4,293 matches
-
Încă În scolastică, În Evul Mediu”. Ceea ce se va vădi din excursul pe care-l vom urma va fi faptul că Descartes nici măcar nu respinge filosofia de până la el, Într-atât pe cât pare a crede el Însuși, ci, construindu-și metafizica, reia o seamă de idei din producția istorică a acesteia. Jean Scot Eurigena Jean Scot Eurigena (810-877) considera că adevărata filosofie e adevărata religie, iar adevărata religie e adevărata filosofie. Această identitate circulară fundamentală fiind stabilită, raportul dintre rațiune și
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
la dovedirea existenței lui Dumnezeu, folosind cinci tipuri de argumente, toate diferite de argumentul Sfântului Anselm, precum și de cel al Sfântului Augustin. Aceste argumente sunt, de fapt, adecvări ale unor idei aristotelice din Fizica, referitoare la „primul mișcător”, precum și din Metafizica. Prima dintre căi vizează geneza mișcării și a originii ei: „Este sigur și se constată prin simțuri că ceva se mișcă În această lume. Dar tot ce e mișcat, e mișcat de altceva. Nimic nu mișcă dacă nu este În
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
formală, implicând necesitatea de a fi, și nu doar o simplă posibilitate ideală. În același timp, acest mod de a argumenta se constituie În caracteristica fundamentală care Îi va permite lui Descartes să transforme ideea despre Dumnezeu În principiu al metafizicii sale. Obiecții aduse argumentului ontologic cartezian După cum era de așteptat, argumentul asupra existenței lui Dumnezeu a născut vii discuții și a generat obiecții care, Împreună cu răspunsurile lui Descartes, s-au adăugat de la o ediție la alta a Meditațiilor metafizice, până
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
adevăr absolut cert și indubitabil, transcendent, care poate justifica toate celelalte adevăruri pe care cogito-ul le poate determina. 3.3. DUMNEZEU CA PRINCIPIU METAFIZIC În cuprinsul filosofiei carteziene, locul și rolul pe care-l joacă Dumnezeu este relevant Îndeosebi pentru metafizica pe care o edifică. Dumnezeu nu mai este doar un argument la care se recurge În situații fără ieșire, În care rațiunea se dovedește Înfrântă, ci, odată dovedit că această idee orice spirit cugetător o găsește imprimată În sine, devine
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
-l parcursese până aici. Cele ce se spun În această reluare nu reprezintă o noutate. Decât dintr-un singur punct de vedere. Iar acesta e cel care interesează ideea de fundal În care a fost angajată această lucrare: identificarea principiilor metafizicii carteziene. Atunci când reia discuția asupra problemelor pe care le naște Îndoiala, reafirmând din nou cogito-ul, filosoful ne amintește la fiecare pas de faptul că În conștiința noastră avem de această dată un reper: Dumnezeu. „Iar atunci când iau seama că mă
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
a demonstra valabilitatea principiului care tocmai fusese demonstrat. Datorită faptului că Întreaga demonstrație se autosusține, putem admite sugestia, pe care Descartes Însuși o promovează, că ideea Înnăscută despre Dumnezeu este o idee care are statut de prim-principiu În construcția metafizicii sale. Desigur, adevărurile eterne, create tot de către Dumnezeu, sunt modelul spre care tinde cunoașterea noastră, dar fără această primă idee nici celelalte nu pot fi cunoscute și mai ales nu pot fi cunoscute ca adevărate. În lipsa acestui principiu, nici o construcție
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
ridica: ce mai aduce nou atunci filosofia carteziană? În ciuda oricărei păreri noutatea nu lipsește. Ea este concretizată În cel de-al doilea obiectiv pe care l-am urmărit În mod constant: noul mod de relevare și de abordare a principiilor metafizicii. Prin asta, Descartes a reorientat obiectivele și demersurile filosofiei, făcând să fie luate În dezbatere nu atât obiectele Însele, cât principiile lor. Aceasta este marea răsturnare pe care o produce Descartes În filosofie. De aceea se și numește modernă filosofia
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
teritorii neștiute sau pe care credea că le cunoaște. Prin Descartes, spiritul modern a descoperit și a acceptat ca o moștenire problematizarea continuă, dar și necesitatea unui criteriu de certitudine de fundal. Pentru Descartes, fundamentul Întregului edificiu al științelor este metafizica, ea singură fiind capabilă să garanteze, prin principiile sale, adevărurile celorlalte științe. Chiar dacă În urma criticii kantiene edificiul baroc al argumentului ontologic cartezian al existenței lui Dumnezeu a fost demolat, metafizica nu a primit alte principii mai consistente. Să nu uităm
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
de fundal. Pentru Descartes, fundamentul Întregului edificiu al științelor este metafizica, ea singură fiind capabilă să garanteze, prin principiile sale, adevărurile celorlalte științe. Chiar dacă În urma criticii kantiene edificiul baroc al argumentului ontologic cartezian al existenței lui Dumnezeu a fost demolat, metafizica nu a primit alte principii mai consistente. Să nu uităm că Întrebării carteziene „este posibilă cunoașterea adevărată?”, filosofia inaugurată de Kant nu face decât să-i mute mai departe ținta: „cum este posibilă cunoașterea?”, iar problema existenței lui Dumnezeu reprezintă
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
pentru a-și camufla eșecul? O soluție ipotetică, la care nu are acces decât când și când. De aceea, o vede și o apreciază la cei din preajmă. „Beckett, de fiecare dată când riscă să cadă în lirism sau în metafizică, își pune personajele să scoată un râgâit, iar această autoderiziune, prin care «eroul» își recapătă controlul de sine, e cum nu se poate mai nimerită și mai actuală” (III, 137). În comparație cu el, Keats cade, cuvântul îi aparține lui Cioran, “în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
retrag într-o peșteră... Ah! Dacă nu m-aș teme de frig, știu c-aș avea curajul să las totul baltă... Debilitatea mă face laș și mă silește la toate compromisurile” (I, 223). De reținut motivul neputinței acesteia, generate de metafizica propriului corp. Întrebarea e, însă, alta: cum va putea demonul să locuiască într-o sihăstrie? Apoi, este Cioran un demon veritabil?! Este peștera un loc chiar de nelocuit?! Prin urmare, să rămânem pe teritoriul nevoii de singurătate: chiar dacă-l disprețuia
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
contemplația într-o clipă de răgaz, comuniunea cu sufletul materiei, al liniștii, al sensibilității, pe care nu reușește să ne-o transmită, rămân în afara emoției estetice. Poetul parcă ne-ar citi un tablou deschis ca sens la prima vedere, fără metafizică și fără metafore rare, indiferent dacă exprimă resentimentul față de orașul care decupează cerul în balcoane, sau dacă descrie pur și simplu o ceașcă de porțelan: "Sorbită zare gri, de buchara,/ deodată cântului cu lut și soare/ la margini de pustiuri
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
el, o hiperbolă în care se integrează Bălcescu și Mihai Viteazul. Țara este martorul vechiului și al noului. Se repune în discuție locul omului, cu posibilitățile ce se deschid spre voința și conștiința lui, legate de istorie. Principiile, căutarea absolutului, metafizica își fac de data aceasta loc în poezie, cu succes: În lunga noapte a acestui veac/ în care toate clopotele tac,/ în care neamurile își cer loc/ în care capete de sfinți se coc/ în care însumi nu știu ce să fac
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
abordat transdisciplinar, pentru că, în esență, totul este transdisciplinar, eventual: literatura (sau arta în general) și aspecte ale societății (culturi, paradigme, cum influențează acestea sistemul politic, economic etc.) (Andreea Novanc) • cotidianul; adulți vs adolescenți (Flavia Balaș) • politică și sport (Bogdan Pintea) • metafizica, ezoterismul, ocultismul (Andrei Neguț) • existența altor dimensiuni, bine și rău, moral și imoral (Tulia Savulov) • România și românii (Adrian Foltean) • evoluție, involuție (Patricia Imbăruș) • iubirea caracter universal; moartea ca trecere dintr-o stare în alta (Ioana Hălmăgean) • binele și răul
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]
-
creația ne aduce în fața unor evenimente posibile ale unui trecut care a avut loc,însă fără a se petrece în realitatea reperată în afara sceneide ochiul uman. Prin aceasta, teatrul scapă de sub controlul rațiunii imediate (a logicii primare) și forțează granițele metafizicii. Viața teatrului viul reprezentației escamotează neajunsurile literarității și evanescența imaginarului. Prin aceasta, îngăduie celui fără chip, grație necesității, să-și arate fața, readucând în joc marile absențe și destine care încă nu s-au împlinit. Realitatea reală (cotidiană, istorică, datată
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
din ascundere" (v. Heidegger), printr-un demers cu altitudine teoretică admirabilă. Aici se dovedește un pasionat al conceptului luat ca instrument al construirii operei, fie ea artistică, fie teoretică. El este, dincolo de calitatea de artist, un gânditor plasat în spațiul metafizicii operei de artă în genere și al spectacolului în general. Ideea conform căreia în cazul marilor artiști operele următoare se află în stadiul de latență în prima se confirmă și în cazul lui Alexa Visarion prin spectacolul său de debut
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Portugalia în noiembrie 1994 în urma căruia a apărut Carta transdisciplinatității a devenit clar faptul că transdisciplinaritatea nu trebuia să se manifeste doar în științe și tehnică, ci că trebuia să fie legată și de filozofie, artă, contabilitate și bineînțeles, de metafizică, poetică și mit. Pe de altă parte sunt convins că nu există transdis-ciplinaritate netrăită. Considerația din urmă e o experiență esențială, ea face parte dintre experiențele din viața Grupului celor Zece. Cei care, în dezbateri, în învățămînt, în mișcările asociative
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
și "ideologie" au căpătat o conotație adesea peiorativă, iar adjectivul "ideologic" a căpătat sensul de "doctrinar". Napoleon, căruia această mișcare nu-i plăcea deloc, critica ceea ce el lua drept discuții despre idei lipsite de conținut și trata doctrina Ideologiei drept "metafizică tenebroasă". Ideologul la care ne referim e un om care crede în forța ideilor, materialist, ce abandonează metafizica și lucrează la constituirea unei noi societăți. Ideologii, acești republicani ai Vechiului Regim, au fost filosofii Revoluției; partizani ai noii puteri, și-
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
această mișcare nu-i plăcea deloc, critica ceea ce el lua drept discuții despre idei lipsite de conținut și trata doctrina Ideologiei drept "metafizică tenebroasă". Ideologul la care ne referim e un om care crede în forța ideilor, materialist, ce abandonează metafizica și lucrează la constituirea unei noi societăți. Ideologii, acești republicani ai Vechiului Regim, au fost filosofii Revoluției; partizani ai noii puteri, și-au asumat responsabilități importante, "s-au arătat plini de curaj în vremuri primejdioase și foarte francezi prin gustul
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
vom rezuma la a face o serie de trimiteri și aprecieri comparative pe parcursul discuției despre Dilthey. Dincolo de unele deosebiri deloc neglijabile, viziunea lui Blaga și cea a lui Noica asupra filozofiei sunt înrudite și se detașează de modelul consacrat al metafizicii. În mod tradițional, aceasta se condusese după un ideal universalist, vizând cunoașterea obiectivă a întregului, pentru care științele, cu domeniile lor bine delimitate, nu ofereau decât răspunsuri parțial valabile. Urmărind o adecvare între lucruri și intelect sau chiar o identificare
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
identificare a planului existenței cu cel al gândirii, filozofia tradițională dorea să obțină o sinteză sistematică, aptă să propună un concept totalizator, universal valabil. În schimb, orientarea relativist istoristă din secolul al XIX-lea pune în lumină faptul că șansa metafizicii rezidă doar în creația liberă, în mod fatal unilaterală, ceea ce îi conferă un caracter relativ în raport cu pretențiile absolutiste ale metafizicii clasice. Din această nouă perspectivă, sistemele filozofice apar puternic personalizate; dar acest fapt nu este resimțit drept o limită, ci
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
concept totalizator, universal valabil. În schimb, orientarea relativist istoristă din secolul al XIX-lea pune în lumină faptul că șansa metafizicii rezidă doar în creația liberă, în mod fatal unilaterală, ceea ce îi conferă un caracter relativ în raport cu pretențiile absolutiste ale metafizicii clasice. Din această nouă perspectivă, sistemele filozofice apar puternic personalizate; dar acest fapt nu este resimțit drept o limită, ci drept condiție a creativității. O asemenea orientare, ce aduce cu sine autonomia viziunilor metafizice constituite ca universuri de sine stătătoare
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
să zăbovim asupra conceptului de "filozofie" ca viziune despre lume, așa cum apare el la autorul german. Subliniem totodată că lucrarea de față nu se dorește a fi un studiu monografic, ci un comentariu critic despre drumul parcurs de Dilthey de la metafizica tradițională la metafilozofie. Drept urmare, nu ne propunem o expunere exhaustivă a operei filozofice diltheyene, a izvoarelor, precum și a ecourilor ei, ci doar ca pornind de la prezentarea condițiilor generale ce au favorizat această orientare a autorului să analizăm și să problematizăm
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
în ciuda exigențelor universaliste pe care li le impune natura filozofiei în genere. Nici un sistem nu poate conceptualiza totalitatea existenței și toate demersurile făcute în acest sens sunt până la urmă reducționiste, înfățișând lumea dintr-un singur punct de vedere. De fapt, metafizica rămâne pentru Dilthey ein merkwürdiges Doppelwesen ("o stranie creatură duală")3, cu aspirații și exigențe divergente: pe de o parte, ea vrea să fie o construcție conceptuală riguros obiectivă și unanim acceptată, iar pe de altă parte, se raportează la
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
de contrast cui dau replica relativismul filozofic și romantismul cultural, ne vom referi la corespondențele dintre raționalismul universalist și clasicism. A) Raționalism universalist clasicism Dominat de certitudini transcendente (în speculația prekantiană) sau măcar transcendentale (în criticism), precum și de idealul unei metafizici științifice, raționalismul universalist este static și deductiv; el pornește de la principii, idealuri și virtuți sau de la forme apriorice invariabile.28 Nu întâmplător vorbim despre modelul clasic al metafizicii ("clasic" nu numai cu sensul de "tradițional", ci mai cu seamă în
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]