4,413 matches
-
avangardei autohtone. În cuvîntul introductiv la volumul Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc, Ed. Eminescu, București, 1977, p. 8, promotorul acestui pseudoconcept comparatist, Edgar Papu, ridica problema validării externe a „precursorilor” avangardiști autohtoni: „Trei mari fenomene de avangardă ale veacului XX, dadaismul, „absurdul”, lettrismul, fenomene de un amplu răsunet, se constituie ca efecte ale unor inițiative românești, ilustrate cu poeți sau scriitori care — deși s-au făcut cunoscuți ca anticipatori în afară — au început prin a scrie românește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
deschide drumuri pe plan universal”... Recuperarea protocronistă a lui Urmuz devine de-a dreptul stridentă la centenarul său, în 1983, la concurență și, uneori, în convergență cu recuperarea textualist-experimentalistă. Un exemplu în acest sens îl oferă studiul introductiv la antologia Avangarda literară românească (Ed. Minerva, București, 1983) de Marin Mincu: „Urmînd unei tradiții culturale folclorice, avangardismul românesc este, cum ar spune E. Papu, «protocronic» prin Urmuz” (p. 19). Criticul vede o compatibilitate între poezia folclorică și circulația orală de pînă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
tradiții culturale folclorice, avangardismul românesc este, cum ar spune E. Papu, «protocronic» prin Urmuz” (p. 19). Criticul vede o compatibilitate între poezia folclorică și circulația orală de pînă în 1923 a scrierilor urmuziene: „Existența lui Urmuz ca «tradiție orală» a avangardei nu contrazice tiparele poeziei românești de proveniență fundamental folclorică” (ibid.). Ideea legitimării interne prin folclor a textelor avangardiste autohtone își va găsi ecou și în rîndul cercetătorilor străini. Potrivit lui Serge Fauchereau, dar și altor comentatori străini ai avangardismului românesc „există
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
să ia o poziție publică „revoltată”... Poate de o revoltă interioară, tăcută. Rămîne totuși întrebarea dacă nu cumva avem de-a face cu un construct retrospectiv, pus în circulație de către mitografii avangardiști ai lui Urmuz. În studiul introductiv la antologia Avangarda în literatura română (Ed. Minerva, București, 1983, p. 19-29), Marin Mincu reia aceeași idee: „Metoda scriiturii urmuziene o premerge pe aceea a suprarealiștilor, folosind dicteul automat avant la lettre, ca și combinările aleatorii” (p. 19). Dar, ca și la G.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lor”? Sau că Urmuz ar fi un „textualist” en herbe, mai „avansat”, deci, decît suprarealiștii? Discursul lui Mincu este, de fapt, un tipic discurs de (auto)legitimare teoretică: prin Urmuz, criticul pare a încerca să acrediteze ideea unui „protocronism” al avangardei istorice românești și, totodată, al unei moderații „experimentaliste” (și ea, avant la lettre...), în sensul lui Angelo Guglielmi. Într-un articol din Revista de istorie și teorie literară nr. 4/1983 - și reluat în volumul Singura critică - despre șansele exportului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
1971, p. 306). În opoziție cu cei care văd în Urmuz un precursor al suprarealismului, Nicolae Balotă îl consideră mai degrabă afin imaginarului expresionist: „Ironia și umorul urmuzian îl apropie pe acesta mai curînd de expresionismul formelor contrastante decît de avangarda suprarealistă. Ricanare, grotesc, patos degradat la schime, țipăt înăbușit, recunoști atîtea semne ale sensibilității expresioniste în prozele lui Urmuz. Nu vrem să subsumăm aceste proze categoriilor unei estetici expresioniste, dar între structurile expresioniste și cele suprarealiste ale imaginarului, primele sînt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
formației sale de psihiatru. Prezenta promovare pariziană (Biberi era și cronicar literar la revista Le Moment) nu e totuși prima încercare de a-l face cunoscut străinătății pe Urmuz. Prin intermediul „uniștilor”, Leopold Kosch îl tradusese în germană pentru numărul dedicat avangardei românești de către revista Der Sturm (Berlin, XX, nr. 8, aug.-septembrie 1930), iar cîțiva ani mai tîrziu, Léon Pierre Quint se interesa de opera lui... În 1967, Matei Călinescu vedea în Urmuz un precursor remarcabil prin originalitate și incisivitate al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
care-l va „recupera” pe autorul Paginilor bizare va pedala - pe culoarul unui marxism estetizat - asupra caracterului „antiburghez” al scrierilor sale. Matei Călinescu vede în „problema incomunicabilității” urmuziene „o formă a crizei spirituale în cadrul capitalismului modern” (op. cit, p. 82). Avangarda, afirmă criticul, „l-a utilizat pe Urmuz ca să lovească în principiile și concepțiile de viață ale burgheziei. Comicul, rîsul constituie reacții împotriva pătrunderii mecanicului, a automatismului în sfera vieții”. Spre deosebire de Bergson din Le rire, autorul acordă atenție unui „paradox care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
erorilor realității” de către „judecătorul” Urmuz, alias Demetru Dem. Demetrescu-Buzău. Legitimarea externă Urmuz a fost tradus pentru prima dată într-o limbă de circulație internațională în numărul pe august-septembrie 1931 al revistei expresioniste berlineze Der Sturm (XX, 8), consacrat mișcării de avangardă de la unu. Tălmăcirea în limba germană era semnată de Leopold Koskh, pe atunci socrul lui Victor Brauner. Ilarie Voronca îl va „populariza” pe autorul „Fuchsiadei” într-o conferință la Sorbona iar Mihail Cosma/Claude Sernet îi va traduce în limba
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de lux — în tiraj necomercial — cu gravuri inspirate din Urmuz (Fablation Urmuz-Dada), unde numele lui Tzara apare menționat pasager — s-ar zice că vechea dispută postdadaistă Iancu - Tzara transpare și din această atitudine tîrzie... Peste un an, revista italiană de avangardă Quinta Parete (Torino, sub direcția lui Janus) republică eseul aceleiași Mira Baciu-Simian - soția poetului Ștefan Baciu - împreună cu traducerea fabulei „Cronicari”. Dosarul receptării externe ia amploare de la an la an. În 1976 apare la Édiciones Tierra y libertad din Mexico o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
specială la Urmuz (în nr. 11, 1972, pp. 15-33, și nr. 12, 1973, p. 10-24). De notat că poezia „thanatică” a lui Horia Stamatu (apropiat, din a doua jumătate a anilor ’30, de Mișcarea Legionară) nu este fără legătură cu avangarda suprarealistă. Un „altfel de Urmuz” a fost considerat de critică excentricul diplomat și muzician Grigore Cugler, zis (după titlul cărții sale din 1934) Apunake. Florin Manolescu, în a sa Enciclopedie a exilului românesc postbelic, Editura Compania, București, 2002, consideră că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Ciopraga), în timp ce exilul (Mihai Niculescu, Ștefan Baciu, Monica Lovinescu, Horia Stamatu) a canonizat figura scriitorului, făcînd din el un precursor ignorat al lui Eugen Ionescu, și a transformat «apunakismul» într-o legendă”. Adevărul este că, dintre antologiile literaturii române de avangardă apărute la noi pînă în 1989, singura care îl include pe Cugler este cea a lui Sașa Pană, iar referințele critice, atunci cînd există, sînt sporadice și minimalizatoare (v., spre exemplu, lucrările lui Ion Pop). Marin Mincu și Ov.S. Crohmălniceanu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a avut parte de vreo cronică importantă! După 1990, „recuperarea” autorului are însă loc în mod spectaculos. Un rol decisiv îl va fi avut mitologia exilului și șarmanta legendă mondenă, ca și excentricitatea, izolarea și nonapartenența declarată a autorului la avangardă. În plus, dacă Urmuz fusese înregimentat de către „apostolii” avangardiști în falanga antiburgheză, iar critica din perioada ceaușistă l-a recuperat în contra „alienării” și „dezumanizării” capitaliste, Grigore Cugler făcea figura unui anticomunist declarat. Potrivit lui Paul Goma, „apunakismele” circulau și în folclorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
omoloagă cu locul pe care îl ocupă, în culturile respective, marii torturați, un Blake, un Dostoievski, un Kafka”... Tot pe linie semiotică (dar colorate „protocronist” și, totodată, „textualist”) se înscriu și interpretările lui Marin Mincu din studiul introductiv la antologia Avangarda literară românească. Citînd manifestul apologetic al lui Geo Bogza din revista unu, în care Urmuz era pus pe același plan cu Eminescu, Mincu apreciază — provocator — comparația bogziană ca fiind valabilă într-o „istorie a formelor literare”. Putem vedea însă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
o structurare aparent parodică, aparent incoerentă, fragmentaristă, ilogică etc., dar această structurare va deveni manifestul estetic al literaturii experimentale (subl. a)” și, pe urmele teoriilor lui Angelo Guglielmi despre neo-avangarda italiană a anilor ’50-’60, subliniază caracterul „experimentalist”, constructiv al avangardei noastre istorice, prevalent în raport cu caracterul radical, negator al unor avangarde europene. O avangardă autohtonă „cuminte” și un experimentalism autohton avant la lettre... Numai că atît modernismul, cît și avangardele, incluzînd, fiecare în felul lor, o componentă „experimentalistă”. Chiar dacă Marin Mincu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
această structurare va deveni manifestul estetic al literaturii experimentale (subl. a)” și, pe urmele teoriilor lui Angelo Guglielmi despre neo-avangarda italiană a anilor ’50-’60, subliniază caracterul „experimentalist”, constructiv al avangardei noastre istorice, prevalent în raport cu caracterul radical, negator al unor avangarde europene. O avangardă autohtonă „cuminte” și un experimentalism autohton avant la lettre... Numai că atît modernismul, cît și avangardele, incluzînd, fiecare în felul lor, o componentă „experimentalistă”. Chiar dacă Marin Mincu reelaborează într-o manieră personală conceptul, denominația rămîne totuși neconvingătoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
deveni manifestul estetic al literaturii experimentale (subl. a)” și, pe urmele teoriilor lui Angelo Guglielmi despre neo-avangarda italiană a anilor ’50-’60, subliniază caracterul „experimentalist”, constructiv al avangardei noastre istorice, prevalent în raport cu caracterul radical, negator al unor avangarde europene. O avangardă autohtonă „cuminte” și un experimentalism autohton avant la lettre... Numai că atît modernismul, cît și avangardele, incluzînd, fiecare în felul lor, o componentă „experimentalistă”. Chiar dacă Marin Mincu reelaborează într-o manieră personală conceptul, denominația rămîne totuși neconvingătoare, fie și prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
neo-avangarda italiană a anilor ’50-’60, subliniază caracterul „experimentalist”, constructiv al avangardei noastre istorice, prevalent în raport cu caracterul radical, negator al unor avangarde europene. O avangardă autohtonă „cuminte” și un experimentalism autohton avant la lettre... Numai că atît modernismul, cît și avangardele, incluzînd, fiecare în felul lor, o componentă „experimentalistă”. Chiar dacă Marin Mincu reelaborează într-o manieră personală conceptul, denominația rămîne totuși neconvingătoare, fie și prin faptul că trimite mult prea mult la ideea de experiment formal, iar aceasta implică, la rîndul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Marin Mincu, textul urmuzian nu e a fi nici roman, nici schiță, nici nuvelă, nici poem, nici basm, chiar dacă poate simula aceste formule. E Text. În schimb, N. Manolescu subsumează textualizarea categoriei tipologice a romanului „corintic”, propulsîndu-l pe Urmuz în avangarda acestei tipologii ficționale. La data amintitei polemici, conceptul de „postmodernism” nu fusese încă aclimatizat la noi... Odată aclimatizat însă (după 1985), cei mai mulți „optzeciști” ajung să respingă textualismul (fără a se autointitula, obligatoriu, postmoderni!), sesizînd caracterul său marginal, excentric, excesiv-tehnicist și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pe „Urmuz cel real” (nu cel închipuit, mitologic, de unii-alții, inclusiv de N. Balotă), „întrebarea dacă scrierile lui constituie o operă rămîne deschisă”. Criticul atinge astfel o problemă importantă: „Un lucru pare însă neîndoielnic: cultul Urmuz, creat de febrilitatea unei avangarde de a-și căuta puncte de sprijin, acționează acum cu o putere exterioară sporită asupra conștiinței critice. Ne aflăm în fața unuia dintre mecanismele secrete prin care se constituie și se impun unele autorități”, opinînd că fervoarea avangardei românești a fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de febrilitatea unei avangarde de a-și căuta puncte de sprijin, acționează acum cu o putere exterioară sporită asupra conștiinței critice. Ne aflăm în fața unuia dintre mecanismele secrete prin care se constituie și se impun unele autorități”, opinînd că fervoarea avangardei românești a fost una „ideologică și politică”. Deținător doar al unui „absurd logico-formal”, „Urmuz rămîne (și aici e «valoarea» lui) tocmai prin vacuitate un excelent semn convențional căruia avangarda îi substituie propriile ei avataruri și incertitudini”. Exemplele pot continua. Într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
care se constituie și se impun unele autorități”, opinînd că fervoarea avangardei românești a fost una „ideologică și politică”. Deținător doar al unui „absurd logico-formal”, „Urmuz rămîne (și aici e «valoarea» lui) tocmai prin vacuitate un excelent semn convențional căruia avangarda îi substituie propriile ei avataruri și incertitudini”. Exemplele pot continua. Într-un text apărut în numărul 3/1975 al revistei Manuscriptum („Per aspera ad astra”), George Muntean dă o replică avenită „opiniei curente” conform căreia „prozele urmuziene ar fi, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lui ajung în „folclorul” critic (ex: Cică niște cronicari... devine titlul unui volum de „critică a criticii” din 1970 al lui Cornel Regman și, după aproape trei decenii, titlul unei antologii a lui Iordan Chimet despre comicul absurd în literatura avangardei românești). În canonul didactic, pătrunderea lui Urmuz (ca și a întregii avangarde interbelice) a fost însă mai dificilă, ea producîndu-se cu adevărat abia în anii ’90. Cele două volume despre Modernismul românesc semnate de Dumitru Micu conțin numeroase referiri la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
volum de „critică a criticii” din 1970 al lui Cornel Regman și, după aproape trei decenii, titlul unei antologii a lui Iordan Chimet despre comicul absurd în literatura avangardei românești). În canonul didactic, pătrunderea lui Urmuz (ca și a întregii avangarde interbelice) a fost însă mai dificilă, ea producîndu-se cu adevărat abia în anii ’90. Cele două volume despre Modernismul românesc semnate de Dumitru Micu conțin numeroase referiri la Urmuz, inclusiv comparații cu poeți români postbelici. Geo Dumitrescu, de pildă, „l-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Geo Dumitrescu parodierea automatismelor limbajului nu este dusă pînă la separarea semnului lingvistic de sens, pînă la articularea de enunțuri ilogice, pînă la practicarea elocinței absurde” (Modernismul românesc, vol. II, Ed. Eminescu, Buc., 1985, p. 212). Interesante atît pentru respingerea avangardei și, în particular, a lui Urmuz, cît și pentru argumentele „psihologice” de autoritate care l-au impus pe acesta din urmă inclusiv atenției criticii tradiționale sînt afirmațiile lui Ion Rotaru care, în O istorie a literaturii române II. De la 1900
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]