2,450 matches
-
cel știut de toată lumea, nu cel scris în cărțile noastre de liceu, dar asta, de-acum, nu mai face parte din Fizica propriu-zisă; e de domeniul Istoriei Fizicii; deci tot la Istorie ajungem... A ridicat privirea, mi-a întîlnit ochii mirați și a surîs: Ți-a plăcut Istoria? Da... Probabil era profesoara frumoasă... Am simțit cum roșesc și mi-am scos boneta din buzunar să-mi șterg gîtul. Mihai, mi-a spus bucătăreasa pe un ton molcom, dar destul de grav ca să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
cînd, ducînd-o pe sus. Cînd ajunge lîngă noi, mama fetiței se oprește din rîs și face un gest scurt, vrînd să-și schimbe mersul. E Tamara: capul ei brumat parcă a început să viscolească văzduhul nopții. Se uită la noi mirată și schițează un salut spre Brîndușa, apoi își continuă mersul, cotind spre blocuri, în direcția din care s-a auzit strigătul și unde trec iarăși, de pe trotuarul celălalt, cîțiva oameni. Soțul Tamarei un tip sigur de el, cu o față
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
strada St. Jacques... Le-am telefonat tuturor celor din consiliu; ultima muzică a fost vocea acrișoară a doamnei Post., care se răsfăța în pat și făcea „socoteli“ albastre. Sanda Movilă și Aderca voiau să vină la gară; au fost foarte mirați auzind că ai plecat. Căci chiar ai plecat, draga, draga mea. E aproape unspre zece. Toată lumea din casă doarme. Îți scriu de la biroul tatei; din sufragerie se aude tic-tacul obosit al bătrânei pendule; patul tău nu e făcut pentru această
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
mari greutăți, altfel ți-aș trimite cât îți trebuie ca să trăiești liberă, fără acele cumplite griji bănești. De luni încep lecțiile particulare, iar Maria mi-a telefonat acum că azi la ora 11 dimineața își reia lecțiile. Am fost foarte mirată: zici că n-ai primit decât două scrisori, eu ți-am trimis opt, asta e a noua. Maria mi-a telefonat ieri, după zece zile de tăcere; a început să joace, repetă pentru piesa Mademoiselle, de Jacques Duval (?), un rol
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
să vină și Mihai. Am alungat pe inoportunii de alături și acum casa e iar a noastră: Tu și eu. Îți vorbesc fără vorbe ca și când mi-aș fi pierdut glasul. De pe radio se uită la mine cu ochi mari și mirați copilița de 3 ani. Parcă mi-ar spune: - „Ce faci tu, Mamunică?“ - „Scriu unei fetițe mari, draga mamei. O fetiță care a plecat departe de mama ei.“ - „De ce?“ Îi răspund: „Ca să învețe franțuzește bine“... Mouetta dragă, dragă, simți tu cum
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
la școală, unde mi am făcut datoria cu entuziasm. Spre sfârșit, eram un pic obosită. Am plecat acasă; trotuarele - alunecoase ca oglinda. Arătam foarte bătrână, cu șalul legat peste pălărie și cu bastonul în mână. Draga mea are să fie foarte mirată când are să mă vadă îmbătrânită și stafidită ca un măr renet în luna martie. Chiar cu riscul de a-i displăcea, mi-aș dori, totuși, să mă revadă. Sper că ești sănătoasă. Ăsta e singurul lucru care contează pentru mine
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
despre noi! Da! Ora cocktailului a fost reinventată la modul cel mai elegant cu putință, în West Village. Rafinatul cuplu de expatriați britanici, Rebecca Bloomwood și Luke Brandon... Cu un zgomot clămpănit, portiera taxiului se deschide și ridic privirea ușor mirată, văzându-l pe șofer coborând. — Vai, mersi, spun cu recunoștință. Îmi prinde bine o mână de ajutor. Poate, dacă aveți niște sfoară, îl putem lega pe mașină... Nu-l legăm nicăieri. Nu mai merg nicăieri. Trântește portiera din dreapta și mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
ani, căruia i-au dat tuleiele. — Becky! zice cu privirea încețoșată. Salut! Ce faci aici? — Ăsta-i apartamentul în care locuiesc. Ai uitat? Ai venit să lucrezi aici fiindcă ți s-au ars siguranțele. — A. Da. Se uită în jur, mirat. Aha. — Ești bine? Mă uit la el îngrijorată. Am niște cafea. Îi dau o cană de cafea și el ia câteva înghițituri mari. După care ochii îi cad pe teancul de corespondență din mâna mea și, pentru prima dată, pare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
culorile lor. E o treabă care îți oferă multă satisfacție. Aproape la fel de multă ca aranjatul markerelor cu ceva vreme în urmă. — Și, e greu să trăiți împreună? zice Danny, venind la ușă și privindu-mă. — Nu. Mă uit la el mirată. De ce? — Amica mea Kirsty a încercat să stea cu prietenul ei. Dezastru. Toată ziua o țineau într-o ceartă. Ea zice că nu știe cum reușesc alții. Mut borcanul cu chimion lângă cel cu schinduf (ce-o mai fi și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
O, Doamne, nu pot să-i spun, pur și simplu nu pot. Suze m-ar omorî. O să... aibă cea mai frumoasă rochie de mireasă pe care ai văzut-o vreodată, închei penibil. Foarte bine, zice Luke, aruncându-mi o privire mirată. Ce surpriză! Ei, păi am să intru doar un pic să schimb două cuvinte cu ea. Ne vedem mai târziu. Pornesc prudentă spre dormitorul mamei lui Suze și bat încet la ușă. — Daaa? tună o voce drept răspuns, și ușa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
ocupă cu prelucrarea lemnului de șase generații. Apoi ne-am întoarce acasă într-o căruță veche de țară... — Ce e aia „servire franțuzească, mănuși albe“? zice Suze, holbându-se nedumerită la o reclamă. — Habar n-am. Ridic ochii spre ea, mirată. Hei, Suze, fii atentă aici. Să-mi fac buchetul singură? — Ce să faci? — Uite! Îi arăt spre pagină. Vă puteți face singură buchetul, din hârtie creponată, pentru a avea un buchet unic, plin de imaginație. — Tu? Să faci flori din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
de dantelă... Mă uit la propria mea imagine, autocritic. Câte am încercat până acum? Păi, cu asta se fac... treizeci și cinci, spune Cynthia, uitându-se pe listă. — Și câte am notat ca posibilități? — Treizeci și două. — Pe bune? Fac ochii mari, mirată. Care nu mi-au plăcut? — Cele două roz și cea cu jachetă. — A, nu, îmi place și aia cu jachețică. Puneți-o, vă rog, și pe aia pe listă. Mă mai plimb un pic ca la paradă, apoi mă uit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
O să avem o ditamai orchestra filarmonică, bufet cu stridii și caviar... rame foto de la Tiffany pentru toți invitații... șampanie Cristal... și locul va deveni o pădure fermecată, o să avem mesteceni și triluri de păsări... — Mesteceni adevărați? Suze face o față mirată. Ce nevoie ai de ei? — O să fie în Frumoasa din pădurea adormită! Iar eu am să fiu prințesa, și Luke o să fie... rămân cu cuvintele pe buze sub privirea încărcată de reproș a lui Suze. — Și cu maică-ta cum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
dor de ea. Îmi place să vorbesc cu ea, deși nu are cine știe ce simț al umorului. Cred că i-ar plăcea foarte mult să aibă - dar, din păcate, pur și simplu nu înțelege la ce folosesc glumele. — Bună, Elise! spun mirată. Aveai programare la mine? Credeam că pleci azi. — Mâine. Dar am vrut să-ți cumpăr un cadou de nuntă înainte de a pleca. — Ee! Nu-i nevoie să faci asta! exclam, încântată în sinea mea. — Spune-mi, te rog, unde ești
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
ar trebui să aibă camere de oaspeți la fiecare etaj. Cred că, în felul ăsta, oamenii s-ar duce acasă de două ori mai repede! — E un punct de vedere foarte interesant, aud un glas plăcut din spatele meu. Mă întorc mirată și văd o doctoriță brunetă, foarte frumoasă, zâmbindu-mi. Un studiu recent făcut la Chicago a demonstrat exact același lucru. — Pe bune? Mă înroșesc instantaneu de mândrie. Ce să zic?... Mulțumesc! N-am făcut decât să comentez ce am văzut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
săptămâni. În legătură cu testamentul meu. Data viitoare am să vorbesc direct cu ea. — Te rog, spune Michael. I-ar face mare plăcere. — Ți-ai făcut testamentul? îl întreb pe Luke cu interes. — Sigur că mi-am făcut testamentul. Luke mă fixează mirat. Tu nu ți l-ai făcut? — Nu, spun cu detașare - apoi mă uit de la unul la altul. Ce-i? Ce vă uitați așa la mine? — Toată lumea ar trebui să-și facă testamentul, spune Michael foarte serios. — Nu mi-a trecut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
shopping personalizat și mă îndrept spre stativul cu rochii. E încă devreme pentru clienții noștri obișnuiți, și etajul e aproape gol. Dar, în timp ce mă apuc să caut altă rochie pentru Laurel, vederea periferică îmi semnalează o prezență familiară. Mă întorc, mirată, dar silueta a dispărut. Ciudat. Găsesc în cele din urmă rochia și culeg în treacăt și o etolă asortată, cu franjuri. Mă răsucesc pe călcâie - și o văd din nou. E Danny. Ce naiba face la Barneys? Mă apropii și mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Cafea. Mersi. — E fără cofeină, zice mami, și-mi întinde o cană pe care scrie Nu trebuie să fii nebun ca să organizezi o nuntă, dar mama ta e. M-am gândit că ai trecut pe cafea fără cofeină. — Nu, spun mirată. Dar nu face nimic. — Și cum îți mai e? Se așază lângă mine și eu îmi transfer pe șest bucata de hârtie mototolită, dintr-o mână în cealaltă. Ești un pic obosită, nu? Și poate ți-e un pic rău
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
război mondial. — E o prietenă de-a ta? zice mami inocentă. Am avut o mică discuție amicală despre nuntă... Pământul începe să-mi tremure sub picioare. — Și... ce ți-a spus? reușesc să îngaim. Nimic deosebit! Mami mă privește ușor mirată. M-a întrebat în ce culoare mă îmbrac... și tot zicea nu știu ce despre niște violoniști. Doar nu vrei violoniști la nuntă, nu? — Bineînțeles că nu! Vocea mi-a devenit de-a dreptul stridentă. Ce să fac cu niște violoniști? — Becky
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
c-am apucat să vorbesc și cu mama ta! spune Robyn. Pare o tipă pe cinste. Abia aștept s-o cunosc! — Și eu, zic cât de însuflețită pot. Abia aștept să... vă-ntâlniți. — Deși, sinceră să fiu, am fost cam mirată când am aflat că habar n-are de filarmonica din Viena. Nț nț nț! Nu-i frumos, Becky, ar trebui s-o ții la curent pe mama ta cu toate! — Știu, zic după o pauză. Am fost foarte ocupată și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Azi mami m-a bătut la cap toată ziua să mă mut înapoi în Oxshott. — Păi, așa e! Tarkie tocmai zicea zilele trecute că parcă Londra nu mai e la fel, de când ai plecat. — Pe bune? Mă uit la ea mirată și ridicol de emoționată. — Și mama ta mă întreabă întruna dacă eu cred că o să rămâi pentru totdeauna la New York... Nu rămâi acolo, nu? — Sincer, habar n-am, spun neajutorată. Totul depinde de Luke... și de afacerea lui... Dar nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
groaznice decât sunt de fapt. Cum e și examenul auto. — O, Doamne. Suze se crispează toată. Iar m-apucă. — OK! Stai așa! Extrem de alarmată, încep să scotocesc printr-o pungă de plastic. Poftim! Suze deschide ochii cu greu și rămâne mirată când scot din pungă o cutiuță elegantă în celofan. — Bex... ce faci, mi-ai luat parfum? — Cică uleiul de iasomie îți ușurează durerea, zic precipitat. Dar n-am găsit, așa că am luat în locul lui Romance de la Ralph Lauren. E pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
a fost mereu pe drumuri... — E ceva ce nu ți-am spus niciodată, mă întrerupe Luke. Nici ție, nici nimănui altcuiva. Ridică ochii spre mine. Când aveam paisprezece ani, am venit să-mi văd mama. — Poftim? Mă holbez la el mirată. Dar parcă mi-ai zis că niciodată n-ai... — La noi la școală s-a organizat o excursie la New York. M-am luptat din răsputeri să mă duc și eu. Mama și tata erau împotrivă, evident, dar până la urmă au
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
frumușel din grup. Aveam adresa ei, așa că am venit și m-am așezat pe treptele din fața blocului ei. Nu era clădirea în care stă acum, ci alta, mai spre capătul lui Park Avenue. Oamenii care treceau pe lângă mine mă priveau mirați, dar mie nu-mi păsa. Ia o gură de băutură și eu mă uit la el, fără să-mi pot dezlipi privirea. Nu îndrăznesc să scot nici un sunet. Nu îndrăznesc nici să respir. — Și, pe la ora prânzului, a ieșit din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
ce voiam să-ți spun... — Becky, viața ar trebui să fie un câmp deschis. Ar trebui să poți merge în orice direcție dorești. Da, cred că... — Azi am mers de la un capăt al insulei la celălalt. — Pe bune? Mă holbez mirată la el. Păi... de ce? — La un moment dat mi-am ridicat privirea și eram înconjurat de clădiri de birouri. Și soarele se reflecta în geamurile de sticlă turnată. În toate direcțiile. — Frumos, spun, total nepotrivit. — Tu nu înțelegi ce-ți
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]