6,424 matches
-
prin dicționare și istorii literare, mânjiți de tiparul propriilor minciuni, încercând să șteargă urmele unor vieți banale și chinuite. Dincolo de pozele mari și veline, printre rândurile frumos ticluite, pluteau nervii, beția, sifilisul sau datoriile la joc. În spatele pupilei încremenite în cerneală, se întrezăreau arsura morții și strălucirile groazei. Cui îi păsa? Totul se termina cu bine, apoteotic, într-o revărsare națională de splendori culturale: înzestrați cu talent, voință și dragoste de scris, artiștii cuvântului defilau ca niște mumii resuscitate din sarcofag
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Drept răzbunare, în iunie 1884, a ticluit chiar el scrisoarea veninoasă prin care Eminescu era distrus. Ba chiar a pus-o în versuri și-a semnat-o: Macedonski , înainte de-a o împrăștia prin București. Foile volante, pe care, în cerneală verzuie, plutea marca otrăvitoare a infamiei, zburau de la Filaret la Cotroceni și din Podul Mogoșoaiei în Dealul Spirii. Oamenii vorbeau, puținii cu știință de carte le citeau celorlalți, mânia creștea la foc mic: încet, dar sigur. Un nume flutura pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
apucam să-l lucrăm. Ne imaginam degetele lacome ale cercetătorilor pipăind foile fragile, și asta ne dădea aripi. Mihnea secționa paginile cu lama, fin, delicat, savuros; eu acționam cu un capsator asupra coperții. Prin găurile strâmbe turnam spirt. Mirosea a cerneluri arse și-a carton spart. Fiecare volum trebuia pedepsit, torturat, trecut prin chinuri lungi și complicate. Literele mincinoase erau sufocate cu bucăți mari de vată, tiparul azvârlit de pe-o pagină pe alta, desenul scăldat în bălți de-acid. Cotorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
trib, exilat în Far-West-ul ticsit cu șerpi, coioți și albi răi. Pe-ăștia îi citeam pe sărite, mi se păreau mari și vulnerabili, o lovitură de bâtă i-ar fi doborât, un glonț le-ar fi putut sfârteca țeasta, împrăștiind cerneală și bucăți de os peste iluziile mele de puști răsfățat. Anticarii îmi știau deja nebunia; unii poate o și înțelegeau. Titi și Titu, pe Moșilor, săreau de la jocul de table să-mi deschidă dulapul din spatele biroului. Wittenberg, din Curtea-Veche, mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
în când, își apropia și nasul de câte o literă. Parcă citea un ziar, până și tiparul arăta la fel: mic, infect, de neînțeles. Ne holbam la el ca proștii. „Hârtie poroasă, densitate opt sau nouă. Trei straturi de celuloză. Cerneala e autentică, probabil adusă din Indii; obicei ciudat, la modă în Țările de Jos în a doua jumătate a secolului 18. O preparau surinamezii, dintr-un amestec de vopseluri și mirodenii. Încă se mai simte mirosul de cuișoare. Dacă aș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sau scris un text, intrusul ar fi putut să bage sau să scoată cuvinte din el, fără să-ți dai seama. M-am uitat la imprimantă, bâzia, hârtia începuse să se deplaseze. Auzeam acul zgâriind-o cu jetul fin de cerneală, sunetul se repeta ritmic, acoperindu-l pe-al telefonului. Am ridicat receptorul. „Robe Alexandru?“ Vocea era ușor de recunoscut, mahmură, oligofrenă, suprapusă. Parcă vorbeau cinci în același timp. „Da, care-i treaba?“ „Ai ceva care e-al nostru la tine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Dar cum aflaseră de întâlnirea noastră? Și, mai ales, de ce credeau că harta e la mine? Mi-am dat singur răspunsul. Imprimanta aruncase foaia pe birou, vedeam limpede cizma Italiei, desenul Mării Negre și cifrele drepte printre frunzele și cârlionții de cerneală: 1766. Înainte să dispară din propria lui casă, Mihnea procesa harta Europei. Atâta doar că desenul arăta acum puțin altfel. Nu știu dacă modificarea se datora faptului că Brutus îl privise (la propriu) cu alți ochi decât Mihnea sau fiindcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
impersonală de hârtie, rămânea un mister. „Ce-i asta?“ „Ce-a mai rămas din harta lui Mihnea.“ Poate și din el, am gândit, dar n-am zis-o. „Cum, doar copia asta? Dar originalul, toată splendoarea de hârtie olandeză, cu cerneluri aromate? Nu-mi spune că n-o mai are...“ Maria mă privea suspicios. Se enerva ușor, la foc mic, cum îmi plăcea mie. Strălucea de nemulțumire. „Te rog eu, vezi puțin ce-i cu ea, du-o la microscop, poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ghicești ce mi-a ieșit la microscop din foaia ta cu harta...“ „Ce?“ Eram surescitat, Maria zâmbea subțire, ca atunci când descoperi ceva rar și nu vrei să spui imediat. „Harta asta are-o problemă. S-au folosit două tipuri de cerneluri la desen, se vede după cum ți-a copiat imprimanta, grosimile diferă cu câteva zecimi de milimetru, poate și două peneluri diferite; n-aș putea spune care, până n-am originalul în mână. Și mai e ceva. Îmbucăturile nu se potrivesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și 45, unde ar fi trebuit să fie Bucureștii.“ „Ce? O câmpie goală? O mare? Un alt oraș?“ „Nici măcar. Cineva a scris niște litere sub linia gradației longitudinale; nu știu cum a făcut-o, oricum nu se vede nimic cu ochiul liber. Cernelurile se suprapun, dar, la microscop, apare inscripția de sub linie. La 1766, nu exista nici un corp tipografic de literă care să corespundă unor asemenea dimensiuni. Și, evident, nici un instrument manual care să permită inscripționarea. Gutenberg inventase tiparul, povestea avea deja loc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
culorii mă țintuiau pe scaun, privirea încremenea, în așteptarea stingerii. Mă simțeam ca o broască înainte de disecție. Și mai era un lucru. Cine desenase harta nebună de creiere, imagini și întâmplări, unde carnea se-amesteca cu hârtia și sângele cu cerneala, cotrobăise departe, prin cotloanele cele mai adăpostite ale pământului și neuronilor. Nu numai că nu mai știam cine sunt, dar nu-mi mai găseam nici țara. Trăiam într-o Românie pierdută, cu geometrie schimbată, ca o poveste spusă de mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Cu unul mai bun, desigur. Trăgeai de tirbușon și rămâneai în mână cu-o chestie moale, ca un burete de filtru de țigări. Muștiucul era poros, îndesat și plin cu fire de vată. Pe margini, cineva îi imprimase calitățile; cu cerneală sintetică, gri, care se lua pe degete: „Dop din ELASTOMER-TERMOPLASTIC. Cel mai modern și mai sigur mod de a păstra intacte aromele și calitatea tradițională a vinului de excepție.“ Strămoșii se puteau duce dracului, ca și colecția de plută a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
lui. Mi-ar fi plăcut să lucrez într-o redacție adevărată, să învăț cum trucau pozele de 1 mai 1939, când îi strecurau pe Nicolae și Elena Ceaușescu în mulțime: lipiturile capetelor străluceau ca niște aureole de sfinți, pătate cu cerneală tipografică. Toți demonstranții se uitau într-o parte, numai ei doi priveau în altă direcție, mândru, drept în ochii cititorilor. Ca toate visele, visul meu de-a mă face critic literar se dusese pe apa Sâmbetei. Cât de mult mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
rupe, ciupi sau îndoi la colțuri. Hârtia era prețioasă, înzestrată cu-o valoare pe care eu n-o bănuiam. Se purta religios cu ea, elegant, cum procedam eu cu Pif-urile: paginile se-aliniau albe, lipite, recunoscătoare. Până și mirosul de cerneală plutea curat și proaspăt. Cu timpul, încropise o bibliotecă impresionantă - o spun aproape ca o femeie, cu admirație și invidie. Un fel de submarin de beton, cu sute de ușițe și compartimente. Și-l construise singur, săpând spații paralelipipedice în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
să se deterioreze, ca băștinașii din Congo cu pungile de Mars. Aproape le iubeam. Voluptatea declanșată de-atingerea plasticului (pe care mai târziu aveam s-o simt băgând mâna pe sub fustele și rochiile femeilor), splendoarea culorii tari și inconfundabile de cerneală roșie tipografică (imprimată din greșeală pe mici porțiuni din dosul ambalajului, în pete vii și cărnoase), bucuria de-a trage cuvertura transparentă pe cap (ca perechea de chiloți a femeii iubite, uitată lângă pat), impregnându-mă de zeci de mirosuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ridicate sau coborâte (uneori și pantalonași, pentru reciprocitate), degețele plimbate pe sau sub burtică (trăgând inabil de diferite boțuri de carne, într-o atmosferă de calm și indiferență), chiloței pătați cu fel de fel de lichide neprevăzute (de la urină, la cerneala din pistolul cu apă). Inevitabil, toate sfârșeau prost, riscant, cu un vecin săritor care anunța părinții sau cu vreo rudă venită mai devreme în vizită aplicând profilactic o pereche de palme și-o urecheală. Cu pensionarii, erai din start luat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
așezate corect pe cap îți dădeau un sentiment prematur de nevroză. Când se striga catalogul, corpurile țâșneau în aer ca niște saltele, strivind și ultimele porțiuni de spațiu unde ți-ai fi putut odihni privirea. Clasa mirosea teribil, a lână, cerneală și petrosin. În facultate, lucrurile au stat încă mai rău. Stafiile crescuseră, unele dintre ele aveau acum poșetă și ochelari de fard. Vaste zone rurale din România lui Nicolae Ceaușescu își deversaseră produsele revoluției socialiste pe strada Edgar Quinet. Parcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
eu îi știam rostul și care-mi procura bucuriile cele mai infecte. Papuceii de plajă cu baretă în V (lăsând libere degetele, indiferent de forme și dimensiuni), tatuajul larg de pe crupă sau cel minuscul de pe umăr (un fluture mizerabil, de cerneală violet), saboții cu toc înalt, ascuțit (făcând din orice gleznă un premiu), brățara de picior, subțire, din aur (purtată diabolic ziua, sub dresurile negre de mătase), părul vopsit în două culori (se chemau „gheruțe“ și-ți venea să le simți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
binecuvântarea domnului Dinu și aprobare telefonică din Michigan, ne-am mutat în Dorobanți. Deja ne cunoșteam, mica noastră familie inexistentă, dar vie și optimistă, se rodase, între Robani și Dinulești se stabilise un acord trainic și rezistent, prin paginile căruia cerneala, sângele și spermatozoizii circulau liber, constant, încrezător. Din Pajura, Maria își cărase câteva cărți, un dulap cu pulovere și pe Domnul Pumpi. Domnul Pumpi era un urs gri, adus din Germania, cu-o cicatrice cusută pe burtă. Avea doi ochi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
care dansau fluturi și musculițe. Nu trecea nimeni să se uite. Dincolo de piețe și parcuri, Bucureștiul respira fără viață. Mirosurile care îl străbăteau îți mutau nările din loc, ca un vânt proaspăt de toamnă: de abator, canal, făină de oase, cerneală, benzină, gunoaie, câini vagabonzi, cauciuc ars. Fabricile de bere și pâine degajau pestilențe dulci-aromate, ce sufocau cartiere întregi: Gara, Berceniul, Drumul Taberei. Oamenii se trezeau dimineața acri și obosiți, cu părul călduț și hainele umezite de drojdie. Singurul moment care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
la soare pe-un scaun lângă bustul lui Ludovic al XIV-lea. În spate la „Intercontinental“, sala „Dalles“ strălucea de cărți și neoane. Când nu mă observa nimeni, mă strecuram înăuntru, doar ca să ating foile veline, impregnate cu gaz și cerneală tipografică. Pipăiam albumele de artă, edițiile proaspete, colecțiile de fotografii, fără să mă uit la imagini. Uneori, rămâneam minute în șir cu palma pe copertă, pe striațiile de țesătură cartonată. altădată, mângâiam țipla volumelor sigilate. Degeaba: plasticul nu mai păstra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
către tunelele secrete ce duceau la pivnițele lui Scurtu. Mica literatură se deplasa cu viteză redusă prin toate colțurile orașului, oprind timpul și privirea în evantaie de culori și celuloză: Vaillant-urile, almanahurile „Scânteia“, vederile de epocă scrise pe spate cu cerneală roz, ghidurile montane, colecția ziarului „Curentul“ pe iulie-august 1940, Legendele Olimpului (repovestite de Alexandru Mitru), manualul micului grădinar, pozele sepia ale militarilor de la Oituz, cărămizile de „Omagii“, frânturi din colecția BPT, Rebarbor, Simion Săveanu, hărțile Cadrilaterului, Un om adevărat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și-acasă te mușcă de picior. Oricât de mult îmi surâdea ideea, ăsta nu eram eu. Am sucit pagina, luminând un bilet prins cu-o clamă, pe care securistul de serviciu notase niște observații. Rândurile fuseseră bătute la mașină, cu cerneală violet, iar comentariile se înșirau pe coloană, ca la școala generală: limbaj vulgar, neprincipial; folosește termeni necunoscuți: „depeșar“ (nu apare în DEX); de verificat! povesteste dușmănos, ostil la adresa societății din care face parte; relatează episoade intime, extraconjugale, de concubinaj; încurajează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu Mihnea la „Ant’Art“, pe Ho-și-Min și i-o cedasem lui Scurtu, contra numerelor 1-10 din Pif. Bineînțeles că securistul își „anonimizase“ toate sursele: adresa lipsea, destinatarul și expeditorul fuseseră răzuiți și-apoi acoperiți cu un chenar gros de cerneală neagră, de parcă se colaborase benevol la o lucrare comunistă de artă grafică. Am pulverizat spray-ul de lumină pe foaie, străduindu-mă să citesc prin relief, cum procedam la jocurile din Vaillant; cu puțin noroc, dădeai și de numele și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
mâna și pe „lada lui Maiorescu“ (cea adevărată, nu cea donată de critic, de ochii lumii): caietele lui Eminescu în formulă completă, 14 000 de pagini, dăruite Academiei în ianuarie 1902. Le scoteau în facsimil, frumos, cu ștersături reproduse și cerneală bicoloră: vreo 24 de volume, fiecare de 700 de pagini (dacă socoteai, nu ieșea numărul de pagini, dar amănuntul nu deranja pe nimeni). Clasicii erau căutați cu grijă, peste tot, ca persoanele date în urmărire generală. Comenzile s-ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]