2,407 matches
-
primea priviri prietenești. (...). Cântau peste câmpuri tractoare cu vaetul greu; Pământul fumega, căci plouase cu trăznet pe vale, Peste sat se rotea un imens curcubeu Și-o rândunică albastră dădea pe deasupra târcoale. CRITICA ȘI ISTORIA LITERARĂ Dacă în poezie, proză, dramaturgie eflorescența editorială era în continuă creștere an după an, scrierile de critică literară intră foarte rar în atenția editurilor. După Ion Vitner, primul dintre criticii literari care au debutat în volum (Pasiunea lui Pavel Corceaghin, 1949), urmează N. Moraru care
[Corola-publishinghouse/Science/2301_a_3626]
-
literare. Astfel în cronicile consacrate creațiilor indicate mai sus ale lui Eusebiu Camilar și Mihail Davidoglu, Traian Șelmaru a fost printre primii noștri critici care au dat o apreciere principială operațiilor respective, subliniind însemnătatea lor pentru începuturile dezvoltării epicii și dramaturgiei noastre noi. El atrăgea în același timp atenția asupra lipsurilor, cum sunt, de pildă, oglindirea simplistă a raporturilor de clasă ori prezentarea nesatisfăcătoare a rolului partidului în viața noastră, care puteau aduce prejudicii serioase (...) Activitatea de critic literar a lui
[Corola-publishinghouse/Science/2301_a_3626]
-
ridicate de reportajul Capul Midia. De pildă în mod concret oamenii - totuși ei trebuie să fie văzuți de pictor dintr-o perspectivă revoluționară sau să se simtă în peisaj acțiunea transformatoare a omului”. La fel ca poezia, proza, critica literară, dramaturgia, creația tinerilor, creația ostășească, literatura pentru copii, și reportajul era urmărit în evoluția lui artistică și ideologică de Uniunea Scriitorilor. Astfel, la începutul anului 1951, secția de proză pune în discuție problemele reportajului literar 80: „La 20 ianuarie 1951, secția
[Corola-publishinghouse/Science/2301_a_3626]
-
în uriașa operă a lui Mihail Sadoveanu, cristalizată în drumul parcurs de la Șoimii la capodopera care este Nicoară Potcoavă, e de un interes extraordinar. Poetul A. Toma și-a continuat îndelunga și rodnica trudă literară. Drumul lui Camil Petrescu, de la dramaturgia sa puternică, originală, dar adesea individualistă și psihologistă, până la drama Bălcescu, sau de la romane ca Patul lui Procust la romanul Un om între oameni, merită o analiză atentă și adâncă și o reliefare a dezvoltării creatorului pe linia prozei realiste
[Corola-publishinghouse/Science/2301_a_3626]
-
Zamfirescu, Violeta Zăgan, Ion Zincă, Haralamb CUPRINS 1952 Proiectele scriitorilor Propagare și propagandă literară Poezia - apariții editoriale Un poet apărat: Eugen Frunză Alte volume de poezii Proza - tablou editorial În dezbatere: Vladimir Colin Aspecte ale romanului Evoluția nuvelei Aspecte ale dramaturgiei (1949-1952) Lingvistica. Proiectul noii ortografii Varia Note și comentarii 1953 Uragan la Uniunea Scriitorilor Tipicul în literatura realist-socialistă Aria cenușiului în proză Petru Dumitriu nu mai este singur Proza: Concluzii Aspecte ale poeziei Comandă socială - poezie de dragoste Poezia debutanților
[Corola-publishinghouse/Science/2301_a_3626]
-
altă parte formulează și postulatul caracterului național al oricărei literaturi poporaniste. Clarificări sunt aduse apoi în alte articole - „Omul perfect”, Motivele artei, „Poporul” în artă și literatură, „Arta pentru popor”. Ultimul, cuprinzând un amplu excurs în artele plastice și în dramaturgia europeană, dă seamă și de largul orizont cultural al ideologului. Prin aceste texte, ca și prin acelea datorate lui Ibrăileanu, noul program este conturat destul de pregnant în liniile sale mari. Stadiul nu este însă depășit, cei doi promotori lăsându-se
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289921_a_291250]
-
medic, fiziolog ți filosof. El ajunge la convingerea că științele pozitive și noologice pot progresa interdisciplinar, în om întâlnindu-se resursele tuturora. Cl. Bernard experimentează în laborator. El este un pozitivist deși a fost încercat de tentația de a face dramaturgie și, în 1824 de a rămâne farmacist în Lyon. Stagiul de intern și de extern pe lângă Magendie i-a format spiritul de observație și neastâmpărul experimentării, pasiunea pentru laborator în special pentru neurofiziologie. Studiază vasomotricitatea de origine nervoasă, vasodilatația, acțiunea
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
temeinică, prin judicioasa raportare a literaturii române la alte literaturi europene, prin discernământ critic și putere de sinteză. Studiile sale de istorie literară formulează deseori puncte de vedere noi ori aduc unele contribuții documentare inedite. Fantasticul în proza lui Eminescu, Dramaturgia lui Delavrancea, Contribuții la soarta, în Principate, a antologiei de poezie românească scoasă de Henry Stanley în 1856, Ecouri ale operei lui Romain Rolland în România sau Eminescu despre cultură, civilizație, artă și literatură au fost adunate în volumul Acolade
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288043_a_289372]
-
20”, în volum în 1965 și pusă în scenă la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București. R. va colabora, de altfel, atât la Radio, cât și cu teatre din București și din provincie, multe dintre versiunile sale la piese din dramaturgia universală, clasică ori contemporană, fiind jucate: drama Câinii de Tone Brulin, Regele Ioan, prelucrarea lui Friedrich Dürrenmatt după Shakespeare, comedia de succes De ce dormi, iubito? de Jos Vandeloo ori Burgravii, drama istorică a lui Victor Hugo, transpusă tot în versuri
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289087_a_290416]
-
tipologia genurilor literare / 13 1.3. Criteriile de diferențiere a artelor mimetice / 17 2. Condamnarea platoniciană / 19 2.1. Punctul de vedere al metafizicianului / 20 2.2. Punctul de vedere al moralistului / 21 2.3. Urmașii lui Platon / 24 3. Dramaturgia aristotelică / 27 3.1. Cele șase elemente constitutive ale piesei de teatru / 28 3.2. Primatul acțiunii / 29 3.2.1. "O acțiune unică și întreagă" / 30 3.2.2. Regula verosimilului și a necesarului / 34 3.2.3. Subordonarea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
monarhia absolută, încă feudală sub multe aspecte, perioada revoluționară 1, apoi perioada modernă care se deschide cu revoluția industrială și care tinde spre o mondializare din ce în ce mai accentuată, ce atinge atât moravurile, cât și artele. Aceste patru perioade se caracterizează prin dramaturgii, dispozitive scenice și raporturi actori/ spectatori specifice. Filosofii, Platon și Aristotel, au vorbit cei dintâi despre teatru. În Antichitate, ei fac referire la toate ariile științei (matematică, fizică, gramatică, retorică etc.) și la toate fenomenele societății, politică, instituții (religioase, juridice
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de a se închide în turnul de fildeș al cabinetului în care scriu, deseori îi îndrumă pe actori și vin în întâmpinarea dorințelor publicului. Dacă teoreticienii dramei burgheze, ca Diderot sau Mercier, dornici la rândul lor să pună bazele unei dramaturgii, adoptă aceeași atitudine de autor dramatic, ei își orientează reflecția despre teatru pe o cale nouă, pe care o va urma cu entuziasm modernitatea. Aceștia reorientează problematica teatrală înspre arta interpretării ce devine obiectul lor principal de examinare, după cum o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Datorită lui se stabilește un consens, chiar și numai momentan, în sânul unui grup. Născut odată cu cetatea, el este un ciment susceptibil de a uni o colectivitate. De aceea, întotdeauna va fi, mai mult decât celelalte arte, supus cenzurii. 3. Dramaturgia aristotelică Poetica a fost redactată în timpul celei de-a doua șederi a lui Aristotel la Atena, din 355 până la 323 î.H. cu aproximație. Drumul parcurs de această operă, care nu ne-a parvenit decât mutilată, merită să fie povestit
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
aceste două poziții, el se situează în inima fenomenului teatral, a cărui complexitate rezidă în introducerea în joc a unui text. Teoreticienii care îi vor urma vor prefera, ca și el, când textul, când spectacolul. Poetica este textul fondator al dramaturgiei occidentale. Toți teoreticienii se referă la ea, explicit sau nu. Teatrul umanist, în Italia, apoi în Franța, teatrul clasic francez s-au născut dintr-o recitire atentă a lui Aristotel, chiar când autorii îl plagiază, chiar când îi interpretează invers
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Italia, întrețin cu el, peste secole, un dialog interminabil care se continuă, încă și mai polemic, în epoca romantică, cu Stendhal, Vigny, Hugo. Mai aproape de noi, Brecht și Artaud, atacând cu violență concepțiile lui Aristotel care simbolizează în ochii lor dramaturgia occidentală, subliniază prin asta importanța Poeticii. 4. Aportul lui Horațiu Datorită lui Horațiu, moștenirea aristotelică s-a transmis în lumea romană, apoi în cuprinsul Europei Renașterii. În a sa Epistolă către Pisoni (Epistola ad Pisones)25, scrisoare din 477 de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
om, să-l vedem pe Procneu transformându-se în pasăre sau pe Cadmus în șarpe. Tot ceea ce mi se arată de felul acesta nu-mi inspiră decât neîncredere și revoltă." Arta poetică nu aduce nicio nouă lămurire în materie de dramaturgie. Dacă Horațiu are ochii îndreptați exclusiv spre Grecia clasică și nu se interesează de teatrul timpului său, cauza o reprezintă faptul că teatrul latin nu strălucește prin forța textelor sale. Opera tragică a lui Seneca (2-64 d.H.), imensă, nu a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
originală, foarte diferită de cea a umaniștilor, prizonieri ai modelului antic pe care au visat în zadar să-l reînvie. Dacă regula celor trei unități, concepută de mari teoreticieni precum Mairet și Chapelain, a fost unanim păstrată ca simbol al dramaturgiei clasice, asta se datorează faptului că ea se află în centrul acestei estetici noi. Pe când teatrul medieval oferă spectacolul unor acțiuni succesive care nu au neapărat o legătură unele cu altele, iar teatrul umanist, liric și elegiac, nu prezintă privirilor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în conformitate cu Regulile, pentru că pe atunci nu știam că acestea ar fi existat." La Mesnardière (1610-1663), care se situează în mișcarea lui Chapelain și a lui Mairet, își publică în 1639 Poetica, lucrare care vrea să fie un manifest al regulilor dramaturgiei clasice. François Hédelin d'Aubignac (1604-1676), la cererea lui Richelieu, scrie, în 1640, Practica teatrului (Pratique du théâtre) la care lucrează până în 1657, data publicării ei. Este o operă destinată atât autorilor dramatici, cât și actorilor și spectatorilor, după cum indică
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
preocupat exclusiv de studiul tragediei. Cât despre Boileau, nu el, contrar a ceea ce se crede, a elaborat teoria clasicismului. El elaborează legi, desigur, în Arta poetică, al cărei cânt III este în întregime consacrat teatrului. Acolo dă principala regulă a dramaturgiei clasice: Qu'en un lieu, qu'en un jour, un seul fait accompli Tienne jusqu'à la fin le théâtre rempli 9 Dar el nu teoretizează decât mai târziu. Când apare Arta poetică, în 1674, teatrul clasic și-a produs
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Artificiul monologului și al aparteului În teatru, se presupune că actorii dialoghează în fața spectatorilor, ca și cum între ei s-ar stabili o adevărată conversație. Monologul, aparteul, care, ca și versul, contribuie la sublinierea artificialului, distrug acest efect căutat. De aceea teoreticienii dramaturgiei clasice se străduiesc să șteargă aspectul convențional al acestor două categorii de limbaj dramatic, pentru a le face compatibile cu verosimilul. În monolog, personajul vorbește cu voce tare pentru el însuși. El nu pare să se adreseze spectatorului. El nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
actul următor, marea situată în spatele palatului. Astfel se naște, cu clasicismul, dorința de a face din spațiul scenic și din spațiile dramaturgice ce-l prelungesc o reflectare a spațiului referențial. O topologie realistă a locurilor presupus alăturate scenei, ignorată în dramaturgiile anterioare, începe să se constiuie timid, devenind mai complexă începând cu drama burgheză. Unitatea de loc generează, ca și unitatea de timp, un oarecare număr de dificultăți pentru autorul dramatic ce trebuie să motiveze venirea diferitelor personaje fără să pună
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mai ales în privința ieșirii consider această regulă indispensabilă, și nimic nu poate fi mai neplăcut decât un actor care se retrage numai pentru că nu mai are versuri de spus." De aceea, clasicismul este la originea legăturilor de scenă, inexistente în dramaturgiile anterioare. Corneille distinge trei tipuri, legătura de vedere, legătura de prezență, legătura de zgomot. Astfel definește el, în Examen la Confidenta, legătura de vedere: "Consider că este o legătură suficientă când actorul care intră pe scenă îl vede pe cel
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mai înalt grad, se referă la arta de a crea pateticul. El nu abordează niciodată problemele referitoare la regulile de compoziție a tragediei, căci consideră, fără îndoială, că nu mai are nimic de adăugat, Corneille tratând suficient, înaintea lui, despre dramaturgie. În exemplarul său personal al Poeticii, cele mai multe reflecții le notează în privința catharsisului. Pe marginea definiției aristotelice pe care o citește în următoarea traducere: "o reprezentare vie care, trezind mila și teroarea, curăță și temperează acest fel de pasiuni", el adaugă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ca și pentru toți teoreticienii de la Renaștere încoace, tragedia purifică de toate pasiunile umane, dragoste, ură, gelozie, ambiție, pe care autorii dramatici le acordă personajelor lor. Va trebui să-l așteptăm pe Lessing pentru ca eroarea să fie corectată. Acesta, în Dramaturgia de la Hamburg, din 1768, va stabili, după textul grec, că singurele pasiuni de care tragedia este capabilă să purifice sunt cele pe care spectacolul ei le suscită, și anume mila și teama. Corneille, prin această greșeală de interpretare, adaugă o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de slăbiciune, și să ajungă în nenorocire prin vreo greșeală care să-i facă de plâns sau detestați." Chiar dacă ambii autori, pe plan teoretic, îl au pe Aristotel ca model, Racine, și aici, se arată mai apropiat decât Corneille de dramaturgia antică, al cărei model îl utilizează în toate piesele sale, ceea ce nu se întâmplă în cazul lui Corneille. El plasează acțiunea din Britannicus în primii ani ai domniei lui Nero, în scopul de a-l prezenta pe Nero ca pe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]