4,067 matches
-
Orașele câinilor de prerie, cu străzile lor subterane întinse pe kilometri întregi, s-au înecat în otravă. Vidrele de râu, aproape anihilate. Antilopa americană, lupul sur - împușcați cu toții. La pagina 23 era o ilustrație în culori cu două schelete expuse, roase de molii, din Muzeul de Stat din Lincoln. Doar două specii mai mari trăiau acum în regiune, într-un număr oarecare. În fiecare an, timp de șase săptămâni, cocorii de pe malul râului Platte îi depășesc numeric de multe ori pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
Mark își aruncă paleta în aer și aproape că reuși s-o prindă. Incredibilul Pisihiatru, la teveu. Așa ceva nu se poate rata, nu? A doua zi, toți trei se îngrămădiră în jurul televizorului din camera lui Mark. Karin începu să-și roadă cuticulele chiar înainte ca omul să fie prezentat. Era umilitor să te uiți la cineva despre care știi că-și joacă propriul rol în fața camerelor. Și Barbara era agitată. Pălăvrăgi mai mult în cele șase minute cât dură prezentarea lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
de fapt două sau mai multe povești, pentru a scoate în evidență cele mai frapante caracteristici ale unei boli. — Adică e ficțiune? întrebă altcineva. Weber făcu o pauză de gândire, iar camera deveni agitată. Karin începu din nou să-și roadă cuticulele, iar Barbara stătea țeapănă, ca o statuie perfectă. Mark fu cel care vorbi primul. —Ăsta-i un mare tun. Putem să ne uităm ce e la Springer? În noaptea în care Weber părăsi câmpiile pustii și se întoarse în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
viața! Bem cu duh din apa lui plină de miracole, oprim goana timpului, trecem peste-obstacole. Ce de amintiri întinde Moș Crăciun din sacul lui!... Trei copii cântă colinde la-nceputul veacului. Dacă n-ar fi datinile, am fi robi monotoniei roși în trup de patimile adversare armoniei. Bradu-n centrul vieții noastre chiar simbolul vieții este, eu mă-nchin la toate-aceste ale noastre scumpe astre. Cerul României plin e chiar de armonia lor, doar cu-acest preasfânt izvor simțim Moș Crăciun cum
Cerul iubirii e deschis by CONSTANTIN N. STRĂCHINARU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/556_a_1346]
-
sufocă de urât. Lumea vrea cât mai devreme să vă sufocați cu toți, că nu ați văzut cum geme un popor condus de hoți. 2013 Livrescă Incert mai este acest spațiu! Iar timpul cu-ai lui colți de fier ne roade ca în Baudelaire, ne fugărește ca-n Horațiu. Shakespeare, și el a observat că timpul nu are hotar, ne-aleargă într-un mod barbar pe tot pământu n lung și-n lat. Schiller, asemenea cu ei, crede că timpul e
Cerul iubirii e deschis by CONSTANTIN N. STRĂCHINARU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/556_a_1346]
-
-nțelege și nu vrea să știe ce s misterele-armoniei, ce-nseamnă transa poeziei când toate zările-s, la ea în șea. 1977 Rămâne visul Această de nespus visare la un copil a dat în rod și de atunci mereu îl rod atâtea semne de ntrebare... Cum se prefac mugurii-n foi culori și diferite forme?... De ce sunt florile conforme cu ce avem mai bun în noi?.. Cum de ajung bobocii flori parfumuri, nuanțe și-apoi fructe?.. De ce când nopțile se duc
Cerul iubirii e deschis by CONSTANTIN N. STRĂCHINARU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/556_a_1346]
-
picioare. Mă-nvăluie-n voaluri parfumul de brad dătător de atâta vigoare... sunt pe marea de visuri, la Tușnad, în Rai cu-acesat plai plin de floare... Iulie, 1978 Ale nevolniciei prea multe rele Întunericul din cerul gurii este un semn veninos; moliile rod și-n os, mai ales când sunt ale urii. Invidia-i fată bătrână mereu la pândă, încât pe ndelete ne strânge de gât cu propria noastră mână. Răul hălăduie și nu-i ajunge cu câte blesteme se ncarcă; vine un
Cerul iubirii e deschis by CONSTANTIN N. STRĂCHINARU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/556_a_1346]
-
în picioare. Unii vorbesc de cutremure, înec dar și de ce nu au; de ce când plec aș vrea să stau? De ce când stau aș vrea să plec? Această dublă frenezie, a lui Bergson este un pod pe care trecem când ne rod neliniștile din vecie. 1947 Contrast Orașul și oamenii, aparent laoaltă, trăiesc contradicții profunde; ce multe guri de Rai rotunde ne duc într-o lume mult mai înaltă. Stări noi, precum prima iubire, te-ntineresc, te fac să renaști, ca sfintele
Cerul iubirii e deschis by CONSTANTIN N. STRĂCHINARU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/556_a_1346]
-
toți credeau în dragostea în strai de sărbătoare în timp ce prefăcuții vindeau vorbe oculte și s-a produs minunea...ce orizont deschis! Iubire, numai tu esti vis, dor si Paradis! 9. Sit tibi Terra levis Iubita mea, imaginea solară s-a ros de vânturi și furtuni, o recompun, aștept minuni acum când pleci ultima oară... Sicriu-n infinit coboară, îngândurat, printre genuni, aș vrea în mine să te-aduni ca-n vremea de odinioară. Era-ntre noi ceva opus De timpul ce
Cerul iubirii e deschis by CONSTANTIN N. STRĂCHINARU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/556_a_1346]
-
peste străduța Îngustă unde locuiești, a prins viață În anul acela și să-l privești zilnic pînă ce și-a atins clipa de glorie a verdelui vrăjit și tineresc. Și-ți amintești de o stradă de pe malul apei, bolovănoasă și roasă de vreme, cu viața ei golașă și aspră, cu Îngrămădirea de cocioabe, blocuri ieftine și ziduri mizerabile, Înalte, cu hidoșenia și frumusețea ei de nedescris, și-ți amintești cum ai trecut Într-o zi pe strada aceasta În amurg și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
o femeie frumoasă, cum este cea care stă acum lîngă el, și sfîrșitul singurătății - dar ce poți să-i mai spui? Căci ești cine ești, știi ceea ce știi și nu există vorbe potrivite pentru acea singurătate neagră, amară, dureroasă, care roade la rădăcina tăcerii În noapte. Așadar, ce poți să-i mai spui? Există atîta viață și putere și măreție și atîta bucurie, există atîta frumusețe și, Dumnezeu mi-e martor, există atîta mizerie și gunoi și tristețe și nebunie și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
imposibil de precizat. Ce să fie oare? Se așeză din nou și rămase un timp cu ochii țintă la făptura tăcută, fantomatică, din fața lui. Oare mai respira? I se părea, era aproape sigur că vede ritmul respirației sale, mișcarea pieptului ros de boală, și totuși nu era sigur. Dar ceea ce vedea acum clar, În Întunericul luminat de lună, era un firicel de un roșu aprins pornind din colțul buzelor strînse și pata mare, de un roșu aprins, de pe podea. Ce era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
dîmb ce Începea de lîngă calea ferată, se afla o căsuță Îngrijită, cu ferestre albe, Împodobite cu obloane verzi. LÎngă casă, Într-o parte, era o grădiniță Împărțită cu grijă În parcele de zarzavaturi și o boltă pentru vița ce rodea la sfîrșitul lui august. În fața casei se Înălțau trei stejari falnici, care o adăposteau vara În umbra lor curată și primitoare, iar de partea cealaltă se Întindea un strat vesel de flori. Întreaga așezare avea un aer de ordine, cumpătare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
cînd au venit lăcustele, ceva ce s-a-ntîmplat În anul cînd au venit lăcustele, două glasuri pe care le-am auzit În anul acela... Of, dragul mamei! Parc-a trecut așa de mult timp de cînd au venit lăcustele și-au ros toți copacii, de i-au lăsat goi: atîtea s-au Întîmplat și parc-a trecut așa de mult timp. „Ce zice?“ am Întrebat. „Doi... doi“, zice și... „douăzeci... douăzeci“, zice. „Cum? Ce zice?“ „Doi... doi“, zice primul glas și... „douăzeci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
glas și „douăzeci... douăzeci“ rostea celălalt și știu, știu... da, da! Ei, Doamne! Cum să nu-mi amintesc, măi băiete, și timpul și ceasul și anul cînd s-a-ntîmplat, chiar și ziua... pentru că-n anul acela au venit lăcustele și-au ros toți copacii de i-au lăsat goi. Dar, ia zi... Ben... Steve... Luke... măi, măi, măi? Fir-ar să fie! Gene! - vreau să zic. Să știi... s-o fi gîndind Luke la mine, de-aia-mi tot vine să-ți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
tocmai Ben! Nici nu-mi trecea prin minte, nici nu visam măcar că el o să fie, că nici un an n-o să treacă și-o să fie mort și Îngropat! Și cînd te gîndești cum s-a purtat taică-tu... știi cum era, ros de cancerul ăla groaznic... Doamne, cum de-o fi reușit?! Măcinat de putregaiul care-și Întindea rădăcinile În tot trupul prin sîngele lui. Wade Eliot mi-a spus: „Nu pricep cum de rezistă“ -zice. „CÎnd am plecat ultima dată nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
Încă sorocul.“ „Ba cred că este“ - a zis. „Mă duc după doctor.“ Și s-a dus. Asta a fost În anul cînd au venit lăcustele, parc-a trecut atît de mult timp din anul cînd au venit lăcustele și-au ros tot pămîntul de l-au lăsat gol, parc-a trecut atît de mult timp. Și totuși nu... (mă gîndeam) eram tot nedumerită, Înțelegi... nu se poate, n-a venit sorocul, doar anul trecut În ianuarie... Dumnezeule mare, mă gîndesc adesea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
peste Țară o haită de zmei. Ca să nu fie descoperiți de oameni, zmeii și zmeoaicele s-au ascuns sub înfățișări felurite: unii dintre ei au luat și ei chip de om, dar cei mai mulți s-au transformat în omizi hrăpărețe care rod frunzele verzi și fructele, sau în microbi ucigași care atacă și distrug ființele vii. Cei care au chip de om sunt mai marii tuturor zmeilor și fiecare își are „specialitatea” sa. Printre cei mai periculoși și mai învechiți în rele
Ticuță Reporterul by Eugenia Grosu Popescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91767_a_107350]
-
bogați în păduri au cam chelit și ei, pentru că arborii lor s-au prăbușit, unul câte unul, de boală, de furtuni, sau sub secure... Fără arbori, munților le-a fugit pământul de pe spinare. Arborii țineau pământul și munții în rădăcini. Roase de ploi și de vânturi, multe dintre culmile muntoase au devenit scheletice, s-au subțiat îngrozitor... Unele seamănă, vai, cu niște lame de cuțit de pe care pământul alunecă mereu la vale. Îl duc ploile care se prăvălesc astfel peste
Ticuță Reporterul by Eugenia Grosu Popescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91767_a_107350]
-
am dat o parte din munți pe mână. Vanitosul s-a dat drept cel mai mare grădinar de pe planetă. Mierosul a întărit spusele lui cu lingușeli și prefăcătorii nerușinate. Mai apoi, pe zmeii cei mici, Lăcomia, i-a trimis să roadă frunzele, florile și fructele; pe cei cu topoare și securi i-a îndemnat să taie pădurea. Ha, ha, ha! - râde la o fereastră Ploaia - acum pot să mă joc cum vreau cu pământul, să dau de-a dura casele oamenilor
Ticuță Reporterul by Eugenia Grosu Popescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91767_a_107350]
-
vor mai da seama că ceea ce li se pare că e bogăția lor, fericirea lor - nu sunt altceva decât gunoi, că viața lor este gunoi. Pe scurt: oamenii se vor închina Lăcomiei. Ați înțeles, tăntălăilor? Numai așa vom reuși să roadem tot ce a mai rămas din Țara lui Verde Împărat. Zmeii dau din picioare, se pocnesc între ei și urlă de bucurie. ...Desenați aici, copii, scena din peșteră. Nu uitați să-mi trimiteți și mie câte o copie din tot
Ticuță Reporterul by Eugenia Grosu Popescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91767_a_107350]
-
îi trebuie semănătorului, în sfârșit, atunci când Cuvântul semănat cade „într-un pământ pietros” sau „între spini” și aduce un rod parțial, lent, plăpând și nesigur (cfr. Mc 4,16-19). Semănătorul Cuvântului, în aceste împrejurări, trebuie să se mulțumească cu puținul rod chiar da-că a semănat mult. Semănătorul Evangheliei nu trebuie să cântărească, nu trebuie să măsoare, nu trebuie să socotească cantitățile recoltei, pentru a-și îndrepta, în schimb, toată atenția și să exprime tot entuziasmul și angajarea sa în a
Măgarul lui Cristos : preotul, slujitor din iubire by Michele Giulio Masciarelli () [Corola-publishinghouse/Science/100994_a_102286]
-
curs de apă care se risipește în mii de pâraie fără cale de ieșire. Puține cuvinte, alese cu claritate, născute din meditația orantă, din reflecția te-ologică, din gândirea pastorală, într-un cuvânt, din frumusețea unei tăceri polifonice, aduc mai mult rod decât un lung șir de cuvinte alese rău. Este potrivit să amintim aici un criteriu celebru al simplității care vine din istoria filosofiei. Filosoful englez Gu-glielmo di Occam (1285-1347 ca.) spunea: „Entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem”, adică: „Pluralitas non
Măgarul lui Cristos : preotul, slujitor din iubire by Michele Giulio Masciarelli () [Corola-publishinghouse/Science/100994_a_102286]
-
Nu ești din nou naiv, nu ești cam abulic, cam tâmpițel, cam naivuț? E bine ca tribunalele să-și facă treaba, zici, și parcă te răcorești oleacă: hai la mititica, domnilor, hai la răcoare, poftiți la țuhaus, chiar dacă mult vă roade reumatismul, chiar dacă, pe dată găsiți, domniile-dumnilor voastre, niscaiva probleme la cord, niscaiva hipertensiune arterială, ceva neașteptată arterioscleroză. Ce ziceți, domniile dumneavoastră: oare pârdalnica de justiție își face datoria? Oare își face? Dacă acu' nu prea, poimâine sigur! Cred asta! Eu
Comisia de împăciuire: marafeturi epice, tăieturi din ziare by Daniel Vighi [Corola-publishinghouse/Imaginative/917_a_2425]
-
l-au dibuit pe Domnul după ce s-a dat liber la credință și la cruci în public. Atenție, zic, la interesul național că adesea e alibi al hoțiilor și al afacerilor de clan. Interesul național a fost morfolit prin gingiile roase de palavre ale politicienilor ani la rând. Domnilor din guvern și de prin Parlament, interes național e să facem sute de kilometri de autostradă pe an. Atât și nimic mai mult. Este o urgență teribilă. Spre exemplu, dacă nu se
Comisia de împăciuire: marafeturi epice, tăieturi din ziare by Daniel Vighi [Corola-publishinghouse/Imaginative/917_a_2425]