KorAP: Find »[drukola/base=agita & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...93 94 95 ...275 >

6,858 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271

le facă felul. Am ieșit în fugă pe ușă, în strada pustie; vehiculul cu perdele cu volane era oprit lângă bordură, cu Gorila la volan. Colin m-a împins pe bancheta din spate și i-a zis pe un ton agitat Gorilei: Du-o acasă. Eu (surprinsă): Tu nu vii cu mine? El: Nu. Eu (și mai surprinsă): De ce? El: Ahhh, vezi... plec. Eu (cu un presentiment sumbru): Unde pleci? El: La Marbella. Eu: ...Pleci cu Detta? El: Mda. Plecăm chiar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
sfârșitul lui ianuarie, le-am spus celor de la Devereaux. Atunci o lansăm. Asistenta a plimbat scannerul peste umflătura lui Jacqui, unsă cu gel, s-a oprit și a zis. Se pare că o să ai o fetiță. —Super! Jacqui și-a agitat pumnul de la orizontală, fiind cât pe-aci să-i tragă una femeii. — O fată! Haine mult mai faine. Cum o să-i spunem, Anna? —Joella? Jodi? Joanne? Jo? Cu o voce plângâcioasă Jacqui a zis: —Ca Joey Ciufutul să știe cât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
și dusă pe un iaht de treizeci și șase de metri, ancorat în portul din New York. (Închiriat doar pentru patru ore, din nefericire, și patru ore foarte scumpe, pe deasupra.) Deși era un ger crunt - era 4 ianuarie - și râul era agitat, mă gândeam că iahtul era o alegere inspirată, aducea puțin a trafic de droguri. M-am ridicat și am început să mă plimb prin cabină - doar așa, pentru că îmi permiteam s-o fac. Nu mai fusesem niciodată pe un iaht

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
ștergându-și lacrimile și spunând: Oh, chiar mă iubește de fapt! Sunt atât de fiericită, cea mai fiericită fată din lume. O să-l sun acușica. Apoi iar intram eu, jucându-l pe Joey, care se trezea mahmur și se uita agitat la telefon în timp ce Jacqui spunea „Țâr, țâr, țâr“. — Alo, spuneam pe un ton ciufut, răspunzând la telefonul imaginar. —Joey! chițăia Jacqui. Eu sunt. Am primit mesajul de la tine. Știam că o să te răzgândești. În cât timp ne căsătorrhim? Nu știu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366

nou, am tușit zdravăn, când un glas de femeie mă chemă: „Fetițo, fetițo, vino aici!“ Plimbându-mi ochii în toate direcțiile, am văzut, foarte sus deasupra mea, în cadrul unei ferestre boltite, o basma în dungi și o mână care se agita. Mama mă prevenise că nu trebuia să intru niciodată într-o casă necunoscută și că, la vârsta mea, trebuia să încep să mă feresc atât de bărbați, cât și de anumite femei. Totuși, șovăiala mea n-a ținut prea mult

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
ulei pe fața netedă a vasului dădeau iluzia unei mișcări neîntrerupte. Dacă priveai atent preț de câteva clipe și îți lăsai imaginația să zburde, puteai observa tot soiul de ființe și de obiecte. — I-ai văzut pe djinnii care se agită? — Da, am răspuns eu, evident. Aș fi spus da oricare ar fi fost întrebarea, dar mama era cu urechile ciulite. Pentru scopul pe care și-l propusese, pentru prețul pe care-l plătea, nu voia să fie dezamăgită. Când Um-Bassar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
imens. De fiecare dată când tăcea, se înălțau urletele dizgrațioase ale bocitoarelor cu chipul mânjit cu funingine, cu părul zbârlit, cu obrajii zgâriați până la sânge, în vreme ce într-un ungher din curtea interioară, bocitorii înveșmântați femeiește, proaspăt rași și sulemeniți, își agitau febrili tamburinele pătrate. Pentru a-i face să tacă, Astaghfirullah reîncepu să psalmodieze, mai tare, mai fals, cu și mai mult zel. La răstimpuri, un poet din cei ce recită pe stradă se ridica pentru a rosti pe un ton

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
mulțumit și nu văd deloc de ce. — Poate că Astaghfirullah nu mă cunoștea, dar eu îl cunosc de mult. Și am încredere în caracterul lui execrabil. A doua zi, șeicul părea vindecat. Oamenii i-au văzut turbanul circulând febril prin bazare, agitându-se pe sub porți, după care se pierdu într-un hammam. În vinerea următoare, la ceasul când îmbulzeala era cea mai mare, a luat cuvântul în moscheea sa obișnuită, cea mai frecventată de emigranții andaluzi. În modul cel mai nevinovat din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
zidului exterior, de fiecare dată când tata era plecat pentu o săptămână la țară. Într-o zi, cam pe la sfârșitul lui safar, a doua lună a anului, trecusem pe acolo; firul de iarbă înnodat se afla la locul lui. Am agitat clopoțelul. Warda a strigat dinăuntru: — Soțul meu lipsește. Sunt singură cu fiica mea. Nu pot deschide. — Sunt eu, Hassan. Mi-a explicat încurcată că niște bărbați veniseră câteva minute mai devreme; bătuseră insistent în poartă, cerând să li se dea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
semn că mireasa era fecioară, că soțul era potent și că sărbătoarea putea începe. Ritualul mi s-a părut interminabil. Încă de dimineață, femeile care se ocupau cu îmbrăcatul, pieptănatul și epilatul miresei, printre care Sara cea de neînlocuit, se agitaseră în jurul Fatimei, dându-i cu suliman roșu pe obraji, cu negru pe mâini și pe picioare, desenându-i între sprâncene un triunghi și încă unul sub buza de jos, alungit ca o frunză de măslin. Astfel fardată, a fost așezată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
brațele mele repetau aceleași îmbrățișări, trupul meu regăsea același delir, aceleași repere, același refugiu. Fatima a devenit femeie în absență. Am deschis ușa, vecina a înhățat prețioasa rufă slobozindu-și strigătele de pasăre de noapte, musafirii au prins să se agite, muzica s-a pornit, pământul a început să vibreze sub pașii dansatorilor. M-au chemat și pe mine foarte curând ca să mă alătur sărbătorii. Au stăruit: aveam tot timpul să-mi văd soția deoarece, potrivit datinii, nu trebuia să ies

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
de vârf. Am murmurat: — Egiptul are măcar calitatea de a fi musulman, dacă Nilul și ciuma urmează tot calendarul faraonilor. După modul de a-și pleca ochii, după zâmbetul încurcat, am înțeles că nu era musulman. Începu imediat să se agite: — E târziu. Cred că ar trebui să ridicăm pânzele. Adresându-se unuia dintre copiii săi, care se tot învârtea neobosit în jurul unui palmier, strigă: — Sesostris, urcă în barcă, plecăm! Îmi strânse o ultimă oară mâna, nu fără a adăuga pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
puternici din lume, se află, spre a le ține piept, statul pontifical, cruce uriașă și spadă pitică. Făcu o scurtă pauză. — Firește, Sfântul Scaun nu este singurul care se teme de acestă conjuncție. Mai este și regele Francisc, care se agită pentru a evita ca regatul Franței să fie făcut bucăți. Mai este și Henric al Angliei, cu totul devotat Sanctității Sale, dar prea departe pentru a putea fi de vreun ajutor. Tot nu vedeam cum putea fi utilă umila mea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

o suliță înfiptă în umăr și alta în coapsă. El însă continua să înainteze încet, cu pași greoi, cu buzele crispate de durere și efort, cu dinții strălucind pe chipul mânjit de sânge. Striga, invocându-l pe Caesar, și își agita gladius-ul și scutul străpuns de săgeți. Căzut la pământ, lângă trunchiul frasinului sacru pe care romanii îl doborâseră de curând, Valerius își apăra fața cu mâinile, conștient însă că nimic - nici măcar vârsta lui fragedă - nu avea să-l salveze de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Cuprins de spaimă, se rezemă cu spatele de trunchiul stejarului, cu mâna pe capul lui Lurr. Cu un gest rapid, războinicul apucă lancea, o smulse din trunchiul copacului și o înfipse în pământ, ținând-o strâns, în timp ce cu mâna cealaltă agita scutul rotund, făcut din bucăți de lemn paralele, cu ținte metalice pe margine. Pe scutul de lemn era o cruce albă, în jurul căreia se vedeau picături de sânge uscat. Tot de sânge era plină și daga ce-i atârna la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
altul după o beție. — Aici. Bărbatul îl îmbrânci spre o ușă. Intrară. Bărbatul închise repede ușa în spatele său, îl împinse pe Valerius la perete și-i puse pumnalul la gât. — Din clipa asta să-ți ții gura. Pentru totdeauna. Altfel... Agită pumnalul. — Ne-am înțeles? — Spune-mi un lucru... Valerius simțea sudoarea curgându-i pe spate. — Un singur lucru... Unde-i câinele meu? O să-l primești înapoi când va veni vremea. Bărbatul îl prinse de braț și îl duse în partea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
trei, iar doi au fost omorâți... Sigur. E adevărat. Știi că nu m-am gândit niciodată la asta? Vrei să spui că în jocul de zaruri era încă de atunci un destin comun? Asta vrei să spui? - Vitellius continua să agite zarurile, roșu la față. Asta? Dacă primilor doi li s-a tăiat gâtul, cum o să sfârșească al treilea, adică eu? Dar nu știi că eu nu sunt împărat? Ei doi au fost, dar eu... Eu sunt doar guvernatorul Germaniei Inferior

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
cina pe care mi-ați pregătit-o aici, la Pretoriu, a fost oribilă. A trebuit să mă duc într-o tavernă ca să-mi potolesc foamea. Și nu acolo m-ai găsit pe mine? În ziua aceea ai avut noroc! Băiatul agita zarurile. — Dacă și când o să pregătești noile tale rețete o să riști așa cum riști acum rostind vorbele astea obraznice, o să devii cu adevărat un bucătar nemaipomenit. Băiatul aruncă zarurile. — Sunt deja un bucătar nemaipomenit - zâmbi, calculând punctajul. Frumos joc... Dacă nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
bucătarul-șef ștergându-și degetele cu o cârpă. Am dreptate? — Întrebați-l pe Capito! râse Lucilius. Vreți să iasă din pământ și să vă spună cum l-a ucis Valens? — După mine, Valens e un om curajos - ajutorul de bucătar agită lingura de lemn și începu să amestece din nou în cratița cu linte. Fratele meu a luptat alături de el împotriva cattilor - și Valens a făcut bine că l-a eliminat pe Capito... Nu știți că voia să-l trădeze pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
pentru că așa le promisese Nero. Și asta nu-i tot... Avariția lui Galba a înfuriat populația obișnuită cu generozitatea lui Nero. Crede-mă, are puțini susținători. — Dar Africa? Nici legiunile din Africa nu vor fi de partea noastră - Vitellius se agită pe tricliniu. Adu-ți aminte că legatul legiunilor din Judaea e Vespasianus, idiotul ăla care adormea când Nero cânta din liră și-și recita poeziile. L-am cunoscut pe Vespasianus și știu că mă disprețuiește. Iar în Africa are multă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
să alerge spre pădurea în care Antonius intrase deja. Fără să bage de seamă arbuștii și crengile care îi zgâriau picioarele și brațele, fără să-și dea seama că e singur, Antonius pătrunsese în pădure. Continua să alerge printre copacii agitați de vântul puternic. Încerca să se orienteze, să înțeleagă cum îi putea ajunge din urmă pe quazi și își mijea ochii să vadă mai bine obstacolele care i se iveau în cale - trunchiuri, pietre, crengi, tufișuri -, sărind peste ele în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
geroasă de iarnă când se sprijinise de îngrăditura de lângă lac, privind în pământ înainte de a începe o viață nouă. În cele din urmă, Valerius se întoarse spre soldatul aflat cel mai aproape. — Unde-i sacul meu? Sacul meu... Oamenii se agitară și începură să murmure la auzul întrebării aceleia neobișnuite. De ce-i trebuia un sac unuia care urma să moară? Comandantul escortei îi întinse lui Valerius sacul. — Ăsta e? Valerius încuviință. Îl luă și și-l puse la gât. Privi în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
mâinile să-l ajute să urce pe eșafodul unde avea să fie judecat. O clipă mai târziu, era pe eșafod. — Potrivit cărui obicei Vitellius pune să se ridice un eșafod în numele justiției? răsună un glas din fundul pieței. Oamenii se agitară și se dădură în lături. Un bărbat înainta călare pe un cal alb, drept în șa, cu părul fluturându-i pe umeri. O bandă îi acoperea ochiul stâng; celălalt ochi scruta mulțimea, albastru și mândru. Barba blondă, deasă îi ajungea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Ultima oară când gladiatorii lui au luptat aici am pariat pe adversarii lor și am pierdut. — Știi cumva dacă printre gladiatorii lui e un gal - Valerius își drese glasul -, unul pe nume Salix? Deodată, mulțimea din piață începu să se agite. Toată lumea striga un nume: Salix! Dinspre ziduri se auziră voci, zgomot de copite și huruitul carelor ce înaintau, asaltate de oamenii bucuroși să-i vadă de aproape pe gladiatorii de la Școala din Tolosa și, mai ales, pe idolul lor, Salix

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
intrase pe una din porțile laterale. Valerius îl recunoscu și inima începu să-i bată nebunește. Era singur. Străbătu încet arena. Soarele îi lumina părul roșcat și chipul. Zâmbea. Privea mulțimea, și Valerius sări în picioare, strigându-i numele și agitându-și sacul, pentru ca prietenul său să-l recunoască. Îl văzu pe Salix uitându-se spre el, ridicând brațul și atingându-și obrazul cu degetul arătător - vechiul salut al lor și al altor băieți din câmpiile Tolosei. — Îl cunoști? Ți-e

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]