“ lor obișnuit se transformă brusc și ne evocă alt plan de existență; ca și cum o scenă din
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
în spiritul ei, adică în acea zonă superioară a memoriei unde toate senzațiile s-au contopit într-un singur abur, într-o dematerializare ce nu mai corespunde nici unei materii; acolo unde se păstrează numai ultima putere de a insufla memoriei adierea acestei treceri imperceptibile prin viață, gustul ei, care e duhul acesteia, ființarea ei flămândă, culeasă nu de noi, ci de ea însăși, ca pură trecere, copleșitoare, prin tot ce este și poate rămâne viu. Visele gândesc. Dacă e așa înseamnă
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
lume nenumărați fluturi, taifunul ar trebui să fie permanent. Nu zborul fluturelui ca atare declanșează efectul uriaș al unui taifun - un zbor de fluture nu poate așa ceva, dacă este singur. Ca să se producă undeva un taifun, pornind de la o mică adiere, așa cum este aripa fluturelui în zbor, ar trebui nenumărate alte efecte care să preia mișcarea de aer a fluturelui, un lanț impresionant de efecte care devin, fiecare, cauza producătoare a unui efect următor - în așa fel încât fiecare punct al
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
spune Kerry, cu un chicotit răutăcios. Nu știați ? — Emma ! Cyril se apropie de pătura de picnic. Deci pînă la urmă a venit și familia ta ! Și costumați, pe deasupra. Foarte frumos ! ZÎmbește radios, și pălăria de bufon scoate ușoare clinchete, În adierea vîntului. Să nu uitați, vă rog, să vă luați și bilete la loterie... — Ne luăm, cum să nu, spune mama. Și ne Întrebam.. Îi zîmbește. Nu-i puteți da Emmei liber măcar o jumătate de oră, să stea cu noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
mă scrutează atent. — Lasă-mă cu chestia asta. Cum să nu tragi cu urechea ? Trebuie să fi auzit ceva. Haide, Emma. Ce anume ? Mintea Îmi face un flash rapid spre seara respectivă. Cum stăteam pe bancă și savuram cocteilul roz. Adierea Îmi răcorea chipul, iar Jack și Sven vorbeau În spatele meu În șoaptă... — Nu mare lucru, spun fără prea mare chef. Parcă l-am auzit că-i spunea că trebuie să transfere ceva... și despre un plan B... și despre ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
pufnesc Într-un rîs nebun. — E adevărat. Ți-am spus că nu-i prea frumos ce am de spus. Pornim agale, Împreună, plimbîndu-ne În jurul curții pustii, cufundate În Întuneric. Singurele zgomote care se aud sînt pîrÎitul pietrișului sub pașii noștri, adierea vîntului și vocea seacă a lui Jack, vorbind. Și spunîndu-mi totul. DOUĂZECI ȘI ȘAPTE E incredibil cît m-am putut schimba În doar cîteva zile. E ca și cum m-aș fi transformat brusc Într-o altă persoană. SÎnt o nouă Emma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
Prietena mea are cîteva rînduri cu brîndușc în fața vilei: mov și galbene. Mi-a dat și mie niște rădăcini, arată Liliana cîteva brîndușe între doi brazi argintii, micuți. Mihai stă cu privirea ațintită îndelung pe cupele mov, ce tremură în adierea unui fir de vînt. Chiar de-ar fi văzut în oraș, nu i-ar fi cumpărat Lilianei brîndușe. Florile astea rămîn ale unei singure vîrste, aceea de demult, și-ale unei singure femei: Teona. Pînă acum nu mi-au plăcut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1470_a_2768]
-
care în cugetare, ce peste tot domnește în proză, poate să aducă încă și eufonia la dreptul ei, care îmblînzește asprimele întîmplătoare din coliziunile vorbirei și dimprotivă elevează muzicalul din structura diferitelor elemente, acela transmite prin asta auditorului o gingașă adiere de simțământ, căci el lasă ca prin viața gîndirei să transpară încă și ceva sufletesc, care de sine deja îndestulează simțul estetic. Ondolațiunea de ton însă cu care e a se declama proza atârnă de la construcțiunea periodei. Espresiunea ritmică va
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
pervaz de fereastră și-și Înfundă buzunarele cu muniție: gloanțe pentru revolverul de 38, Încărcătoare de rezervă pentru automat. Își vîrÎ cuțitul la centură, acoperi fereastra din spate cu salteaua și Întredeschise fereastra din față, ca să mai intre aer. O adiere Îi răcori sudoarea. Se uită afară, la niște puști mexicani care se jucau cu o minge de baseball. Rămase pe loc. Imigranții se adunau afară. Arătau spre soare ca și cum ar fi estimat ora, așteptînd cu nerăbdare sosirea camionului - muncă Înjositoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
facînd astfel un adevărat salt pe scara infracțiunilor. Bobby Își va da În gît coechipierii și pe indivizii care făcuseră pozele și iată cum se rezolvă cazul cel important, necesar pentru transfer. Era o zi răcoroasă și se simțea o adiere de vînt. Jack o luă pe Olympic Boulevard, direct spre vest. Își ținea radioul deschis. Știrile Îl aveau ca protagonist pe Ellis Loew: reduceri de buget la biroul procurorului districtual. Ellis bătea apa În piuă. Jack roti butonul de acord
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
centru. În timp cade doar clipa descoperirii lui, o pâlpâire abia perceptibilă care face vizibilă promisiunea certitudinii luminii - altceva nimic. Însoțirea mâinilor reprezintă punctul ferm ce duce spre centru, spre ceea ce a existat necontenit, există și va exista necontenit, o adiere a inaccesibilului, o atingere a de-neatinsului, o previziune a ceea ce nu poate fi prevăzut. Chiar dacă timpul și spațiul îi despart pe oameni, chiar dacă oamenii se despart, acest centru există și există acest mister. El este un dar al zeilor
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
I se pare că tot ce coboară sub verb este ocolit de spirit (dar și ceea ce trece dincolo de el - muzica). A doua zi, pentru că aveam o copie la mine, Noica mi-a citit articolul. L-am întrebat dacă îl supără adierile care vin din filozofia lui, problema "sinelui", apoi însuși faptul de a reacționa la "transcendental" ca o eminență a lui "dincoace", a "sinelui lărgit" etc. "Cîtuși de puțin: mă ierți dacă îți spun că le simt ca pe niște locuri
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
și fiecare clipă o trăiam, propulsat de propria mea aroganță vitală, pe orizontala eternității. A trebuit să sufăr, să mă doară, să mă despart, să mă îmbolnăvesc, să-mi fie frică, să trăiesc sfârșitul celor din jur și să simt adierea sfârșitului meu, pentru ca să percep virajul timpului, să-l văd căzând, sleindu-se și murind. Din când în când, e drept, simt urcând în mine ― adus de vântul subtil care se pornește uneori să bată în existența noastră ― mirosul tinereții mele
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
uită la soare, Îi Închise iar, auzi glasul maică-sii și-i simți mîna care-l cuprindea pe după umeri și vîntul care-i mîngîia fața, e foarte drăguț, Gumersindo, darling, cu ochii strînși aștepta fericit sărutul maică-sii ca o adiere de vînt și așteptarea acestui sărut atît de apropiat, a iubirii care se afla alături, făcu să i se pară că lumea e desăvîrșită. Juan Lucas fredona un cîntec, anunțînd astfel că se apropiau de casă. Ce zi Însorită! Parcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2098_a_3423]
-
nepotrivită pentru el, o dată ce are o fire sinceră, lipsită de duplicitate, dispusă să creadă cu adevărat în moartea lui Agamemnon (I, p. 362). Suveranul consideră că prin fapta lui a înviorat reprezentația teatrală, că i-a adus ce-i lipsea, adierea vie și răcoroasă a hazardului (I, p. 362), în măsură să anihileze un joc static și lipsit de suplețe (I, p. 363). După el, teatrul trebuie să moară fiindcă implică prea mulți morți și prea puțin adevăr, iar repertoriul e
În dialog cu anticii by Alexandra Ciocârlie () [Corola-publishinghouse/Journalistic/836_a_1585]
-
care pîndea mereu din umbra cartierului Ensanche, farmecul se destrăma și nu-mi rămîneau decît dorința dureroasă și o neliniște fără nume. O simplă privire către Bea mi-a fost de-ajuns ca să pricep că rezervele mele erau o simplă adiere În mijlocul furtunii care o ardea pe dinăuntru. Ne-am oprit În fața porții și ne-am privit unul pe celălalt fără să Încercăm să ne prefacem. Un paznic de noapte șansonetist se apropia fără grabă, fredonînd bolero-uri și acompaniindu-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
jurat să-ți rupă picioarele. — Mai Întîi va trebui să afle cine sînt. Și, atît timp cît le am Întregi, alerg mai repede ca el. Bea mă privea Încordată, uitîndu-se peste umăr la pietonii ce alunecau prin spatele nostru În adieri cenușii de vînt. — Nu știu de ce rîzi, zise ea. El vorbește serios. Nu rîd. SÎnt mort de frică. Însă mă bucur să te văd. Un zîmbet pe jumătate, emoționat, fugar. — Și eu la fel, admise Bea. — O spui de parcă ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]