4,285 matches
-
Ele nu știu ce fac...” (II, 9). Cel mai adesea, însă, Cioran nu ajunge la acest orgoliu și interpretează neparticiparea sa la facerea lumii mai simplu, ca pe o neputință. Așa cum uneori este atras de energiile elementare, alteori e cucerit de spiritele măcinate de sterilitate. O spune explicit într-un loc (cf. I, 37), dar există momente când înțelege sterilitatea tocmai ca pe un privilegiu, care-i asigură excelența. „În jurul meu, toți termină ceva. Doar eu nu am nimic de anunțat. Asta mă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
va face să cred că acțiunea îi este superioară” (III, 286). Și, totuși, Cioran recunoaște cu regret că nu are vână, că nu este un barbar care să creadă în tot ce spune, ca Luther (cf. II, 27), că este măcinat de sterilitate. Refuză acțiunea din teama de ridicol („Frica de eșec înseamnă frică de ridicol” Ă I, 227), de răspundere („Lașitatea mea în fața vieții este congenitală: mi-a fost întotdeauna groază de orice răspundere, de orice obligație” Ă I, 186
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
aceeași aviditate cu care știe că durerea întemeiază, el se supune ideii că scepticismul secătuiește; se consideră deopotrivă „un sceptic și un pătimaș”, „un sceptic dezlănțuit” (I, 35), ba chiar „un Iov anemiat de scepticism” (III, 157). „Îndoielile mi-au măcinat forțele și este de mirare că mi-au lăsat destulă energie ca să mai pot să mă gândesc la sinucidere” (idem). Altundeva, totuși, se numește „un elev al lui Iov, dar un elev infidel” (III, 261), întrucât l-a urmat doar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu numai să fie lăsat în pace, ci mult mai mult. Dacă nu se va fi ascunzând și aici un orgoliu suprauman, își spune: „Să fii la fel de inactual ca o piatră” (I, 67). Cum să fie, însă, astfel, când e măcinat de contradicții? În fond, cum își explică Cioran nevoia de glorie? Pe de o parte, prin teama de moarte. „Cu cât un om este mai obsedat de moarte, cu atât râvnește la glorie. Ideea deșertăciunii universale este un stimulent” (I
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fine, să explorăm imaginea trupului cioranian în derivă. Mai întâi, lamentațiile. Spune Cioran: „Creier bolnav, stomac bolnav Ă și restul așișderea” (I, 16). Altundeva: „De la vârsta de șaptesprezece ani, sunt atins de o boală ascunsă, insesizabilă, dar care mi-a măcinat ideile și iluziile: furnicături în nervi, zi și noapte, ce nu mi-au îngăduit, în afara orelor de somn, nici un moment de uitare. Senzația de-a îndura un tratament nesfârșit sau o tortură veșnică” (I, 32). O imagine sintetică, de peste ani
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
motivul principal al chinurilor mele a ținut de ființă, de ființa în sine, de simplul fapt de a exista, și de aceea pentru mine nu există ușurare” (III, 35). Dar ființa lui Cioran e adesea chiar propriul trup, acest trup măcinat de beteșuguri. Este motivul pentru care se disprețuiește. Nu întâmplător, transcrie din Evanghelia după Toma cuvintele lui Iisus, care spusese: „Vai de carnea aceasta ce depinde de suflet și vai de acest suflet ce depinde de carne!” (I, 163). Sufletul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
încearcă Cioran să-și trăiască bolile ca și cum ele ar fi șansa propriei vieți. Constată: „Ceea ce sunt, ceea ce știu, totul își are obârșia în bolile mele. Ele m-au învățat să fiu diferit” (I, 321). Altundeva, admiră lecția lui Nietzsche, care, măcinat de boli, „ființă plăpândă și extrem de vulnerabilă” (II, 293), a gândit teoria supraomului. Ce-i drept, există momente în care teoria aceasta, a supraomului, i se pare expresia unui entuziasm fals: „Nietzsche s-a lansat cu supraomul Ă o tâmpenie
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
al tuturor regretelor mele” (I, 88). Trăind în această provincie, Cioran simte că se sufocă de anonimat și caută miezul lumii. Dar când ajunge la el, trăiește nostalgia paradisului pierdut. În ambele cazuri, dezgust de sine. propriile contradicții, care îl macină, îl fac, oricum, să incrimineze lumea și să-și flageleze ereditatea, strămoșii, ființa. Până și propria familie e vinovată de neputințele pe care le explorează cu aviditate: „Ai mei, mama și tata: cu greu se pot imagina două ființe mai
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mea. Cerul și pământul erau, cu adevărat, ale mele. Până și spaimele mele erau fericite. Mă trezeam și mă culcam Ă ca Stăpân al Creațiunii. Eram conștient de fericirea mea și presimțeam că o voi pierde. O teamă secretă îmi măcina zilele. Nu eram chiar atât de fericit pe cât pretind acum” (I, 149). Nimic nu se compară cu copilăria petrecută la Rășinari: „În afara anilor de la Rășinari, am trăit în anxietate, în teama de... angoasă. Cine are, cine va mai avea vreodată
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
destitui, să fii destituit... etc. etc... Găsesc o plăcere aproape sănătoasă în toate nuanțele eșecului” (II, 48). Succesul îi este de-a dreptul malefic, în vreme ce eșecul îl fundamentează. Iată: „Succesul îmi face rău, mă diminuează în propriii mei ochi, îmi macină încrederea în mine, pe când eșecul e afrodiziacul meu. După fiecare înfrângere, îmi revin, recapăt gust de viață. Autoflagelare permanentă, ancestrală Ă izvor de energie” (III, 149). De fapt, există la Cioran o veritabilă frică de succes; în adâncuri, nu se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la poartă, de Armindeni (1 mai ), o ramură verde de fag, de stejar sau de salcie sau se plantează așa-numitul "pom de mai". "Pomul de mai " sau "Armindenul" se lasă în fața casei până cade de la sine sau până ce se macină grâul nou. Atunci se taie și se face focul la care se coace prima pâine din acel an, aducătoare de noroc.448 La englezi, dansul circular, în jurul "pomului de mai", vopsit în roșu și alb și împodobit cu steaguri și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
mor."178 Diminutivarea inițială, adresativă, ca refren tematic ,reluată prin cuvântul de bază, simbolizează trecerea de la starea de fapt, constatativă, la asumarea unei deveniri în firea lumii care se ascunde în propria-i matcă existențială: " Inimioară, inimioară, / Cum te-aș măcina prin moară, / Să te fac cum ai fost iar. Inimă, pământ și lut, / Eu mi te-aș spăla și-n Prut / Ca să fii ca de demult. / Să-mi găsesc pe cineva, / Să-mi descuie inima, / Ce-ar vedea s-ar
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Din nefericire, Dimitrie Anghel face o pasiune fulgerătoare pentru Natalia și chiar vrea să-și provoace la duel prietenul. Natalia se desparte de soțul ei prin divorț. Ulterior intervine și moartea lui Șt.O.Iosif la numai 38 de ani măcinat fiind de o boală cumplită a acelei vremi. Dimitrie Anghel, “poetul florilor” se căsătorește cu Natalia față de care era stăpânit însă de o gelozie aproape bolnăvicioasă 1. Pe 26 octombrie 1914, de Sfântul Dumitru, soții vin de la București la Tecucel
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
eden, dominat de sentimentul așteptării dincolo de margini. "O sabie înlăcrimată sunt; cel care m-a purtat/ pe frunze roșii s-a culcat să moară". Apar imagini terifiante, parcuri cu arbori intrați în putrefacție, frunze pline cu viermi sau păduri seculare măcinate de sentimentul zădărniciei. Se simte însă efortul poetului de e suplini absența imaginației: "Vai, cum ne petrece în sfială/ cum se teme, Doamne, pentru noi/ care-l sărutăm pe gura rece și pe pântec și pe genunchii goi". Un acut
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Timpul continuă liniștea nu." Toamna apare cu o tristă durere, deși poartă în ea sămânța florilor viitoare: "Triști de moartea frunzelor, care zilnic se petrece/ Ochii mei, ochilor tăi/ Le răsfrâng albastru rece." În contextul acestei lumi, în care timpul macină existențe, este invocată divinitatea, pentru împlinirea destinului: "Doamne, m-ai uitat în cer cu totul/ și mă-ndrăgostesc încet de-un om,/ Cum o stea vorbește altei stele,/ Vreau în cerul tău să fac un dom." Sentimentul timpului apare pregnant
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
naiv, într-o atmosferă de basm în care împăratul cel tânăr primise în dar pe tânăra împărăteasă, căprioară de argint, care și-acum "se despletea ca salcia de plâns". Natura participă la durerea mamei "frunza se lovește înduioșată, pietrele se macină sonor, ramurile se descărnează de fructe". Un sentiment blagian de liniște absolută încheie poemul: "Și de-atâta încordare și tăcere/ Iarba se aude înțepând bocancii/ și trecând prin piepturile celor șase". Poemul asimilează structura blestemului ce are, de-altfel, în
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
timpul convulsionat, care solicită o trăire puternică, de aceea timpul bate în vorbele bătrânei, în ridurile și-n ochelarii ei, în universul material în care există: "Prin podul casei, prin cuiere, prin actele ei/ în mari întunecări târându-se". Timpul macină formele materiei. Despre aventura existențială a inteligentei, despre universul dezmărginit, despre setea de absolut, precum și despre încercarea de sacralizare a universului cu pornirile spre sensurile primare, aflăm în poemul "Gemenii". Ochiul "Marelui Regizor" este similar cu "Marele anonim" și cu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
pace și luptă" (1953), "Cântecele pădurii tinere"(1953), "În satul lui Sahia" și "Bălcescu" versurile cuprinse în poemele citate se leagă de restul operei printr-un accentuat militantism social, dar realizarea estetică lasă de dorit : Și când pe holde nesfârșite macii / Îngenuncheați la umbra noastră sfântă, / vor asculta uimiți cum toți săracii/ Ca o pădure care crește cânta/ Celor căzuți pentru libertate". 2 "De mine se teme în taină tot burgul / Sunt prințul penumbrelor eu sunt amurgul". Cornel Regman vorbind despre
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și lui Caragiale. Era o revoluție... Nu cred că ar fi existat un Spiridon mai îndrăzneț ca cel din spectacol. Bijuterie, unicat. Este un formidabil regizor pasionat în totalitate de adevăr. Îl caută cu patimă, cu dăruire absolută, necondiționat. Este măcinat de aflarea lui, obsedat de nevoia imperioasă, vitală, de a-l face să iasă la lumină, de a-l descoperi, de a-l dezvălui plenar... Refuză categoric să navigheze pe lângă țărm. Preferă depărtările, necunoscutul, aventura... Așa era în primele mele
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
sublinia marile sale calități. El aduce însă ceva nou în modul de concepere al lui Woyzeck, își trăiește personajul ca într-o transă, iar replica rostită de el pare neimportantă, săracă, lipsită de teatralitate, raportată la drama interioară care-l macină; el dă senzația că nu-i ajung cuvintele spre a se exprima; Florin Zamfirescu impune cu strălucire personajul... la Teatrul Giulești, teatru de calitate, printr-o echipă unită de regizorul Alexa Visarion. (Ileana Lucaciu) ...Spectacolul realizat de Alexa Visarion preia
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
metaforă ce domină finalul actului III, a devenit strategie de înțelegere și principiu de reprezentare la Alexa Visarion în spectacolul Trei Surori de la Timișoara. Nicio explozie. Nicio fanfară. Nici dansuri. Nici crize de nervi. Doar așteptarea decentă, doar cancerul care macină totul ca nisipul, și efortul de a fi adevărat prin ridicarea Paravanului între scenă și sală. Virtuozitate? Nu. Înțelegerea textului scris de Autor, printr-un concept al Regizorului. (Dragoș Galgoțiu) Ion Haiduc Solionii și Margareta Avram Irina La Cehov, scena
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
pestriț, mortificat și agitat, o debandadă deșucheată în care țopăie principiile egalității, fraternității, dreptății și justiției, în bâlbâielile aberante ale unor găinari mărunți, puși obsesiv și iremediabil pe furtișaguri, trândâvie, escrocherie, hoinăreală și cerșetorie [...] Spectacolul este sobru, amar și pestriț, măcinat de domnia fatală a kitschului. Coroziv, necruțător și sumbru, în ciuda exuberanței sale coloristice vestimentare (în care scenografa Geta Mendinschi aduce o contribuție remarcabilă) e un spectacol incomod, pe o temă neplăcută și prea actuală, care zgândăre, provoacă și agresează. O
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Leonid M Arcade, ne pune în față o oglindă în care realitatea rânjește prin diformități degradante și farsă bălțată. Cred că așa arată un spectacol de atitudine în zilele noastre: înconjurat de suspiciuni, disconfort, neplăcere. Dar demascând răul care ne macină. E greu să-l privim. Dar prin acesta se validează și se legitimează în contextul teatrului de azi. (Doina Modola) 2006 LIVADA DE VIȘINI A. P. Cehov Teatrul Național "Marin Sorescu" Craiova Poate nici o altă perioadă din an nu este mai
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
bărbătești. Autorul surprinde, dintro dublă perspectivă - cea a naratorului omniscient și cea a personajului însuși - frământările lui Ghiță, oscilațiile de lumină și umbră, momentele de însingurare, dar și cele de omenie, când își aduce aminte de nevastă și de copii, măcinat de remușcări. Scena procesului (cap. XI) reprezintă un momentcheie în devenirea personajului, un moment de culminație a crizei morale. Deși convins că sămădăul e vinovat de jefuirea arendașului și de crima din pădure, Ghiță depune mărturie falsă, contribuind la disculparea
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
context, proclamarea Marelui Tot, a unui organism universal, ni se pare mai degrabă un deziderat motivat psihologic; în același timp, putem interpreta aceasta și drept o soluție de compromis, un fel de List der Idee, un expedient simptomatic pentru romanticul măcinat de complexul inadaptării la o realitate pe care spre a se putea acomoda cu ea continuă s-o vadă ca-n vis, prin prisma idealurilor proprii.50 În același sens poate fi interpretată și "exaltarea" lui Hegel, care credea că
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]