5,132 matches
-
legendei familiale, fusese găsită pe podul amintit de către Charlotte Lemonnier, atunci în vârstă de patru ani. Alergând prin fața mamei sale, fetița se oprise brusc și exclamase: „O poșetă!” Și, după mai bine de jumătate de secol, vocea ei limpede a răsunat, ca un ecou stins, într-un oraș pierdut în inima nemărginirii rusești, sub soarele stepei. În poșeta aceea din piele de porc și cu plăcuțe de email albastru pe închizătoare își păstra bunica mea colecția de pietre de odinioară. Poșeta
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cu lacrimile năvalnice și cu bocetele răscolitoare, oamenii aceia străteau încremeniți în fața frumuseții chinuite a tinerei franțuzoaice. Ea se zbătea deasupra gropii strigând în limba ei sonoră: „Aruncați-mă și pe mine! Aruncați-mă!” Acel cutremurător strigăt de jale a răsunat multă vreme în urechile noastre de copii. - Poate că ea... l-a iubit..., mi-a spus într-o zi sora mea, mai mare decât mine. Și a roșit. Dar mai mult decât cuplul nefiresc al lui Norbert și Albertine, în
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
valuri clipocind la trecerea unei bărci, o voce înăbușită la capătul unui bulevard scufundat. Franța bunicii noastre, asemenea unei Atlantide cețoase, ieșea din valuri. 2 - Chiar și președintele era nevoit să mănânce hrană rece! A fost prima replică ce a răsunat în capitala acestei Franțe - Atlantide a noastre. Ne imaginam un bătrân venerabil - ale cărui trăsături îmbinau nobila prestanță a străbunicului nostru Norbert și solemnitatea faraonică a lui Stalin -, un bătrân cu barba de omăt, așezat la o masă luminată trist
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
această diferență. Toată lumea pricepea că Charlotte nu era chiar o băbuță rusoaică. Asta nu însemna că trăia ruptă de lume sau că avea vreo prejudecată socială. Dimineața devreme, eram smulși uneori din somnul nostru de copii de un strigăt ce răsuna în mijlocul curții: - Hai după lapte! Printre vise, recunoșteam vocea și mai ales intonația inimitabilă a Avdotiei, lăptăreasa, care venea din satul vecin. Gospodinele coborau cu bidoanele lor către două enorme recipiente din aluminiu pe care țăranca aceea vânjoasă le căra
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mai era țar, iar știrea căderii lui provoca o explozie de bucurie delirantă la cei care, încă ieri seară, îl aclamau urându-i o domnie îndelungată și prosperă. Realmente, îmi aminteam foarte bine vocea lui Heredia, al cărei ecou mai răsuna pe balconul nostru: Oui, ton Père a lié d’un lien fraternel La France et la Russie en la même espérance, Tsar, écoute aujourd’hui la Russie et la France Bénir, avec le tien, le saint nom paternel!1 O
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a simțit intens viața, căldura trupului slab concentrat într-un eu minuscul. Percepea gâdilarea unei picături care îi aluneca pe sub clapa șepcii și bătaia inimii sale, iar lângă inimă - prezența fragilă a fiolelor pe care tocmai le cumpărase. „Eu, a răsunat deodată în ea o voce înăbușită, eu stau aici, în viscolul ăsta, la capătul lumii, în Siberia asta, eu, Charlotte Lemonnier, eu, care n-am nimic comun cu locurile astea sălbatice, nici cu cerul, nici cu pământul ăsta înghețat. Nici
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
dâre lungi de zăpadă. Chipul ei veșted semăna cu al oricărei țărănci bătrâne din ținutul siberian. Buzele, acoperite cu o rețea fină de riduri, i-au fremătat. Și în gura aceea, în pieptul uscat al acelei ființe de nerecunoscut, a răsunat vocea Albertinei, o voce din care nu se schimbase nici măcar o notă. - În toți anii aceștia, nu mă temeam decât de un singur lucru: că te vei întoarce aici! Da, acelea au fost cele dintâi cuvinte pe care Albertine le-
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ceea ce trăiseră ele de la despărțirea lor pe peronul gării, cu opt ani în urmă, toată mulțimea aceea de gesturi, de chipuri, de cuvinte, de suferințe, de lipsuri, de speranțe, de neliniști, de strigăte, de lacrimi - toată rumoarea aceea a vieții răsuna în străfundul unui singur ecou care refuza să moară. Întâlnirea aceea, atât de dorită, atât de temută. - Voiam să cer cuiva să-ți scrie, spunându-ți că am murit. Dar era război, apoi revoluție. Și din nou război. Iar apoi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
învârtea istorisirea lor descriind astfel decorul. Vedeam mai întâi un râu curgând pe pietricele netede, apoi un drum care străbătea nemărginirea deșertului. Iar soarele începea să se legene în ochii Charlottei, obrajii ei se învăpăiau de la arsura nisipului și cerul răsuna de nechezaturi... Scena căreia nu îi înțelegeam sensul, dar căreia îi percepeam densitatea fizică, pierea. Adulții suspinau, schimbau vorba, își turnau încă un pahar de votcă. Am sfârșit prin a ghici că întâmplarea petrecută în nisipurile Asiei Centrale marcase pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
vulgar ca să desemneze activitatea sexuală, deficientă, după el, a lui Lenin. Un verb pe care nu aș fi îndrăznit niciodată să-l rostesc și care, aplicat la Vladmimir Ilici, devenea de o obscenitate monstruoasă. Năucit, auzeam ecoul acelui verb iconoclast răsunând pe lungile coridoare goale... „Félix Faure... Președintele Republicii... În brațele iubitei lui...” Mai mult ca oricând, Atlantida-Franța îmi părea o terra incognita unde noțiunile noastre rusești nu mai aveau nici o valoare. Moartea lui Félix Faure m-a făcut să devin
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
sărutare de la o întâlnire la hotel și primele cuvinte, foarte banale, pe care va trebui să i le adreseze soțului ei... Fără ca eu însumi să pot să-mi explic, auzeam parcă vibrând o coardă în sufletul acelei femei. Inima mea răsuna la unison. „Emma Bovary sunt eu!”, îmi sufla o voce senină, venind din istorisirile Charlottei. Timpul care se scurgea în Atlantida noastră își avea propriile lui legi. Mai precis, nu se scurgea, ci unduia în jurul fiecărui eveniment evocat de Charlotte
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
văzut un cal. Liniștea era atât de adâncă încât se auzeau țârâitul ușor al tulpinilor smulse și copitele călcând pe pământul umed. Cu o seninătate amară, care a mirat-o și pe ea, Charlotte a simțit cum se naște și răsună în mintea ei un gând limpede: „Mai întâi a fost infernul orașelor arse și, câteva ore mai târziu, - calul acesta care paște iarba plină de rouă, în răcoarea nopții. Țara asta e prea mare ca să poată fi învinsă. Liniștea din
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Arbaletierilor, de noaptea aceea de toamnă, mă gândeam la cu totul altceva...” S-a aplecat deasupra lucrului ei de mână, făcând împunsături mici cu acul, precise și regulate. Am traversat apartamentul, am coborât în oraș. Un fluierat de locomotivă a răsunat în depărtare. Răsunetul lui domolit de aerul cald al serii aducea cu un suspin, cu un vaiet. Între clădirea în care locuia Charlotte și stepă era un fel de pădurice foarte deasă, de nepătruns chiar: desișuri de muri sălbatici, crengi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
altfel... Când am vrut să evoc timpul care le învăluia, memoria mea s-a supus imediat. Îmi aminteam de Blériot, care, pe atunci, traversa Marea Mânecii cu monoplanul lui, de Picasso, care picta Domnișoarele din Avignon... Cacofonia evenimentelor istorice a răsunat în capul meu. Dar cele trei femei rămâneau nemișcate, neînsuflețite - trei piese de muzeu cu următoatea etichetă: cochetele din Belle Époque în grădinile de pe Champs-Élysées. Am încercat atunci să mi le însușesc, să fac din ele iubitele mele imaginare. Prin
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Ce prostie cosmică e dispariția unei femei frumoase! Dispariție fără întoarcere. Pieire totală. Fără umbră. Fără reflex. Fără apel...” Soarele se stingea în adâncurile stepei. Dar văzduhul a păstrat îndelung luminozitatea cristalină a serilor răcoroase de vară. Dincolo de pădurice a răsunat strigătul Cucușkăi, mai sonor în aerul rece. Frunzișul copacilor era presărat cu câteva frunze galbene. Cele dintâi. Strigătul locomotivei a răsunat din nou. Deja departe, atenuat. Atunci, reîntorcându-mă la amintirea celor trei cochete, mi-a venit o idee simplă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
stingea în adâncurile stepei. Dar văzduhul a păstrat îndelung luminozitatea cristalină a serilor răcoroase de vară. Dincolo de pădurice a răsunat strigătul Cucușkăi, mai sonor în aerul rece. Frunzișul copacilor era presărat cu câteva frunze galbene. Cele dintâi. Strigătul locomotivei a răsunat din nou. Deja departe, atenuat. Atunci, reîntorcându-mă la amintirea celor trei cochete, mi-a venit o idee simplă, un ultim ecou al reflecțiilor triste în care mă încurcasem adineauri: „Dar în viața lor exista dimineața aceea de toamnă răcoroasă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de mine însumi. În prezent, soarele mă plictisea, ziua devenea o așteptare inutilă înainte de viața mea adevărată, seara... Totuși, vestea aceea am aflat-o în plină zi, clipind din ochii orbiți de scânteierea primei brume. Pe când treceam, o voce a răsunat în ceata veselă de elevi care continuau să manifeste față de mine aceeași ostilitate disprețuitoare. - Ați auzit? A murit mama lui... Am surprins câteva ocheade curioase. L-am recunoscut pe cel care vorbise - fiul vecinilor noștri... Indiferența replicii mi-a lăsat
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
punea ceștile pe masă, mâinile ei mari parcă manevrau niste dulii de obuze pe banda rulantă dintr-o uzină de armament, ca în timpul războiului... Tatăl copiilor ei, căruia îi spuneam pe nume, Dimitrici, venea uneori la noi și bucătăria noastră răsuna atunci de vocea lui răgușită, care părea să se încălzească puțin câte puțin după o iarnă lungă de mai mulți ani. Nici mătușa, nici el nu mai aveau nimic de pierdut și nu se temeau de nimic. Vorbeau despre toate
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
s-a părut că surprind gândul febril al uneia dintre femeile violate, al celei care ghicea brusc că, în nici un caz, nu va fi lăsată să plece. Gândul acela care a străbătut beția ei silită, durerea ei, dezgustul ei - a răsunat în capul meu și m-a trântit la pământ. Când mi-am revenit, m-am simțit alt om. Mai calm, mai rezistent totodată. Ca un bolnav care, după o operație, se obișnuiește din nou să meargă, înaintam încet de la un
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
suprafața lui năclăită. Până când celălalt, pitit în mine, a tăcut de tot... Apoi, poticnindu-mă de perna pe care o dădusem pe jos în timpul agitației mele, m-am apropiat de fereastră. O semilună foarte îngustă brăzda cerul. Stelele delicate, înfrigurate, răsunau ca zăpada ce scârțâia sub pașii unui somnambul care traversa curtea. Aerul rece îmi calma obrazul tumefiat. Sunt rus, am spus eu pe neașteptate, cu jumătate de glas. 2 M-am vindecat datorită unui trup tânăr, de o senzualitate încă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
iarnă, apăsătoare și încâlcite... Tânăra roșcovană se legăna din șolduri ușor în fața mitralierei. Soarele îi lumina contururile trupului prin țesătura subțire a tunicii. Buclele de foc i se răsuceau pe chipiu. Și numele acelea grotești: Marguerite Steinheil, Isabeau de Bavaria... răsunau ca din fundul unui puț, cu un ecou surd și lugubru... Nu izbuteam să cred că viața mea era altădată alcătuită din relicvele acelea prăfuite. Trăisem fără soare, fără dorință - în crepusculul cărților. În căutarea unei țări-fantomă, a unui miraj
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
și care o ascund sub nenumărate fandoseli. Viața... „Și unde sunt eu în clipa asta?”, m-am întrebat, ghicind că răspunsul la această întrebare avea să dea naștere unui adevăr extraordinar, care urma să explice totul, definitiv. Dinspre alee au răsunat strigăte. I-am recunoscut pe colegii mei de clasă, care se întorceau în oraș. Am apucat creanga, gata să sar. Vocea lui Pașka, cu o undă de resemnare acrită, a răsunat cam nesigură: - Așteaptă! Acolo o să stingă proiectoarele, ai să
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
care urma să explice totul, definitiv. Dinspre alee au răsunat strigăte. I-am recunoscut pe colegii mei de clasă, care se întorceau în oraș. Am apucat creanga, gata să sar. Vocea lui Pașka, cu o undă de resemnare acrită, a răsunat cam nesigură: - Așteaptă! Acolo o să stingă proiectoarele, ai să vezi, o să fie o puzderie de stele! Dacă ne cățărăm mai sus, o să vedem Săgetătorul... Nu l-am ascultat. Am sărit jos. Tălpile mi s-au izbit violent de rădăcinile încâlcite
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
lipsit de agilitatea mea de șopârlă, alunecam spre primul hublou. Femeia în bluză albă dădea mașinal din cap, examinându-și mâinile. Am văzut-o zgâriindu-și o unghie cu alta ca să-și dea jos stratul de ojă... Pașii lor au răsunat în sens invers de data aceasta: țăcănitul tocurilor pe punte, răpăitul de pe scândurile pasarelei, plescăitul lutului moale. Fără să mă privească, Pașka a încălecat pe marginea bărcii noastre și a sărit pe un ponton pe jumătate scufundat în apă, apoi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Iar convoiul, incredibil de lung, prea lung și prea masiv pentru gara aceea mică de provincie, s-a pus în mișcare și a plecat mai departe spre Tașkent - spre hotarele asiatice ale imperiului. Urghenci, Buhara, Samarkand, ecoul traseului mi-a răsunat în cap, trezind o tentație orientală, dureroasă și profundă pentru fiecare rus. De data aceasta, totul era altfel. Ușa era descuiată. Erau încă timpuri în care nu se închidea apartamentul decât noaptea. Am împins-o ca într-un vis. Îmi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]