2,382 matches
-
(în germană: bondarul) a fost un obuzier autopropulsat folosit de către Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, începând cu a doua jumătate a anului 1942 până la sfârșitul războiului. Bazat pe șasiul "Geschützwagen III/IV" și echipat cu un obuzier de calibrul 150 mm, era denumit oficial
Hummel () [Corola-website/Science/319739_a_321068]
-
Kfz. 165". Hitler a decis pe 27 februarie 1944 ca numele Hummel să nu mai fie folosit, considerând că nu este un nume demn de un vehicul de luptă. Hummel a fost proiectat în 1942 din cauza crizei acute de tunuri autopropulsate. În timpul Operațiunii Barbarossa, artileria germană rămânea mult în urma forțelor blindate ale Wehrmachtului. Deși armata dispunea de câteva piese de artilerie mobilă, acestea erau într-un număr mic și cu o valoare reală limitată. Primul plan implica montarea unui tun de
Hummel () [Corola-website/Science/319739_a_321068]
-
însă fără obuzier și cu rasteluri pentru muniție special montate. La nevoie, vehiculele de transport puteau fi dotate cu obuzierul de 15 cm, acesta putând fi montat chiar pe câmpul de luptă. În total, au fost fabricate 714 de obuziere autopropulsate Hummel. Prima dată când Hummel a fost folosit în număr mare a fost în timpul bătăliei de la Kursk. 100 de tunuri Hummel au fost disponibile atunci în cadrul diviziilor blindate Panzer. O baterie "Panzerartillerie Abteilungen" era formată din 6 Hummel și un
Hummel () [Corola-website/Science/319739_a_321068]
-
atunci în cadrul diviziilor blindate Panzer. O baterie "Panzerartillerie Abteilungen" era formată din 6 Hummel și un vehicul de transport al muniției. Armata Română a primit un singur Hummel din stocurile sovietice la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Tunul autopropulsat a fost folosit de către Regimentul 2 Care de Luptă. Vehiculul a fost denumit oficial de Hummel TAs, având numărul de înregistrare U069009. Autotunul nu putea fi folosit fiindcă îi lipsea închizătorul tunului. Totuși, el a participat în 1946 la parada
Hummel () [Corola-website/Science/319739_a_321068]
-
Jos, Danemarca, Norvegia, Africa de Nord și pe Frontul de Est. Fiind retras de pe front la sfârșitul anului 1942, el a fost folosit apoi pentru instrucție și pentru misiuni secundare. Șasiul acestui tanc a fost folosit pentru alte vehicule blindate precum tunul autopropulsat Wespe sau vânătorul de tancuri Marder II. Panzer II a fost proiectat înainte de Războiul Civil din Spania (1936-1939). Astfel, blindajul inițial ușor înclinat de 14 mm frontal, spate și lateral și 10 mm pentru plafon și podea era considerat suficient
Panzer II () [Corola-website/Science/319737_a_321066]
-
PaK 38, înlocuit apoi cu un tun anticar de calibrul 7,62 cm PaK 36(r), capturat de la Armata Roșie. Varianta de bază folosea însă puternicul tun antitanc 7,5 cm PaK 40. Șasiul a fost folosit și pentru tunuri autopropulsate Wespe. Acestea erau echipate inițial cu un tun de însoțire de 15 cm sIG 33. Ulterior, modelul de 10,5 cm leFH 18 a fost ales ca armament principal pentru aceste tunuri autopropulsate. Majoritatea acestor versiuni derivate din Panzer II
Panzer II () [Corola-website/Science/319737_a_321066]
-
Șasiul a fost folosit și pentru tunuri autopropulsate Wespe. Acestea erau echipate inițial cu un tun de însoțire de 15 cm sIG 33. Ulterior, modelul de 10,5 cm leFH 18 a fost ales ca armament principal pentru aceste tunuri autopropulsate. Majoritatea acestor versiuni derivate din Panzer II aveau și o mitralieră MG34 folosită defensiv împotriva infanteriei și aviației. Toate modelele Panzer II au fost dotate cu un motor pe benzină de 140 cai putere și 6 cilindri Maybach HL 62
Panzer II () [Corola-website/Science/319737_a_321066]
-
era clar depășit la capitolul blindaj și armament. Pentru a contracara aceste dezavantaje, tunul a fost îmbunătățit (la calibrul 50 mm), iar blindajul tancului a fost mărit. Măsurile nu s-au dovedit a fi eficiente în totalitate. Drept urmare, introducerea tunurilor autopropulsate și înlocuirea tunului de pe Panzer IV a fost necesară. În 1942, versiunea finală a tancului, varianta Ausf. N, a fost produsă. Aceasta era echipată cu tunul KwK 37 L/24, menit a fi folosit în sprijinul infanteriei. Tancul era echipat
Panzer III () [Corola-website/Science/319736_a_321065]
-
(abreviat "StuG III") a fost un tun autopropulsat utilizat de armata germană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Construit pe sașiul țancului mediu Panzer III, StuG III a fost vehiculul blindat cu cea mai mare producție din Germania nazistă. Deosebirea dintre Panzer III și StuG III este
Sturmgeschütz III () [Corola-website/Science/319747_a_321076]
-
până la sfârșitul războiului. Tiger II a fost folosit ca bază pentru o variantă de producție a vânătorului de tancuri,"Jagdtiger" și pentru un proiect propus numit Grille 17/21/30/42,care avea să fie un nou model de artilerie autopropulsată echipată cu tunuri de mare calibru.Această variantă nu a fost introdusă în producție. O versiune a motorului Maybach HL230 cu pompă de injecție și transmisie îmbunătățită a fost proiectată, mărind astfel puterea motorului la 986 cai putere (736 kW
Tiger II () [Corola-website/Science/319740_a_321069]
-
fost proiectat în 1940, dar nu a fost construit niciun prototip până în 1942, iar constructorii nu au fost capabili să producă această mașină de luptă până în momentul armistițiului din 1943. Italienii au fost primii care au avut ideea folosirii tunurilor autopropulsate, ambele având roluri de sprijin al infanteriei și luptă antitanc, iar piesele de artilerie folosite erau printre cele mai moderne ale vremii („Cannone da 75/46 C.A. modello 34”, „Cannone da 75/32 modello 37”, „Cannone da 90/53
Istoria militară a Italiei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/316496_a_317825]
-
luptelor din anii 1941-1942, în stocurile armatei se aflau 175 de tancuri sovietice și 154 de tunuri (de câmp sau anticar) calibru 76,2 mm capturate. Statul Major a decis utilizarea acestor materiale de captura pentru proiectarea unui tun antitanc autopropulsat, după modelul vânătorului de tancuri german Marder. Proiectul a fost încredințat locotenent colonelului Constantin Ghiulai. Tancul sovietic Ț-60 a fost ales de către Ghiulai fiindcă era un vehicul modern și simplu de construit, fiind adecvat nivelului industriei autohtone. De asemenea
TACAM T-60 () [Corola-website/Science/320146_a_321475]
-
semișenilatele aveau o mobilitate redusă în comparație cu tancurile. Fiind relativ scumpe și complexe , semișenilatele nu au fost suficiente pentru mecanizarea completă a infanteriei. Primele transportoare blindate șenilate universale au apărut când trupele canadiene au transformat tancurile depășite și surplusul de tunuri autopropulsate în transportoare blindate grele. Aceste vehicule, denumite Kangaroo ("Cangurul") au fost folosite apoi și de soldații britanici. După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial au apărut mai multe tipuri de transportoare blindate construite special pentru acest rol. Inițial, acestea
TranSportor blindat pentru trupe () [Corola-website/Science/320194_a_321523]
-
număr mic de bucăți produse, la lipsa de piese de schimb și antrenament deficitar a echipajului. Jagdpanther a fost precedat de două încercări de montare a unui tun de 8,8 cm și folosirea sa în rolul de vehicul anti-tanc autopropulsat;" Ferdinand" folosind nouăzeci și unu din șasiurile tancului VK4501 (P) construite de Porsche. Iar" Nashorn" folosind o combinație dintre șasiurile tancurilor Panzer III și IV.Ferdinand era prea greu și Nashorn prea încet datorită motorului subdimensionat. Armata Germană a comandat
Jagdpanther () [Corola-website/Science/320246_a_321575]
-
în număr mare (aproximativ 50.000 de bucăți), fiind depășit la acest capitol doar de către tancul mediu sovietic T-34. Șasiul Sherman a fost folosit pentru fabricarea altor tipuri de vehicule militare: distrugătoare de tancuri, tractoare de tancuri și artilerie autopropulsată. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial Sherman a fost înlocuit cu tancurile derivate din tancul M26. Variante de bază și îmbunătățite au mai fost folosite totuși în luptă în diferite războaie, cum ar fi războiul din Coreea, războaiele
M4 Sherman () [Corola-website/Science/320366_a_321695]
-
("Samokhodnaya Ustanovka 76", în traducere: afetul autopropulsat) a fost un autotun fabricat și utilizat pe scară largă de Uniunea Sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bazat pe sașiul modificat al țancului ușor Ț-70, a fost fabricat în număr mare, fiind cel mai numeros vehicul
SU-76 () [Corola-website/Science/321066_a_322395]
-
nevoie urgentă de un vehicul blindat care să sprijine infanteria. Acesta trebuia să fie simplu și ieftin de construit, insă eficient pe câmpul de luptă. Echipa de ingineri de la Fabrica Nr. 38 din Kirov a fost însărcinată cu dezvoltarea tunului autopropulsat la începutul anului 1942. Din cauza timpului scurt alocat proiectării și a nevoilor urgente de pe front, noul vehicul trebuia să folosească un sașiu aflat deja în producție. Inginerii sovietici au fost nevoiti sa foloseasca sașiul țancurilor ușoare ale armatei pentru prototipuri
SU-76 () [Corola-website/Science/321066_a_322395]
-
alocat proiectării și a nevoilor urgente de pe front, noul vehicul trebuia să folosească un sașiu aflat deja în producție. Inginerii sovietici au fost nevoiti sa foloseasca sașiul țancurilor ușoare ale armatei pentru prototipuri. Primul prototip, OSU-76 ("Opytnaya Samokhodnaya Ustanovka" - afetul autopropulsat experimental), folosea sașiul țancului ușor Ț-60 și tunul ZiS-3 de calibru 76,2 mm. În urma testelor, prototipul nu s-a dovedit a fi o soluție viabilă, fiind instabil din cauza sașiului mult prea mic. În primăvara anului 1942, echipa condusă
SU-76 () [Corola-website/Science/321066_a_322395]
-
blindaj ușor. Suprastructura avea o grosime de 10 mm, iar în rest blindajul varia între 7 mm și 35 mm. Varianta ȘU-76M beneficia și de o mitralieră Degtyaryov de calibru 7,62 mm. GAZ a fost principalul producător al tunului autopropulsat ȘU-76. Alți producători au fost Fabrică Nr. 38 din Kirov și Fabrică Nr. 40 din Mîtișci. La sfârșitul războiului, producția în masă a fost oprită. Autotunul ȘU-76i era complet diferit de ȘU-76. Acest vehicul avea la bază sașiul țancurilor capturate
SU-76 () [Corola-website/Science/321066_a_322395]
-
într-o suprastructura nouă, de tip cazemata. Aproximativ 1200 de autotunuri ȘU-76i au fost transformate la Fabrica Nr. 38. ȘU-76 a fost proiectat pentru a fi folosit ca vânător de tancuri, ca un tun de asalt ușor și că artilerie autopropulsata. Totuși, tunul ZiS-3 de 76,2 mm era deja depășit când ȘU-76 a ajuns pe front. Tunul nu putea perfora blindajul frontal al țancurilor medii germane. În cazul confruntărilor cu tancurile grele, echipajele erau instruite să țintească senilele sau țeavă
SU-76 () [Corola-website/Science/321066_a_322395]
-
când ȘU-76 a ajuns pe front. Tunul nu putea perfora blindajul frontal al țancurilor medii germane. În cazul confruntărilor cu tancurile grele, echipajele erau instruite să țintească senilele sau țeavă tunului. ȘU-76 putea fi folosit la nevoie și că artilerie autopropulsata, având un câmp de tragere vertical care îi permitea o bătaie maximă de aproape 13 kilometri. Proiectilul exploziv nu era însă suficient de performant pentru acest rol, desi autotunul avea cea mai mare bătaie dintre toate tunurile de asalt sovietice
SU-76 () [Corola-website/Science/321066_a_322395]
-
și nord-coreene) și în Revoluția ungară din 1956. ȘU-76 a fost livrat către unele țări membre ale Pactului de la Varșovia. Autotunurile ȘU-76 au fost în dotarea Armatei Române între anii 1950 și 1998. În 1990, România avea 326 de tunuri autopropulsate ȘU-76, conform Institutului Internațional de Studii Strategice.
SU-76 () [Corola-website/Science/321066_a_322395]
-
compania a realizat produse performante de concepție est-europeană, fiind în același timp și cel mai important producător român de mașini de luptă pe șenile (de concepție românească) - ca de exemplu tancurile românești TR 580, șasiul pentru tancul TR-800 sau obuzierul autopropulsat de calibru 122mm Model 1989. Începând cu anul 1996, a devenit unul dintre partenerii de bază ai Armatei Române pentru produse militare moderne, cum ar fi Mașina Modernizată de Luptă a Infanteriei - MLI-84M. Acesta este un vehicul șenilat blindat autopropulsat
MFA Mizil () [Corola-website/Science/321072_a_322401]
-
autopropulsat de calibru 122mm Model 1989. Începând cu anul 1996, a devenit unul dintre partenerii de bază ai Armatei Române pentru produse militare moderne, cum ar fi Mașina Modernizată de Luptă a Infanteriei - MLI-84M. Acesta este un vehicul șenilat blindat autopropulsat, realizat în colaborare cu companii internaționale din industrie, ca EADS, Caterpillar, Rheinmetall și altele. De la sfârșitul anului 2003, societatea și-a diversificat activitatea, intrând și pe piața produselor de utilizare civilă, având în portofoliu următoarele produse și servicii: - fabricația de
MFA Mizil () [Corola-website/Science/321072_a_322401]
-
în 1980. La 15 septembrie 1981, locomotiva a funcționat cu aburi pe câțiva kilometri de cale ferată secundară lângă râul Potomac în Washington, D.C. Astfel, a devenit cea mai veche locomotivă cu aburi în funcțiune (și cel mai vechi vehicul autopropulsat) din lume. "John Bull" se află astăzi expus în Muzeul Național de Istorie Americană din Washington, D.C. Replica construită în 1939, aparține de Railroad Museum of Pennsylvania care o și întreține și, în 2009, era singura mașină funcțională din acest
John Bull (locomotivă) () [Corola-website/Science/320565_a_321894]