32,222 matches
-
înhumare, nu se pierde nimic din om, ci numai se transformă materia în diverse elemente, așa cum din două molecule de hidrogen și una de oxigen se naște apa, iar aceasta supusă diferitelor reacțiuni ne dă gheața, vaporii etc. cari în esența lor sunt una cu elementele prime din care s-au născut. Pâinea e tot bobul de grâu de la care a plecat, numai că are alte proprietăți fizice și chimice, grație diverselor reacțiuni la care a fost supusă. Cenușa, de asemenea
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
s-a pus o stavilă de trecut și pe care avea s-o sfarme mai târziu numai Fiul Său, Iisus Răscumpărătorul. (Flacăra Sacră, II, 12, 1935, pp. 3-4) Cremațiunea și religia creștină. "Focul" după Sf. Scriptură (IX) Ceia ce constituie esența religiunii în general, este conștiința pe care a avut chiar de la început despre atârnarea sa față de Dumnezeu, fără de Care nu poate face nimic, cum și recunoașterea stăpânirii Sale absolute. Această conștiință, dezvoltată prin îndelungate meditațiuni asupra ființei omenești și asupra
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
toată lumea știe, fiind chiar ceea ce suntem noi. Cum se face însă că "toată lumea", adică fiecare în calitate de ființă vie, poate ști ce este viața, dacă nu în măsura în care viața se știe ea însăși și în care această cunoaștere primordială de sine constituie esența sa proprie? Căci viața se simte și se încearcă pe sine în așa fel încât nu este în ea nimic ce ea nu simte sau nu încearcă. Și aceasta deoarece faptul de a se simți pe sine este tocmai acel
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
adică acea capacitate de a se încerca pe sine și de a se simți pe sine care ar face din ele ființe vii nu în sens biologic, ci în sensul unei vieți veritabile, care este viața fenomenologică absolută a cărei esență constă în însuși faptul de a se simți sau a se încerca pe sine și nu este nimic altceva ceea ce vom numi de asemenea o subiectivitate. Acum, dacă spunem că această proprietate extraordinară de a se încerca pe sine este
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
țintește către o creștere, să se sprijine pe o cunoaștere: la baza culturii stă așadar o altă cunoaștere decât cea a științei și a conștiinței. Această cunoaștere este cea a vieții, care, așa cum am lăsat să se înțeleagă, constituie prin esența sa o astfel de cunoaștere, fiind faptul însuși de a se încerca pe sine în fiecare punct al ființei sale și, astfel, această autorevelare cu care începe și se sfârșește viața. În ce constă mai precis această cunoaștere originară a
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
atinsă de o privire, și astfel de a putea fi cunoscută. Însă cunoașterea-a-mișca-mâna, cunoașterea-a-mișca-ochii cunoașterea vieții nu este obiectivă în nici un fel și în nici un sens, ea nu are nici un obiect deoarece nu poartă în sine raportarea la obiect, pentru că esența sa nu este această raportare. În cazul în care cunoașterea inclusă în mișcarea de a clinti mâinile și în faptul de a o face posibilă ar avea un obiect, în situația dată aceste mâini și deplasarea lor potențială, această mișcare
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
este astfel, posibilitatea pentru cel care o contemplă asemenea unui obiect de a acționa asupra sa și în primul rând de a o declanșa apare ca misterioasă și ține de domeniul magiei. Și numai pătrunzând în viață, recunoscând în ea esența care exclude din sine orice exterioritate deoarece exclude din sine orice raportare la obiect, orice intenționalitate și orice ek-stasis, facem ca misterul să se risipească. Într-adevăr, capacitatea de a se uni cu mișcarea mâinilor și de a se identifica
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
sau al ek-stazei în care se fondează orice viziune. În ce fel se dă spaima ei înseși? Prin faptul că se simte și se încearcă pe sine în fiecare punct al ființei sale, în acel a-se-simți-pe-sine ca atare, care constituie esența afectivității. Afectivitatea transcendentală este modul originar de revelare în virtutea căruia viața se revelează ei înseși și este astfel posibilă ca ceea ce este, ca viață. Prin aceasta cunoașterea vieții se deosebește radical de cunoașterea conștiinței și de cea a științei, de
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
tocmai de aceea este viață, fiindcă ceea ce simte ea în mod originar este ea însăși, ceea ce ea încearcă în mod originar este ea însăși, ceea ce o afectează în mod originar este ea însăși deoarece tot ce poartă în sine această esență de a se auto-afecta în sensul de a fi el însuși ceea ce este afectat și el însuși ceea ce afectează, acesta și numai acesta este viu. Însă auto-afectarea nu este un concept gol sau formal, o afirmație speculativă, ea definește realitatea
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
în ea însăși, în afectivitatea sa, nimic altceva în afară de ea însăși. Că, acum, cunoașterea vieții (cunoașterea sufletului) fondează cunoașterea trupului, orice cunoaștere de obiect, aceasta rezultă din faptul că ideea cugetului nu se opune numai tuturor celorlalte idei, ci constituie esența lor comună. Astfel, orice idee care poartă în sine un cogitatum (ideea unui om, a unui triunghi, a unui zeu) nu este susceptibilă a căpăta ființă decât dacă este o idee a cugetului și dacă, ca idee a cugetului, este
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
legi practice, legile vieții. Ca atare, găsindu-și originea în subiectivitate, ele se prezintă și acționează sub formă de necesități, în sensul pe care îl vom atribui acestui cuvânt, cu condiția ca zisele necesități să fie, tocmai, înțelese pornind de la esența vieții, ca dictate și dorite de această esență. Astfel, necesitatea și munca sunt două modalități elementare ale praxisului situate una în prelungirea celeilalte, munca, sau mai curând activitatea sub forma sa spontană nefiind altceva decât sporirea necesității, împlinirea sa. Însă
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
originea în subiectivitate, ele se prezintă și acționează sub formă de necesități, în sensul pe care îl vom atribui acestui cuvânt, cu condiția ca zisele necesități să fie, tocmai, înțelese pornind de la esența vieții, ca dictate și dorite de această esență. Astfel, necesitatea și munca sunt două modalități elementare ale praxisului situate una în prelungirea celeilalte, munca, sau mai curând activitatea sub forma sa spontană nefiind altceva decât sporirea necesității, împlinirea sa. Însă subiectivitatea este în întregime necesitate. Necesitățile superioare, care
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
culturii, care sunt arta, etica, religia. Prezența acestor forme "superioare" în fiecare civilizație cunoscută nu este un simplu fapt empiric în legătură cu care ar trebui să ne limităm la a-i constata existența. Arta, etica, religia se înrădăcinează mai curând în esența vieții, rațiunea apariției lor devenindu-i inteligibilă celui care știe să citească în această esență. La fel, barbaria, adică regresul modurilor de împlinire a vieții, punctul terminus al creșterii, nu este un eveniment incomprehensibil și funest care vine să lovească
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
este un simplu fapt empiric în legătură cu care ar trebui să ne limităm la a-i constata existența. Arta, etica, religia se înrădăcinează mai curând în esența vieții, rațiunea apariției lor devenindu-i inteligibilă celui care știe să citească în această esență. La fel, barbaria, adică regresul modurilor de împlinire a vieții, punctul terminus al creșterii, nu este un eveniment incomprehensibil și funest care vine să lovească din exterior o cultură aflată la apogeul înfloririi sale. Felul în care ea contaminează succesiv
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
sale. Felul în care ea contaminează succesiv fiecare domeniu al activității sociale, dispariția progresivă, în totalitatea sa organică, a unei "lumi" umane, a dimensiunilor sale estetică, etică și religioasă, poate fi și ea înțeleasă pornind de la un proces care afectează esența ființei înțelese ca fiind principiul din care decurge orice cultură, precum și modalitățile sale concrete de realizare, mai cu seamă cele mai înalte: este o boală a vieții înseși. Întrebările referitoare la barbarie ca proveniență historială cu punctul de plecare în
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
înseși. Întrebările referitoare la barbarie ca proveniență historială cu punctul de plecare în cultură, precum și această cultură însăși percepută ca presupoziția oricărei dezvoltări se organizează după cum urmează: 1. Cum să înțelegem posibilitatea însăși a culturii, adică, în cele din urmă, esența vieții? Ce trebuie să fie aceasta pentru a face posibilă a priori și, astfel, necesară dezvoltarea unei culturi? 2. Cum se realizează o atare dezvoltare pentru a ajunge la forme care se pretind a fi "superioare"? De ce astfel de forme
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
finalizată ca auto-sporire a sa, este, dimpotrivă, susceptibilă să se inverseze în procese de degenerescență și sărăcire? Nu barbaria în sine este stranie, atâta vreme cât ne mărginim la a o constata. Stranie este însăși posibilitatea sa, proveniența sa pornind de la o esență care este construită interior ca sporire de sine și care implică, tocmai, cultura. Trebuie să confundăm viața fenomenologică absolută cu viața biologică, să o înțelegem în mod naiv pe prima pornind de la cea de-a doua pentru ca ansamblul fenomenelor de
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
în sfera culturii sau a barbariei, aceștia nu au absolut nimic de-a face cu ansamblurile de molecule a căror dezagregare o putem observa la capătul unui proces obiectiv. Deoarece aceștia sunt moduri ale vieții absolute și poartă în ei esența acesteia, esența auto-sporirii, gândul dispariției sau decrepitudinii lor nu este doar trăit de ei ca o indignare: în ochii filozofului capabil să pătrundă în esența a ceea ce face din ei ființe vii, el se dezvăluie ca o imposibilitate de ordin
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
culturii sau a barbariei, aceștia nu au absolut nimic de-a face cu ansamblurile de molecule a căror dezagregare o putem observa la capătul unui proces obiectiv. Deoarece aceștia sunt moduri ale vieții absolute și poartă în ei esența acesteia, esența auto-sporirii, gândul dispariției sau decrepitudinii lor nu este doar trăit de ei ca o indignare: în ochii filozofului capabil să pătrundă în esența a ceea ce face din ei ființe vii, el se dezvăluie ca o imposibilitate de ordin aprioric. Geniul
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
capătul unui proces obiectiv. Deoarece aceștia sunt moduri ale vieții absolute și poartă în ei esența acesteia, esența auto-sporirii, gândul dispariției sau decrepitudinii lor nu este doar trăit de ei ca o indignare: în ochii filozofului capabil să pătrundă în esența a ceea ce face din ei ființe vii, el se dezvăluie ca o imposibilitate de ordin aprioric. Geniul lui Nietzsche stă în a fi observat această aporie și a fi fost constrâns, în încercarea de a o rezolva, la analize extraordinare
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
picturale numite de avangardă la a căror justificare ajung astfel să servească. De altfel, au existat dintotdeauna numeroși artiști, mai ales dintre cei mai celebri, care au pretins a acorda cercetării lor o semnificație cognitivă, propunându-și să meargă la esența lucrurilor și să producă o revelare inedită a acestora. E de-ajuns să menționăm nume precum acelea ale lui Leonardo și Dürer. Paralelismul surprinzător care s-a stabilit mai recent între anumite cercetări plastice și diverse descoperiri științifice, în legătură cu fenomene
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
în mod necesar în interiorul experienței umane ca una dintre formele fundamentale ale oricărei culturi, iată una dintre întrebările pe care ni le punem, și la care suntem chiar de pe acum în măsură să dăm un răspuns cert. Natura este prin esență o natură sensibilă, deoarece raportarea la obiect, adică în ultimă instanță ek-staza ființei în care se fondează orice natură și raportarea însăși, se auto-afectează în transcendența sa însăși, așa încât viziunea, de pildă, este o viziune sensibilă. Iată de ce Kant, căutând
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
rațiune este acolo pentru noi: lumea este o lume sensibilă deoarece, ca lume-a-vieții și nu a unei conștiințe pure, ea este afectivă în fondul său, potrivit posibilității celei mai interioare a desfășurării sale extatice. Doar că sensibilitatea nu constituie doar esența apriorică a oricărei lumi posibile, ea o definește de asemenea pe cea a artei: "Prin sensibilitate și doar prin ea reușim să ajungem la adevăr în artă", declară Kandisky. Astfel, faimoasele legi ale frumosului, fiind cele ale sensibilității, nu au
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
sensibilitatea însăși. Aceasta nu dispare. Elementele sensibile subzistă ca suporturi imposibil de eludat ale acestei lumi-a-vieții. Se întâmplă doar ca aceste determinări sensibile să nu se determine și nu se mai dispună în funcție de legile interne ale sensibilității: o lume prin esența sa estetică va înceta să se supună unor prescripții estetice, aceasta este barbaria științei. Și iată câteva exemple. În Grecia, la Eleusis, subzistă rămășițele uneia dintre fortărețele care, în secolul al VI-lea, apăra Atica. Este vorba despre un zid
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
infinită care le separă pentru veșnicie. Una alături de cealaltă, una "dedesubtul" celeilalte, fortăreața și linia electrică nu se dispun în acest fel decât în interiorul unei unități care este cea a unei sensibilități. În calitate de auto-afectare a ek-stazei exteriorității, sensibilitatea este prin esență individuală, deoarece auto-afectarea constituie ca atare esența oricărei ipseități posibile. Individul este astfel Întregul ființei, ceea ce în și prin ceea ce este este mereu prins într-un Tot și se pro-pune ca atare. Deoarece un Individ stă în fața lor, nu ca
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]