KorAP: Find »[drukola/base=mitologic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...93 94 95 ...104 >

2,584 matches

Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343

valorizare culturală: De la sensul inițial, homeric, de „cuvântare”, termenul mythos s-a Îmbogățit cu sensuri noi. La Platon putem identifica cel puțin cinci sensuri: cuvântare sau referire (Legile, XI, 927c); poveste (esopică, Alcibiade, I, 123a; a femeilor, Gorgias, 527a); legendă mitologică În sensul modern (Republica, II și III; Legile, XII, 944a); minciună (Republica, II, 377a), sens care rezultă din cele două accepțiuni precedente; mit filosofic (Gorgias, 523a; Timaios, 26c și e; Politica, 274e). Dacă Platon este creatorul acestui ultim sens, Aristotel

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
termenul mitologie se ascund două referințe total diferite. Astfel, cuvântul trimite: a) fie la un corpus de mituri și figuri fabuloase asociat unei anumite culturi (mitologie greacă, vedică, scandinavă, amerindiană etc.); b) fie la ansamblul studiilor consacrate acestui corpus (școala mitologică evoluționistă, difuzionistă, ritualistă etc.). În felul acesta, termenul denumește două tipuri de fenomene culturale diferite și două corpusuri diferite (unul de texte narative, ficționale, culese și ordonate după criterii istorico-geografice - așa-numitele „cataloage” - și altul de constructe științifice, clasificate după

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
pulsiunile instinctive dăunătoare, perpetuării tradițiilor, justificării ordinii și instituțiilor sociale etc. Însă odată cu „școala franceză” (Durkheim și discipolii săi) și, mai ales, cu antropologii funcționaliști, relația dintre mit și societate a devenit criteriul principal de definire și analiză a fenomenului mitologic. Din această perspectivă, mitul se individualizează (altfel spus, este „autonom” În raport cu alte forme de povestire sau cu alte moduri de simbolizare) prin faptul că Îndeplinește o funcție socială. Așa cum remarca un specialist În mitologia greacă, „antropologii funcționaliști consideră că textul

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
prezent implicit În memoria colectivă ca model exemplar, fie În povestirea mitică, fie ca performare efectuată cândva. De asemenea, există rituri care apar fără a se inspira dintr-un mit și care, În timp, creează o asociere cu o povestire mitologică (nouă sau adaptată) și mituri care se ivesc spontan și care, după un anumit interval, generează rituri noi sau sunt legate de un ciclu ceremonial existent (vezi cazurile evocate de C. Kluckhohn, 1998). Legătura dintre mit și ritual nu este

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
și cuprinse În povestire. De aceea, pentru a Înțelege funcția unui mit Într-o anumită cultură trebuie să identificăm „etimonul”, adică ritul din care s-a născut povestirea mitică. De asemenea, semnificațiile ritului originar permit descifrarea sensurilor ascunse În narațiunea mitologică. În antiteză, pentru unii dintre urmașii lui Durkheim, mitul este forma inițială, deoarece prin el se exprimă „reprezentările colective” sau „ideologia” societății (vezi analiza din I. Strensky, 1987, pp. 149-150): Mircea Eliade, punând la Începuturile fenomenului religios, pe de o

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
ritualizare a comportamentelor, a practicilor discursive, a modalităților de receptare, a spațiului și a temporalității, a obiectelor și a simbolurilor din vocabularul cultural. Pentru R. Grimes „ritualizarea este o punere În scenă În fața unei audiențe imaginare, concret socială sau construită mitologic” (1995, p. 69). R. Rappaport, În monumentala sinteză asupra riturilor, afirmă: „Formalizarea acțiunilor și exprimărilor verbale, deja semnificative prin ele Însele, și organizarea acestor acțiuni și exprimări formalizate În secvențe mai mult sau mai puțin invariabile, impun forma rituală asupra

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
loc Înainte de ivirea zorilor. Fetele trebuie să danseze sau să se țină Îmbrățișate tot timpul. Banul trebuie să atingă simultan dinții și limba. Frunza de mătrăgună nu trebuie atinsă cu mâna. În sfârșit, eficiența magică este garantată de numeroase reprezentări mitologice: mătrăguna ca plantă dotată cu un statut aparte - fetele se prosternează În fața ei; banul de argint ca obiect cu puteri ieșite din comun; miezul nopții ca moment de cumpănă, când forțele oculte sunt accesibile. Exemplul de mai sus dezvăluie „arhitectura

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
Ea se referă atât la practicile minore de vrăjitorie (malefice sau benefice), cât și la un ansamblu articulat de practici, cunoscute sub numele de sabat. După C. Ginzburg (1996, p. 77), schema sa canonică cuprinde următoarele acte rituale și constructe mitologice: „omagiul adus diavolului, abjurarea lui Hristos și a credinței, profanarea crucii, unguentul magic, devorarea copiilor ș...ț, metamorfozele, zborul magic, adunările nocturne cu alaiul lor de banchete și orgii sexuale”. Interpretarea acestui ansamblu ceremonial s-a concentrat asupra identificării rădăcinilor

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
În unele culturi, ambele operațiuni sunt realizate de același specialist În tehnicile magice. În altele, fiecare operație presupune intervenția altui specialist. După L. Sullivan (1987, vol. VI, pp. 226-228), atribuirea bolii este strâns legată de concepțiile religioase și de constructele mitologice ale unei culturi. Autorul amintit identifică, Într-o analiză morfologică a mitologiilor din diferite culturi ale planetei, cinci surse mitice ale bolii: a) ființele divine supreme: În foarte multe mitologii, Demiurgul creează singur bolile și suferințele (ca o pedeapsă pentru

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
simplă poruncă (boala este gonită prin ordine sau apostrofări) sau un blestem (cel care a trimis boala este condamnat la suferințe cumplite). Alteori, descântecul narează istoria bolii și tehnicile de gonire a răului. El aduce În prim-plan diferite figuri mitologice benefice (Dumnezeu, Maica Domnului, sfinții, pasărea „albă codalbă”, oamenii mari, boul breaz) care se luptă cu boala sau cu forțele malefice care au provocat-o - strigoi, moroi, deochiul, ielele, Muma Pădurii, Samca, omul roșu, vrăjitorii (I.A. Candrea, 1999, pp.

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
deci să fie ființa cea mai detestată din lume), iar Dumnezeu, drept răsplată că a aflat taina reparării cosmosului, o binecuvântează ca scârna ei să fie cel mai dulce lucru de pe lume (M. Coman, 1995). Nenumărate metamorfoze din același corpus mitologic, unele asociate apariției unor fenomene naturale, specii animale și vegetale sau forme de relief, sunt produsul blestemului: fratele incestuos și sora nefericită sunt transformați În Soare și Lună, morarul cel lacom În urs, un popă zgârcit În cârtiță, maștera cea

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
consacrat de Ion Taloș (1978) sacrificiilor de Întemeiere: În descendența interpretărilor lui Mircea Eliade (care, pe baza unor atestări arheologice și istorice, dar și a sugestiilor oferite de baladele și legendele Meșterului Manole, precum și de alte producții folclorice și texte mitologice, asocia sacrificiile prilejuite de construcțiile cu o semnificație aparte În plan religios sau politic cu concepțiile arhaice despre transferul de viață de la om la natură sau creații culturale - 1943, 1995), folcloristul român consideră că practicile asociate „vânzătorilor de umbre” sunt

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
sau pastoral, este o omorâre artificială (i.e. ritualizată) a unui animal artificial (i.e. domesticit)” (J.Z. Smith, 2004, p. 152; vezi și J. Glazier, 1996, vol. IV, p. 1135). Așa cum am arătat În studiile pe care le-am consacrat bestiarului mitologic românesc (M. Coman, 1986, 1988, 1995), sistemul taxonomic instituit de sacrificiu este mult mai complex: el nu se bazează numai pe axele utilitare (domestic - sălbatic; consumabil - necomestibil; utilizabil În gospodărie - dăunător; producător - prădător), ci și pe axe spirituale precum cea

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
de răzbunare” (1995, p. 19), Înlocuiește crima inițială și lanțul de violențe asociat ei cu o omorâre controlată ceremonial și, prin aceasta, creează normele și valorile culturale, fixează instituțiile sociale, distinge sacrul de profan și oferă baza pentru toate construcțiile mitologice. Girard consideră că orice ritual Înseamnă repetarea, În plan simbolic, a unui eveniment primordial. Sacrificiul reia și substituie totodată o crimă care a avut loc cândva. Pentru Girard este vorba nu despre o crimă primordială, ci despre un lanț de

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
de antropologul englez Victor Turner (1969), atât ideea de „trecere”, cât și formele prin care ea este exprimată În rit și mit (liminalitatea) funcționează ca o structură culturală universală, o matcă simbolică În care se Înscriu numeroase manifestări ritualice și mitologice, indiferent de conținutul și scopul lor imediat. Tipologia riturilor de treceretc "Tipologia riturilor de trecere" La Începutul secolului trecut, savantul francez Arnold Van Gennep a lansat sintagma de „rituri de trecere” și a oferit o morfologie, valabilă și astăzi, a

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
moartea sunt relativ omogene din perspectiva sexelor, riturile de inițiere și căsătorie sunt marcate de constructele culturale care impun anumite modele ale masculinității și feminității. Prin asemenea construcții simbolice, În care masculinitatea și feminitatea apar polarizate (pe axele unor arhetipuri mitologice și roluri funcționale care variază de la o cultură la alta), sunt instituite, confirmate și asimilate idealurile sociale de gen și vârstă. Spre exemplu, În orațiile de nuntă, căsătoria este prezentată În două coduri: În cel eroic, ea apare ca o

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
apă curată. După spălare, apa se arunca numai Într-un loc curat (pe râu, la rădăcina copacilor sau pe stratul de flori). Cel dispărut era apoi Îmbrăcat cu hainele pregătite din timp. Numeroase obiecte cu semnificație simbolică, legate de drumul mitologic pe care sufletul trebuia să Îl parcurgă după separarea de lumea de aici („mitul marii treceri”, În formula lui Mihai Pop), erau acum depuse lângă corpul celui mort: În buzunare i se puneau bani pentru a plăti „vămile”, În mână

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
sau la trecerea peste o apă curgătoare) și, În final, la groapa de la cimitir. În timpul acestor slujbe se dau „pomeni” (cuvânt de origine slavă care Înseamnă „a trezi”): aceste daruri În alimente sau bunuri funcționează pe multiple planuri. În plan mitologic, ele permit trecerea ușoară peste obstacolele ce marchează accesul În lumea de dincolo (lumânările luminează drumul, hainele date ard la trecerea peste râurile de foc, dar sufletul nu este atins, găina sau oaia sting focul, cocoșul alungă spiritele rele etc.

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
sale) celui care va conduce ceremonia, de obicei un bărbat dintr-o familie Înstărită, care posedă suficiente rezerve de mâncare și de obiecte pentru a face darurile rituale uzuale (Okipa Maker). Acum apare o nouă mască, Întrupând un alt erou mitologic, Hoita, inițial dușman și apoi aliat al lui Lone Man. Hoita trebuie să conducă dansul ritual, dans care reproduce Dansul Animalelor - un episod mitic În care Lone Man a Învățat animalele Închise de Hoita Într-o peșteră cum să danseze

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
inițiere feminină implică următoarele elemente constante: a) mutilarea corporală: locul transformării este trupul persoanei inițiate. Unele transformări sunt produse În mod natural (dezvoltarea sânilor, creșterea părului, menstruația), iar altele În mod cultural (tatuaje, cicatrici, răniri); b) identificarea cu o eroină mitologică: prin acest proces, o parte din calitățile arhetipale sunt transmise tinerelor, printr-o oprire mitică a timpului și prin enunțarea unei contopiri simbolice dintre lumea divină și cea umană; c) călătoria cosmică: nu este vorba atât despre o ieșire reală

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
Riturile de protejare (apotropaice) reprezintă a doua categorie importantă: ele implicau acte de abstinență (diverse forme de post), acțiuni de purificare, practici magice de protejare Împotriva animalelor dăunătoare, a evenimentelor neașteptate, a fenomenelor meteorologice sau a figurilor malefice de tip mitologic: conform statisticii aceluiași autor, lupul era inamicul dominant (35 de zile ținute pentru lup), urmat de grindină (19 zile), tunete și trăsnete (11 zile), boli În general (15 zile), foc (9 zile), pocituri și ologeală (6 zile), lovituri (5 zile

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
de origine, sunt acelea care le amintesc oamenilor cum a fost creată Lumea și tot ce s-a Întâmplat după aceea. Din această perspectivă, un rit de vară precum Caloianul ne oferă o multitudine de elemente ceremoniale și de configurații mitologice: În unele părți din Muntenia este datina ca În fiecare an să se adune În marțea a treia după Paști, des-dimineață, mai multe fete, În etate de la 5 sau 6 ani În sus, la un loc și apoi, Împărțindu-se

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
printre care predomnește busuiocul și, apoi, astfel așezat și Împodobit, Îl duc și-l Îngroapă pe câmp prin bucate, prin mărăcini, sau pe malul vreunei ape ori Într-alt loc ascuns (S.F. Marian, 1994, vol. II, p. 323). În plan mitologic regăsim aici cu ușurință temele morții și renașterii, specifice zeilor funerari și agrari, fie ei Tammuz, Osiris, Adonis, Iason, Odin, precum și a asocierii lor cu divinitatea feminină a fertilității (Isis, Demeter, Freya) și cu cetele de femei care celebrează, orgiastic

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
În cele mai multe locuri Însă, Caloianul e Întâi frânt În bucăți și abea după aceea diferitele sfărâmături sunt aruncate prin fântâni sau puțuri, prin bălți sau prin grâne (S.F. Marian, 1994, vol. II, p. 324). Ansamblul mitico-ceremonial al Caloianului sintetizează teme mitologice, scheme epice, figuri legendare și toposuri, pe care le activează cu ajutorul unor structuri rituale eteroclite, provenind din diferite sisteme specifice culturii folclorice. În jurul temei dominante a fertilității, el construiește cu ajutorul acestor elemente un „rit magic, având un caracter agrar și

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
La aceasta se adaugă caracterul tranzitoriu specific comportamentului pelerinilor” (S. Coleman, 2002, p. 358). În ultimele decade ale secolului XX, numeroasele descrieri etnografice au dezvăluit faptul că pelerinajul funcționează ca un sistem compozit, care amestecă credințe religioase, figuri și narative mitologice, unități ritualice (sacrificii, acte magice, componente ale riturilor de trecere, elemente de sărbătoare și chiar carnaval), reminiscențe și constructe de literatură populară și cultă. În plus, pelerinajul a generat numeroase creații arhitecturale, monumente de sculptură și pictură, creații muzicale și

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]