3,043 matches
-
conținând, în profunzime, suflet. Țipătul neputinței devine un urlet interior, adresat nimănui altuicva decât sieși însăși. Vorbind, în capitolele anterioare, despre deconstrucție ca fenomen predominant poeziei neomoderniste, și care poate fi paradigmatică, individuală, interioară, textuală etc., ajungem, astfel, la deconstrucția identitară, care, asemenea celorlalte, nu implică o demolare, ci o reconstruire a identității, printr-o reconsiderare a ei sau chiar o reorganizare. Altfel spus, sinele se poate confunda cu un altul, la fel cum altul poate fi confundat cu propriul sine
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
o reconstruire a identității, printr-o reconsiderare a ei sau chiar o reorganizare. Altfel spus, sinele se poate confunda cu un altul, la fel cum altul poate fi confundat cu propriul sine, dacă ținem cont de faptul că această criză identitară pe care am adus-o în discuție devine criza unei generații creatoare, amplificată în strigăt, atunci când această generație e supusă vitregiilor ideologiei dominante. Raportarea la celălalt este, de fapt, o raportare la sine, așa cum raportarea la sine este, de fapt
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
la sine, așa cum raportarea la sine este, de fapt, o raportare la celălalt, autoarea folosind, în permanență pronumele de persoana I plural, noi, noi, plantele, noi suntem un popor vegetal fără teama de a da greș. Confundarea celor două tipuri identitare: eu și ceilalți, aduce cu sine confundarea a două tipuri de contexte: ideologic și estetic, dacă avem în vedere faptul că aproape fiecare volum cuprinde strigătul disperat al neputinței de a evada, nici măcar prin artă, din gratiile unei societăți totalitare
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
realități interioare ar deveni, astfel, șansa de salvare prin poezie (văzută ca o formă de cultură) și prin ceea ce promovează ea. Marcată de filonul ideologiei comuniste, poezia Anei Blandiana stă sub semnul căutării de sine, provocat de o acută criză identitară, care domină întreaga Generație șaizecistă. Aflându-se într-o continuă căutare de resurse interioare, cu ajutorul cărora să lupte sau, cel puțin, să supraviețuiască realității exterioare sufocante, întreaga sa poezie vizează o permanentă evoluție spirituală și intelectuală, care constă în trecerea
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
unei noi realități specifice artistului. Am avut ca premisă realitatea sumbră care i-a găzduit pe șaizeciști, marcată de revoluții culturale, cărora intelectualii încercau să le reziste prin toate formele posibile. Problema apare, însă, atunci când contextul ideologic generează o criză identitară care, la rândul său, dă naștere unei crize a cuvântului. Neomodernismul, curent atașat Generației șaizeciste, va sta sub semnul unei acute crize a cuvântului. În neputința de a găsi cuvintele potrivite pentru a-și face auzit strigătul, neomoderniștii aleg, în
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
este și cea mai amenințată. Pentru că, dintre toate, ea are Încorporată cea mai mică doză de variabilitate. Filozofia poate migra spre reflecția politică, acolo unde sînt atîtea de spus, lingvistica este investită de științele cognitive, dar literatura nu poate rămîne, identitar vorbind, decît ea Însăși. Asta o face cel mai greu adaptabilă serpentinelor istoriei, pentru că, obiectiv vorbind, literatura n-are obiect. Antoine Compagnon Încearcă, vom vedea cu ce preț, s-o salveze. Pentru publicul intelectual (În sens larg) În primul rînd
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
decît pe cea, generic, a Sistemului, sau pe cea simetrică, a Periferiei. În momentul de față cu greu i-am putea recunoaște literaturii franceze un element identificator altul decît limba. Rămîne tot mai greu de identificat “spiritul”, acest ultim scut identitar Împins În față chiar de autorul volumului de față, dar refuzat de scriitori. De aici decurge, logic, obștescul sfîrșit al caracterului ei național. Iar specificul francez al literaturii, vorbind de proprietățile textelor, dar și de originalitatea instituției literare, se muzeifică
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
sociali. Nu trebuie să-l citești ce scrie Bebe Mihăescu despre cuplul conjugal, Îl vezi și auzi la televizor. Coelho, Brown, Mihăescu sau Cărtărescu sînt mărci, un fel de Levi's, Sony sau Murfatlar pe care le afișezi ca blazon identitar. Pe de altă parte, o carte semnată Patapievici sau Pleșu se cumpără adesea ca În loc de Patapievici sau Pleșu (așa cum puștii Îsi cumpără tricouri inscripționate cu nume de fotbaliști celebri). Michel Houellebecq este unul dintre puținii scriitori europeni din ultima vreme
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Autoficțiunea are nu numai nerv și ritm, dar are, obligatoriu, poveste; ea spune povestea celui care vorbește/scrie atîta vreme cît acesta - eul - este subiect al vorbirii/scrierii. Astfel i se atrage cititorului atenția asupra mizei priordiale a autoficțiunii: cea identitară. De ce era nevoie de o nouă literatură, zgomotoasă, țipătoare, cînd aveam o mulțime de forme de literatură personală, de la confesiune, trecînd prin eseu, la roman? Tocmai pentru a deveni "audibil măcar pentru sine", Într-o mulțime proliferantă de voci, la
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
subiectului (dar, În vreme ce Foucault evocă literatura, Anne Garréta face literatură.). Întrebarea pusă de scriitoare este aceeași carer traversează atît cursul lui Foucault sau ultimele două volume din Istoria sexualității - care au puțin de-a face cu erosul, cît cu marca identitară a sexualității În practicile individuale și sociale, cu o condiție ontologică, aceea relegată În epoca modernă sub semnul anormalității. Am putea spune, generalizînd, desigur, că teritoriul moralei antice este unul de predilecție pentru intelectualul libertar confruntat cu un sistem politico-social
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
e omenesc este normală și poate fi exemplară, În sens pozitiv sau negativ (literatura nemaiavînd funcție educativă), dar este anormal să exprimi public aceleași lucruri cu valoare de exemplu dacă te referi la o aumită mulțime de oameni devenită rezervor identitar. Identitatea pur și simplu umană este astăzi mai ștearsă decît cele de orientare sexuală, naționalitate sau religie (mai ales cînd ocurențe ale lor sînt În criză sau În minoritate), iată de ce cartea lui Catherine Millet nu produce un scandal, și
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
fluxului conștiinței, a interiorului trupesc și sufletesc, o literatură cît se poate de umanistă În fond, a unui individ care se definește În primul rînd sexual. Reprezentantele sexului mult-rîvnit au ajuns acum la conștiința unei autonomii sociale, la o emancipare identitară care le permite să nu mai scrie pornind de la masculin, polemic (cum făcea bunăoară o Simone de Beauvoir) ci, dimpotrivă chiar, să definească masculinul prin raportare la feminin. Cu alte cuvinte, Altul poate fi Bărbatul, pentru că nimic nu mai Îndrituiește
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
s-ar face că-l eludează pe primul, l-ar aminti pe Emmanuel Lévinas și ar explicita ceea ce, cred, e foarte limpede. Da, desigur, dragi cititori, Femeia și Bărbatul trebuie să fie mereu Doi pentru a nu abdica unei demnități identitare, pentru nu bruia principiul discriminator esențial al mundanității, pentru a nu atenta vreo teribilă dată la inefabilul atracției dintre două străinătăți, pentru a le lăsa ca unic spațiu și timp al cunoașterii dragostea, În chiar exercițiul dispariției ambelor categorii. Această
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
desuetă a subjonctivului. Pentru credibilitate și În ton cu moda, romanul e scris la persoana I: naratoarea este Chloé. Conform unei tendințe individuale reperate la nivel societal de Jean-Claude Kaufmann, aceea de a „a ieși din cadrele impuse” În construcția identitară, Chloé este o femeie nu În mod special frumoasă, puternică, „feminină”: cinică, ironică - vitală după ultimele calapoade ale vitalismului nou-venit În literatura franceză contemporană. Nu se pune În romanul Annei Gavalda problema scriiturii. Nu se pune nici cea a vreunei
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
se opune romanului personal romantic. Instituția literară franceză preferă totuși să se identifice cu un alt mare curent literar, nobil, clasicist, și anume minimalismul. Lucrurile pot să pară paradoxale: cum să ajungă avatarul Noului Roman - de avangardă - revendicat ca marcă identitară franceză? Răspunsul stă, cred, În stil. Din voința revoluționară a Noilor romancieri a rămas doar o scriitură: detașată, elegantă, prețioasă chiar, lipsită de inflexiuni, ternă uneori, pe care unii critici o compară cu cea clasică a secolului al XVII-lea
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
un spațiu public supraîncărcat de figurile - psihice, sociale, poate mai mult ca oricînd fiziologice - ale eului. Aceste autoplebiscitări nu sînt lipsite de o explicație: aceea, crede Kaufmann, a nevoii de identitate Într-o lume din ce În ce mai uniformă. Noul procedeu de construcție identitară nu se mai bazează pe cucerirea unei poziții sociale. „Astăzi, dimpotrivă, fiecare este nevoit să-și inventeze un viitor, dacă se poate cu originalitate, fiecare este obligat să iasă din cadrele impuse.” Extensiile sinelui trebuie să dovedească o vitalitate ieșită
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
ar fi neapărat lipsite de orice valoare literară pentru că nu sunt originale, Înrădăcinate adică Într-un spirit cu care autorii apocrifelor nu ar avea alte relații decât livrești (vezi Italo Calvino). Cred În constituirea, În zilele noastre, a unui glob identitar comun care tinde să producă, firește, divers, În funcție de fișa individuală a creatorului, un același tip de literatură, conștientă de Înlănțuirea tuturor particulelor care, de la distanță, par imagine uniformă. O literatură care astăzi se Întâmplă să se numească postmodernă pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
stilistică desăvârșită. și totuși, tocmai aceastei importanțe cardinale acordată stilului personal, efortului de a realiza cât mai multe “numere personale” care uneori confiscă narațiunea i se datorează impresia de narcisism auctorial percepută la lectură: poate fi acesta simptomul unui complex identitar. Opera lui Jean Rouaud ne oferă imaginea unui autor foarte talentat, tenace (penultimul roman, uneori exasperant prin acumularea maniacală a detaliilor) dar lipsit Încă de forța celui care scrie pe deasupra istoriei. Foarte recent, bibliografiei sale i s-a adăugat un
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
în Amphitryon - de la greci până la Molière sau Kleist -, sau Clarin, într-o piesă mai puțin cunoscută a lui Calderón, El Mejor enconto Amor, unde, metamorfozat în maimuță, surprinde faptele lui Leporello. Simulare sau substituire - iată două procedee legate de schimbările identitare la care se apelează în cazul operațiilor de supraveghere, ludică sau nu. Ele se înscriu în aceeași sferă ca și practicile travestirii, atât de frecvente în comediile lui Shakespeare, Goldoni sau Marivaux. Și unele, și altele sunt puse în slujba
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
regimuri de funcționare sau doi poli ai simbolisticii politice: unul al imaginilor, care divizează, și unul al operațiunilor/ acțiunilor, care fuzionează teoria este expusă pe larg în Simbolistica politică. Practic, ele acoperă procesele de diferențiere și asemănare inerente oricărei construcții identitare. Gestionarea (post) modernă a comunicării este efectuată de marketingul politic și cade sub incidența a ceea ce autorul intitulează tautism, adică o comunicare tautologică și autistă, care produce confuzie și alienare. În calitate de reprezentare, comunicarea e un mijloc de a lega elementele
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
poate să-i șteargă din posibili, să-i niveleze originalitatea trăgând-o într-o zonă comună, în sfera șablonului. Șablonul este o sabie cu două tăișuri: facilitează comunicarea în contextul asemănării, dar și anulează ceva din individual, forțându-i constituirea identitară predominant în sfera lui noi. Aflarea măsurii între aceste două tendințe constituie una din temele de meditație ale existenței autentice. * Asumarea oricărei valori suportă o perspectivă identitară. Până și cei considerați a fi la periferia societății își au propriile coduri
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
comunicarea în contextul asemănării, dar și anulează ceva din individual, forțându-i constituirea identitară predominant în sfera lui noi. Aflarea măsurii între aceste două tendințe constituie una din temele de meditație ale existenței autentice. * Asumarea oricărei valori suportă o perspectivă identitară. Până și cei considerați a fi la periferia societății își au propriile coduri, semn că anarhia, în sens tare, este imposibilă. * Istoria lumii este plină de potriviri accidentale ce au luat numele de mari teorii, născute într-un melanche de
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
dominație. Altfel spus, schema conflictelor este: puterea ce are un discurs (nu interesează aici faptul că și această putere s-a constituit tot pe critica altui discurs) domină, având de partea adversă opoziția ce utilizează alt discurs (de obicei unul identitar, ce vizează eliberarea de ceva, fără a preciza neapărat către ce). În felul acesta libertatea ajunge să-și contureze majoritatea sensurilor în acest spațiu al conflictului. * Există două forme esențiale de aderență la discursuri: fie identificând discursul potrivit pentru un
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
discuției dintre două persoane care au în comun aceeași boală! Semn că există o formă de solidaritate în fața aceluiași gen de suferință, dublată de o formă de excludere totodată a altor tipuri de afecțiuni. Până și în fața durerii dezvoltăm mecanismele identitare; sau cu mult mai abitir în prezența acesteia. Suferința are o mare cantitate de eu, în timp ce bucuria este mult mai apropiată de noi (bucuria este sporită de prezența martorilor). * Nu sunt marcat de patima prezentării noului, ci de bucuria aducerii
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
arată cât de brutală este înțelegerea la care ne forțează tendința către totalizare (intenționalitatea metafizică), orientarea spre subsumarea realității complexe care ne definește unui concept. Chiar și perspectivele asupra sine-lui ne sunt alterate, descoperind, surprinși, câte variații se ascund în spatele identitarului eu. * Suntem caracterizați de o foame de forme, dorind să încadrăm orice element perceptibil în unul din tiparele cunoscute. În funcție de posibilitatea noastră de a imagina apartenențe, structuri obiect, lumea își capătă contururile. * Iubirea acționează în mod insidios: ne modificăm moduri
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]