3,270 matches
-
se leagă de capacitatea mincinoșilor de a sesiza nesinceritatea altora. În viața reală, totuși, multe minciuni sînt depistate și date în vileag de persoane care nu au legătură cu acestea. În politică, majoritatea minciunilor sînt spuse cu intenția de a păcăli pe toată lumea, încît chiar ziariștii pot fi victime care au sesizat înșelătoria. Însă, în alte domenii, unde ținta minciunilor este mai restrînsă, păcălitul poate fi avertizat de către o persoană din afară. Într-adevăr, o persoană păcălită care este în acord
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
pentru a ilustra modul în care afirmațiile adevărate pot fi, în unele cazuri, folosite în scopul de a înșela. De asemenea, în alte împrejurări, o afirmație poate fi falsă, fără a induce în eroare. Prezența sau absența intenției de a păcăli nu depinde întotdeauna de adevărul sau neadevărul existent în ceea ce se spune. Contrastul între neverosimil și fals sau între veridicitate și adevăr se manifestă în numeroase contexte, însă nicăieri nu se distinge mai clar decît în ceea ce numim "ficțiune". Lingvistul
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
de a răspunde la întrebarea retorică: "Sînt romancierii mincinoși?" și arată în ce mod pot fi aceștia (sau cel puțin majoritatea scriitorilor pe care-i amintește) considerați mincinoși. În general, nu luăm textele literare drept încercări ale autorilor de a păcăli cititorii. Dacă cititorii se simt sau nu înșelați în alt mod decît prin minciuni propriu-zise, este o întrebare care rămîne deschisă. Roberts (1972:23) susține că "mulți scriitori au intenția de a ne induce în eroare", însă în continuare spune
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
bere poate genera destulă putere încît cel care l-a băut să fie în stare să îndrepte turnul din Pisa, toată lumea știe că e doar o exagerare. Deoarece reclama e de natură fantastică, nu se poate spune că intenționează să păcălească. În strînsă legătură cu fenomenul fanteziei este și conceptul de alegorie. În literatura engleză veche putem vorbi de "alegoria politică" din Piers Plugarul, și încă înaintea acesteia avem parabolele Noului Testament și piesele de teatru ale Greciei antice. Aceste texte
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
fanteziei este și conceptul de alegorie. În literatura engleză veche putem vorbi de "alegoria politică" din Piers Plugarul, și încă înaintea acesteia avem parabolele Noului Testament și piesele de teatru ale Greciei antice. Aceste texte nu aveau intenția de a păcăli; în prezent, le analizăm și le citim cu aceeași plăcere ca publicul din vremurile acelea, ele păstrîndu-și valoarea mai degrabă prin valabilitatea mesajului decît printr-o corespondență cu evenimentele din lumea reală. Cu toate acestea, chiar în privința alegoriilor a existat
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
Multe din afirmațiile din textul de bază sînt nu numai false, ci și imposibil de crezut, cel puțin pentru orice adult cu capul pe umeri. De aceea, nu se poate spune că în această privință Swift a încercat să-și păcălească cititorii. Însă, deși considerăm afirmațiile ce preced textul ca fiind false, ele sînt totuși credibile și au fost prezentate publicului fără un avertisment contrar, deci putem spune, la prima vedere, că Swift a fost nesincer. De exemplu, Richard Sympson este
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
editor al manuscrisului acestuia. Sympson spune că a omis, din versiunea publicată, cel puțin jumătate din manuscris, din care "Nenumărate pagini se refereau la Brize și Maree, Longitudini și Latitudini" (Swift 1941: xxxvii-xxxviii). Această afirmație încearcăsă facă textul mai verosimil, păcălindu-l astfel pe cititorul naiv. Însă, falsitatea romanelor pe subiectul călătoriei din secolul al XVIII-lea, este ușor de identificat, deși intenția lor de a păcăli rămîne sub semnul întrebării, fapt dovedit spre exemplu de Defoe, care a publicat Robinson
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
Maree, Longitudini și Latitudini" (Swift 1941: xxxvii-xxxviii). Această afirmație încearcăsă facă textul mai verosimil, păcălindu-l astfel pe cititorul naiv. Însă, falsitatea romanelor pe subiectul călătoriei din secolul al XVIII-lea, este ușor de identificat, deși intenția lor de a păcăli rămîne sub semnul întrebării, fapt dovedit spre exemplu de Defoe, care a publicat Robinson Crusoe în 1719 drept opera unui marinar "născut în 1632, în orașul York", cu toate că romanul se baza pe experiența reală a marinarului scoțian Alexander Selkirk. În
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
a-l reprezenta pe autor, în parte pentru a aduce argumente morale în favoarea acestuia, însă mai ales pentru a susține așa-zisa veridicitate a textului. Poate că Defoe, la fel ca Cervantes înaintea lui, nu a avut intenția de a păcăli prin deghizările sale, însă unii cititori s-au lăsat cu siguranță duși de nas. Într-adevăr, el a fost numit "cel mai mare mincinos din toate timpurile" (Backscheider 1989:xii). Baker (1924:12) susține că literatura de acest gen, scrisă
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
carte utilă, povestea cu manuscrisul grecesc nu e altceva decît o invenție inocentă; însă ea devine o minciună gravă dacă opera are efecte dăunătoare. (Rousseau 1979:73) Rousseau pare să se bazeze, în clasificarea sa, nu pe intenția de a păcăli ca diagnostic al minciunii, ci pe efectele negative ale lucrării. Astfel, el face o diferență între "publicul educat" care ar considera povestea cu traducerea manuscrisului grecesc drept "o copilărie nesăbuită", și numeroșii cititori creduli și needucați care au fost pe
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
autenticitate a experiențelor sale șamanice să provină în întregime din propriile talente șamanice și din abilitățile lui literare și imaginative. În loc să încerce să descopere dacă a vrut sau nu Castaneda să inducă publicul în eroare și, de asemenea, să-și păcălească îndrumătorii de la universitatea din California, unii comentatori postmoderniști (cf. de Mille 1980) au considerat această problemă irelevantă. Silverman (1975:xi) spune: "Pe mine nu mă interesează absolut deloc dacă "evenimentele" relatate de Castaneda au fost reale sau nu". Însă în
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
principală a constituit-o un concurs pentru desemnarea celui mai mare mincinos. Evident, aceste concursuri nu sînt minciuni, conform definiției noastre, deoarece nu există la mijloc nici o intenție de a înșela; în plus, nu cred că vreun participant a fost păcălit. Cluburile de mincinoși par să fi existat în Marea Britanie în secolul al XVIII-lea. În secolul al XIX-lea, Henry Labouchere, un membru nonconformist al Camerei Comunelor engleze, pe care Regina Victoria l-a numit mincinos, a descris în jurnalul
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
Bilmes 1975:66, 68). După cum s-a menționat în capitolul 1, Bok (1978:20) ia în considerare două perspective asupra minciunii, cea a mincinosului și cea a păcălitului. Ford și Hollender (1988) comentează că "minciuna este adeseori percepută de cel păcălit ca fiind un atac agresiv". Indiferent dacă îi simpatizăm sau nu pe mincinoși, sîntem cu toții conștienți că și noi putem deveni victimele lor. Drept urmare, este în interesul nostru să se mintă cît mai puțin posibil, mai ales dacă adoptăm punctul
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
trasează contrastul său îndoielnic între comerțul en gros și comerțul en detail, cu referință la reclame, despre care s-a discutat în capitolul 3. Simmel se referă de asemenea la efectele diferite ale minciunii în funcție de distanța socială dintre mincinos și păcălit. El spune (1950:313-314): Cu cît ne sînt mai puțin cunoscuți anumiți indivizi, cu atît mai ușor le acceptăm nesinceritatea, în sens practic, dar și psihologic în timp ce, dacă sîntem mințiți de persoane apropiate, viața devine insuportabilă. Apoi, el generalizează această
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
loc un simpozion cu titlul " Evoluția minciunii: abordare bio-culturală". Informațiile prezentate în capitolele precedente ar trebui să fie suficiente pentru a arăta răspîndirea minciunii ca activitate umană, cît și diversitatea și vechimea ei. Știm că anumite plante și animale își păcălesc atacatorii. Ne putem întreba atunci cînd, cum și de ce, în lunga istorie a evoluției formelor de viață organice, a apărut minciuna? În analiza de față ne interesează bineînțeles cu precădere ultimele etape din evoluția minciunii, însă anumite referințe la etape
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
de vedere pragmatic: care sînt avantajele și dezavantajele capacității de a minți? Pentru a dezbate aceste două întrebări putem să cercetăm modul în care această capacitate este utilizată cel mai bine. Procesele sociale și mentale prin care oamenii mincinoși își păcălesc semenii sînt mult mai complicate decît acelea care au loc, spre exemplu atunci cînd păsările de pradă sînt induse în eroare de prezența unor semne înșelătoare pe aripile fluturilor. Numai oamenii, și poate alte specii evoluate, pot înșela într-un
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
loc, spre exemplu atunci cînd păsările de pradă sînt induse în eroare de prezența unor semne înșelătoare pe aripile fluturilor. Numai oamenii, și poate alte specii evoluate, pot înșela într-un mod care ține cont de posibilele reacții ale celor păcăliți la acțiunile întreprinse de cei care îi înșeală. Langer (1972:163) susține că "nici un animal nu poate înșela, disimula, modifica informații sau inventa șmecherii în mod intenționat pentru a-și păcăli dușmanii". Ea își limitează discuția la subiectul "înșelătoriei intenționate
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
mod care ține cont de posibilele reacții ale celor păcăliți la acțiunile întreprinse de cei care îi înșeală. Langer (1972:163) susține că "nici un animal nu poate înșela, disimula, modifica informații sau inventa șmecherii în mod intenționat pentru a-și păcăli dușmanii". Ea își limitează discuția la subiectul "înșelătoriei intenționate", însă chiar restrînsă, teoria este negată de studiile asupra primatelor non-umane. Robert Mitchell (1986:21-29) a structurat o tipologie în care distinge patru feluri de înșelătorie, cu complexitate crescîndă. La un
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
de înșelătorie, cu complexitate crescîndă. La un nivel mai primitiv descoperim plante și fluturi care înșeală prin aspectul exterior; aceste specii nu au încotro, fiind nevoite să inducă permanent în eroare. La un alt nivel, există păsări care încearcă să păcălească simulînd rănirea; trebuie să apară un stimul corespunzător, după care urmează involuntar reacția la acesta. La un al treilea nivel, întîlnim animale care învață să mintă, cum este spre exemplu cazul cîinilor care pretind că au un picior lovit deoarece
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
în și mai mare măsură. Autorii notează că această abilitate le poate folosi mai puțin maimuțelor sud-africane, care trăiesc în cete, decît le folosește cimpanzeilor, ale căror grupuri sînt mai fluide. Chiar și așa, există dovezi că maimuțele sud-africane se păcălesc unele pe altele în mod intenționat. Alături de talentul machiavelic și tot ceea ce el implică, abilitatea de a induce în eroare este facilitată de predispoziția imaginativă. Nu avem cum să știm în ce măsură au primatele non-umane înclinație spre fantezie, însă la oameni
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
pericolele sociale ale practicării necontrolate a talentelor machiavelice devin mai clare. Tensiunea între folosirea sinceră și cea înșelătoare a acestei capacități este inevitabilă. Locke (1894:147) nu a greșit în întregime cînd a spus că "oamenilor le place să fie păcăliți"; totuși în majoritatea timpului oamenilor nu le place să fie mințiți. Ei au senzația că mincinosul încearcă să-i manipuleze și nu mai au încredere deloc în el. De aceea, au o atitudine ostilă față de nesinceritate, chiar dacă și ei spun
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
de nas, ascunzîndu-i adevărul. Aici întîlnim o situație în care, cu cît există mai multă încredere în cadrul relației, cu atît crește și posibilitatea apariției nesincerității. Însă ar trebui să subliniem că înșelătoria este uni-direcționată; fetele care lucrează ca maseuze își păcălesc prietenii, însă aceștia, în cazul în care încrederea fetelor în ei este justificată, se presupune că sînt sinceri cu ele sau cel puțin dacă le mint, nu o fac în mod sistematic. În plus, numai activitatea sexuală a fetelor este
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
efect dacă sînt detectate, deși unii pacienți grav bolnavi, însă cu multă voință și stăpînire de sine, ar prefera să știe adevărul și nu și-ar pierde neapărat încrederea în medic dacă ar ști că acesta a încercat să-i păcălească. În capitolul 8 am amintit preferința lui DePaulo și Jordan pentru o încredere necondiționată mai degrabă decît pentru adevăruri neplăcute. În general, adevărurile neplăcute sînt mai ușor de acceptat dacă sînt împărtășite altora, însă păcăliții care nu pot face acest
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
Jordan pentru o încredere necondiționată mai degrabă decît pentru adevăruri neplăcute. În general, adevărurile neplăcute sînt mai ușor de acceptat dacă sînt împărtășite altora, însă păcăliții care nu pot face acest lucru se confruntă singuri cu suferința. De aceea, un păcălit slab de înger și singuratic poate fi mai fericit, dar nu și mai înțelept, dacă nu reușește să descopere minciuna spusă de cineva în care are încredere. Mărturia oferită de femeile consultate de Werth și Flaherty, citată în capitolul 7
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
într-o discuție detaliată asupra noțiunii de "balivernă", spune că el consideră esența acestui concept "o indiferență față de adevărata stare a lucrurilor" și "o nepăsare față de realitate". În general, balivernele ca și înșelătoria sînt "o interpretare greșită oferită pentru a păcăli" și drept urmare sînt mai puțin condamnate din punct de vedere moral și implică mai puține sentimente de vinovăție. Poziționarea războiului la o extremă a criteriilor de aprobare sau dezaprobare a minciunii este ilustrată într-o afirmație a lui Machiavelli prin
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]