3,294 matches
-
mai drese prin saci și prin ferdele, stinse focul din o vatră de pietre si se lungi și el în catul de jos al morii, unde erau roțile. Toți începură a sforăi, cari de cari se întorceau cu zgomot și gemând pe sacii pe cari se culcase. Eu îmi așternusem țundra jos și dormeam cu Ioan, care-mi coprinsese cu brațul gâtul meu și adormise și el. Ca printr-un ce nu putui adormi. Simțeam însa cumcă sasul se sculase și
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
ne tupilarăm la pământ. El merse-ncet înspre câne și-aruncă de departe gloanțele de mămăligă, pe care cânele le prindea din aer și le înghițea cu aviditate. Dar în curând efectul lăptucei începu a influința și el se zvârcolea gemând încet în nisipul de pe marginea râului. Niță ne făcu semn și înaintarăm. Pântecele cânelui se înflase ca o tobă și el suferea cumplit. Unui fecior i se făcu milă și-i înfipse lancea-n inimă. Ne apropiarăm de moară. Începurăm
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
-i bine închisă, întinse o cergă veche peste mort și se culcă. Dar numai ațipea și nu putea dormi. El se zvârcolea în pat și din când în când își bătea cu pumnul în cap. Începu să ofteze și să geamă, se sculă din pat, lung și slab, și pipăi pin întuneric s-ajungă la masa pe care distinsese hainele de Domn. - Trebuie să mă duc la Hagar în turn, șopti el monoton, Hagar! Hagar! Și nepotul meu Ismail, facă-i
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
2257 pe când muzica sombră însemna fiecare pas a lutului înspre mormânt, clopotul din casa Domnului anunța îngerilor din ceri încet, încet avânturile din stea în stea a sufletului ei. Un înger mai puțin pe pământ, oare n-avea de ce să geamă muzica, {EminescuOpVII 328} de ce [să] plângă clopotul? 2257 De-ai fi compusă numai din dame - tinere și frumoase, notabene - chiar fără să vrei aș fi bucuros să-ți sărut mâna de-o mie de ori, de zece mii de ori, dar
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
tot atît de dureroasă. Sunt plecările Într-o dimineață ca un cristal de rîsete spre mătușa de la Calafat, cînd știi că te așteaptă pe peron, lîngă unchiul cu mustățile de pîndar, stofa caldă din lătratul prietenos al dulăului. Între șlepurile gemînd de grîne Dunărea lucește ca un păstrăv de aluminiu. Sunt plecările spre marile capitale cu trîmbițele succesului suind În sînge. Sunt plecările spre satele depărtate ale solitudinii, unde te așteaptă trecerea unui zăgaz mort pe o plută pustie cu chiotele
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
la căldură și refuzau orice haine, chiar și pe gerurile aspre ale iernii, dezgropau mortăciuni și vânau orătăniile. Fetițelor le era frică de lumina zilei (aveau fotofobie) și preferau noaptea (nictalopie), ascunzându-se toată ziua la umbră și acționând noaptea, gemând și urlând... Micuța Amala a murit de nefrită în 1921, iar Kamala nu a trăit decât până la aproape 17 ani (a murit în 1929). În cei 8 ani petrecuți la orfelinat, Kamala a deprins treptat noi comportamente. După 10 luni
Experimente de psihologie pentru dezvoltarea personală by Alain Lieury () [Corola-publishinghouse/Science/1974_a_3299]
-
cu extazul. Există În versuri o veritabilă euforie a dulcelui. Amorul este un „izvor dulce de Întristare”, rîurile curg „dulce” răcoritor, soarele revarsă o „lumină dulce tot cu senin”, păstor iubește o păstoriță „cu chip prea dulce, prea drăgălaș”, pămîntul geme În somn „dulce”, primăvara este o „dulce ivire”, iar priveliștea tinerimii Înrolate sub steag este de asemenea tot dulce: „ce privire dulce mie!” Tema dulcelui cheamă, În poezia lui CÎrlova, pe aceea a plăcerii sau a plăcutului. Ea ne conduce
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
poetul vorbește de o taină care nu va fi dezvăluită niciodată, rămînÎnd scrisă cu litere de flăcări În inima zdrobită a poetului (imagine cît se poate de banală), dar: „E scrisă Într-o limbă aici necunoscută Pe inima-mi ce geme și care-n veci e mută, Și singur numai mie mi-e dat a o citi”, aplicație care tulbură, iarăși, alegoria, Întunecă retorismul propozițiilor anterioare. O „limbă necunoscută”, citită numai de poet, ascuzînd o taină pe care poetul acesta vorbăreț
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nu mai sînt purtate atunci cu bucurie, robul se revoltă și zguduie, ca leul, gratiile temniței: „Eu lanțurile mele le zgudui cu mînie, Ca robul ce se luptă cu-n jug neomenos, Ca leul ce izbește a temniții tărie, Și geme furios.” Este figura contestației, dublată de figura dorinței (eminesciene) de repaos. În limbajul lui Gr. Alexandrescu, asta Înseamnă a gusta pacea. Amorul este, acum, o sursă de nefericire: privirea Întinde curse, lanțuri, desfătarea naște amărăciune. SÎnt patimi mai nobile, mai
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
senzația de plăcere, poetul nu uită să alăture lucirii un atribut de preț: grațios, aflat, cum se știe, pe treapta de sus a ierarhiei poetice a lui Bolintineanu. Lucirea grațioasă indică starea maximă de Încîntare a privirii: „Unda se despică, geme cu turbare; Valurile aspre cresc și se topesc; Niște late cercuri se răsfrîng pe mare Și la focul lunii grațios lucesc.” Mai toate imaginile mării sînt imagini ale privirii: transparența, strălucirea, forfotul colorat de sub apă, mozaicul cîrdului de pești, „splendida
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ea vestită, imaginația merge mai departe. Deschide larg porțile universului infernal și prin ele se scurg legioanele de demoni. Cosmosul este tulburat, materia intră Într-un vîrtej nebun: „Mihnea Încalecă, calul său tropotă, Fuge ca vîntul; Sună pădurile, fîșÎie frunzele, Geme pămîntul; Fug legioanele, zbor cu cavalele, Luna dispare; Cerul se-ntunecă, munții se cleatină — Mihnea tresare. Fulgerul scînteie, tunetul bubuie, Calul său cade; Demonii rîseră; o, ce de hohote! Mihnea jos sare. Însă el repede iar Încalecă, Fuge mai tare
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pe umere, Însă el fuge; Pare că-l sfîșie guri Însetabile. Hainele-i suge; Baba p-o cavală iute cu fulgerul Trece-nainte, Slabă și palidă, pletele-i fîlfîie Pe osăminte; Barba Îi tremură, dinții se cleatină. Muge ca taur; Geme ca tunetul, bate cavalele Ca un balaur.” Cavalcada se repetă În Peștera Muștelor aproape cu aceleași elemente: „Zmeul Încalecă, fuge cu vergura, Fuge pe vale; Calul se turbură; zboară, se spumegă, Mușcă-n zăbale. Zmeu-Îi ia frînele, repede-i sîngeră
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
legioane de diavoli trec cu „turbilioane de flăcări infernale”, călare pe cavale cu perii vîlvoiați. Mii de spaime sar, la semnul babei, și defăimează pe tiranul Mihnea. Naiba Însuși, cu cap de taur, gheară de strigoi și coadă de balaur, geme cu turbare și participă la acțiunea de pedepsire a tiranului. În alte poeme, morții țin discursuri, corbii croncănesc, albele iele joacă pe morminte. Fratele cel mic, Îndepărtat de tron prin otrăvire, participă la orgiile turbate ale domnitorului. Dochia iese noaptea
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mai substanțial nocturn aflăm În Noaptea Sfîntului Andrii din ciclul Mărgăritarele. Descoperim un Bolintineanu mai puțin nebun, un Eminescu fără metafizică: vîntul suflă turbat, stejarul se despică, luna se Îngălbenește, bufnițele țipă, lupii urlă cu ochii ațintiți la lună, cîmpul geme, arama rece din turn bate miezul nopții... Strigoimea, sub ochiul marelui Satan, Încinge o horă lingă turnul creștinesc. Din morminte ies sufletele blestemate: „Acum, iată, pe mormînturi, Clătinați, bătuți de vînturi, Toți strigoii s-au lăsat. Așezați Într-un rond
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
butelcuțe, capele, bonete, crinoline și festoane. Are pretenția să doarmă În odaie osebită și să primească, În libertate, pe cine vrea. „Sătănița din iad” vrea să aranjeze grădina după stilul nou: „Aici alee umbrite, nepătrunse nici de soare Unde turturice geme și suspină pîn’ce moare. Acolo de sub o stîncă o Încîntătoare Izvorînd de cristal apă, focul inimii alină Și lîngă care o grotă umbra sa făgăduiște, Unde amorul șade cu degetul la guriță semn că tace și păzește.” Același poem
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de umeri și o apăsă, înfigând-o în zvâcnetul lui bărbătesc. Ea icni, încremenind o clipă. Dar el începuse să se miște și atunci femeia se potrivi după bărbat. Se îmbrățișară mai strâns decât le îngăduia sărutul, își lipiră tâmplele. Gemeau, încercând fiecare să fie celălalt și neizbutind până la capăt. Străduindu-se totuși din răsputeri. — Uite cum se scutură cabina... șopti Petrache, abia întredeschizând ochii. Nu te mai mișca atâta... — Dacă- mi vine... gâfâi Aurica. Atuncea mai bine strigă... Poate că
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
să se trezească, întinse mâna să stingă lumina, dar veioza se depărtă. Își trase mâna, ca arsă, atunci veioza se apropie din nou și lumina ei îi sparse vederea. Era aceeași lumină blestemată care îl orbea mai tare decât întunericul. Gemu, dar ceea ce auzi fu sunetul spart al Vocii care râdea. — Cine ești ? îngăimă. — Nu sunt, răspunse Vocea. Nici tu nu mai ești... Glasul era nefiresc, meșteșugit, precum al păpușarului din spatele scenei. Bătrânul încercă să se ridice, dar picioarele nu-l
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
râdea. — Cine ești ? îngăimă. — Nu sunt, răspunse Vocea. Nici tu nu mai ești... Glasul era nefiresc, meșteșugit, precum al păpușarului din spatele scenei. Bătrânul încercă să se ridice, dar picioarele nu-l ascultau, încheietura păpușarului rămânea imobilă. — Numele ! ceru Vocea. — Nu... gemu bătrânul, astupându-și urechile cu palmele. — Numele ! repetă Vocea cu un calm neîndurător. Și prenumele ! Zadarnic își astupase urechile, căci, de data asta, lumina era cea care vorbea, pâlpâind în ritmul silabelor. Nu din nou... șopti bătrânul, pierdut. Își strânse
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
afară. — Și acum între noi doi, sâsâi Vocea, cu limba despicată. Nu trebuia să mă chemi, știai că stau la pândă. Trebuia să te macini, în amintirile tale, până ajungeai un pumn de țărână... Ai călcat legământul... N-am jurat... gemu bătrânul. Eu nu... — Pentru că nu era nimic sfânt pe care să juri. Nu mai era nimic al tău. Vocea se roti în jur, amețindu-l : Voiai să taci și erai silit să vorbești. Iar acum vrei să vorbești și ai
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
Cosmina închise ochii, amețită de mângâierea aceea. Degetul coborî către piept, respirația ei deveni tot mai grea, el îi descheie nasturii de la bluză și degetul căută, prin despicătura sânilor, sfârcul din dreptul inimii. Atingerea fu atât de ușoară, încât fata, gemând ușor, nu mai știa dacă geamătul vine dinlăuntrul sau din afara ei. Atunci bărbatul o strânse în brațe, sărutând-o cu violență. Mâinile lui devenite, brusc, nerăbdătoare începură să-i răscolească sub haine. Ea scoase un strigăt, dar el îi acoperi
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
Iacob Botez, fiul ascuns al mamei tale. Poți pleca. Zevedei rămâne aici, cu noi. Aerul se răci brusc și îl opri pe Iacob din mers, ca și cum s-ar fi lovit de un perete de sticlă. — Am făcut totul așa cum trebuie, gemu el. Nu am greșit cu nimic. — Noi am făcut totul așa cum trebuie. Dar tu ai mers prea departe, printre ei. Ai rătăcit drumul înapoi. Ei știu acum că nu ești unul de-al lor. În felul ăsta, ai încetat să
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
că, dacă ar fi aprins veioza, imediat cineva ar fi deschis ușa și l-ar fi poftit să se urce în pat. Întunericul îl apăra, de acum înainte noaptea avea să fie lumea lui. Îi plăcea să asculte sunetele care gemeau în grinzi, urechile începeau să audă tot felul de zgomote venind din sufletul acestei case mari care era spitalul, apoi din sufletul străzilor, al șinelor care pocnesc, răcindu-se ori înfierbântându-se, al felinarelor care zumzăie, al rădăcinilor care se
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
peste ochi. Dacă se uită așa și la oamenii de pe stradă, cred și eu că-și văd de drum. E o nepotriveală în asta, poate că, la cât e de beteag, are prea mulți ochi... — Să nu îndrăznești ! se auzi, gemând, Melania. El râse. Era mândru de ce spusese. — Am glumit. Ne mai veselim și noi... Apoi, strigând : Nu-i așa, Coltuce ? Băiatul nu răspunse, ascultând vuietele din urechi care, ca niște pâlnii, vărsaseră, de-a valma, vocile în trupul lui firav
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
țineau să nu se prăbușească. „Or să se întoarcă“, bâiguiseră unii, înainte ca ușile să se închidă, băgând de seamă cu groază că, deși aceia plecaseră, umbrele lor rămăseseră, ca niște frontiere întunecate. Întinderea aceea de trupuri, unele prăvălite și gemând, altele încercând să se sprijine pe încheieturile mai puțin vătămate, altele lipindu-se de perete, de parcă ar fi căutat adăpost, arăta cenușie. Marginile colcăiau, dar întregul era nemișcat. Nu era nevoie de zăbrele, căci nu aveau unde fugi, spaima era
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
morgă. Să-i facă formele imediat, să scrie ce-or ști.“ Leșinase din nou, probabil, căci se trezi abia în mașină. Ambulanța se hurducase peste niște gropi și atunci blondul aruncat pe targă, cu brațele așezate în formă de cruce, gemu. Se auzi o înjurătură și Rada văzu bastonul ridicat, gata să lovească. Atunci se priviră, omul în uniformă și ea, cu strigătul înțepenit în gât. Nu a priceput niciodată ce putere dobândise dintr-odată privirea ei, dar bâta ridicată deasupra
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]