4,151 matches
-
lucru” (22 mai 1967 Ă 74). Apoi urmează apelul la postura ideală a înțeleptului: „Înțeleptul nu-și ia niciodată viața în serios, nici pe-a lui, nici pe-a altora” (22 mai 1967 Ă 74). Astfel, mortificarea Ă atenuare a sinelui și a prezenței Ă oferă o soluție care se întemeiază pe proiectarea existenței într-un interval al iluziei, al aparenței. Ca aparență, existența se poate perpetua la infinit. Către așa ceva tinde Cioran. Este înțelepciunea la care el însuși visează. Numai
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cuvânt inadecvat, înseamnă abandon, curgere în șuvoiul fatalității, negarea oricărei convingeri. În fine, sunt acestea ipostaze pe care le viseză, dar care nu-i sunt, din nefericire, nici măcar ele, în totul accesibile. De unde altfel această corespondență atât de bogată? Absența sinelui e compensată de nevoia existenței celuilalt. Scrisorile îl instituie și îl legitimează mai ales pe celălalt; prin celălalt, și pe sine. O dovadă că Cioran nu putea să reziste în fața neantului, pe care cu orice rând îl edifică. De aici
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de a fi ceva. În fața acestei fatalități, disperă și, uneori, privește cu acea seninătate definitorie pentru umor, care e, deopotrivă, detașare și ruptură de sine. În fond, lipsa de convingeri, de credințe, de crezuri atrage după sine o desubstanțiere a sinelui până la conștiința propriei stranietăți. E dezamăgit că este „un spirit ultracivilizat și deci corupt” și nu un barbar, ca Luther, „care credea în tot ce spunea” (II, 26). Cert este că acuzația ipocriziei și imposturii i-a însoțit prezența concretă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
alt fel decât calea, ratată, a misticismului. „Dacă ne-am putea mărgini să privim!, exclamă el. Din nenorocire, ne încăpățânăm să înțelegem” (III, 76). Să privim și să ascultăm, am putea adăuga. Momentele lui Cioran de extaz, de pierdere a sinelui său disperat și a conștiinței de sine torturante țin tocmai de o astfel de resorbire în privire. Asta înseamnă a asculta Bach, a rătăci pe drumuri de țară, a privi marea. Dar acestea sunt momente tranzitorii. Cioran nu se poate
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu i-o oferă prezența, ci, mai exact, Apocalipsa sau numai posibilitatea ei. Iată de ce a fi înseamnă pentru Cioran mai degrabă a nu fi Ă sau a fi sub o permanentă amenințare. Or, ce prilej mai bun pentru întemeierea sinelui decât sentimentul că propria identitate ține de iluzie, că el Ă asemenea lumii Ă nu-i mai mult decât o aparență? Cauză a angoasei, această conștiință a inconsistenței face posibil saltul spre revelația sensului care se ascunde în neant. Dar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 168). Oricum, frecvent acest sentiment al propriei irealități. O studentă italiană îl vizitează să-i pună întrebări. Pregătește o teză despre el. „Face o teză despre «mine»”, spune Cioran, punând cuvântul din urmă între ghilimele, semn tocmai al nerecunoașterii sinelui. În fapt, cine este acest eu despre care ar trebui să-i vorbească? „Răspunzându-i, aveam impresia că vorbesc despre altcineva” (III, 200). Și sentimentul propriei inconsistențe, al propriei mutări în iluzoriu e tot mai puternic. Când primește niște fotografii
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
greu descifrabilă. Dar, cum secvențele care înscriu aceste cuvinte au în centru tocmai problematica aparenței și a neantului, țin să cred că febra în stare pură și strigătul înghețat mărturisesc despre această coborâre, în athanorul propriului corp, până la limitele pulverizării sinelui. O pulverizare alchimică în urma căreia sinele e re-întemeiat. Dramaticei întrebări „ Totul este aparență Ă dar aparența cui?” Cioran îi găsește răspunsul: „A Nimicului” (I, 21). Este răspunsul care precede uimirea, nepredicatizată, privind febra în stare pură și strigătul înghețat. Ce
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
înscriu aceste cuvinte au în centru tocmai problematica aparenței și a neantului, țin să cred că febra în stare pură și strigătul înghețat mărturisesc despre această coborâre, în athanorul propriului corp, până la limitele pulverizării sinelui. O pulverizare alchimică în urma căreia sinele e re-întemeiat. Dramaticei întrebări „ Totul este aparență Ă dar aparența cui?” Cioran îi găsește răspunsul: „A Nimicului” (I, 21). Este răspunsul care precede uimirea, nepredicatizată, privind febra în stare pură și strigătul înghețat. Ce-i urmează? Orgoliul: „Să ai sentimentul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nici vorbă. Puțină smerenie, puțină smerenie Ă mi-ar trebui mai mult ca oricui. Dar senzația nimicului meu mă umflă de orgoliu” (I, 21). Așa încât, angoasa generată de sentimentul nimicului trăit în fața oglinzii se transformă într-o re-fundamentare a egoului; sinele se hrănește din cunoașterea caracterului său iluzoriu. Un orgoliu peste care se așază chinul neputinței de a se elibera topindu-se în nimic: „Totul e nimic, desigur; dar noi înșine nu putem fi nimic pentru noi; nu ne putem include
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
urmă de mine însumi” (I, 22). Mai mult, rămâne cu sentimentul eșecului. „N-am găsit drumul cel mai scurt către propriul meu centru” (I, 355), spune la un moment dat, căci, evident, marea temă a scrisului lui Cioran este labirintul sinelui său în care orbecăiește continuu, fără putința de a se putea întoarce, fără șansa de a ajunge în centru. Astfel, Cioran se explorează și, în felul acesta, se și instituie cu dramatism. Orice coborâre în sine însuși capătă dimensiunile și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
făcut din mine un scrib” (I, 10). Este momentul în care, disperat, Cioran exclamă: „Dintr-un scuipat al diavolului, iată din ce sunt plămădit” (I, 11). Consacrat literelor, el țese mreaja care-l desparte de lume și în care, captiv, sinele își construiește sentimentul unei libertăți explozive. Conștient, însă, că totul e consecința unei mistificări, Cioran nu-și poate învinge nici nostalgia paradisului, nici invidia („Invidia e fiziologică. A trăi înseamnă să secretezi venin” Ă II, 386), cu atât mai puțin
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
facă totul pentru a o atinge, dar simte că astfel n-ar mai fi el însuși. De altfel, îi este imposibil s-o atingă. În plus, nu-s rare momentele când o disprețuiește, considerând-o nu numai o trădare a sinelui, ci o neputință: „Ce este un înțelept? Un Lucifer ramolit” (III, 403). Or, dacă uneori caută înțelepciunea, Cioran o face pentru a da un sens pozitiv neputinței. O lașitate ar putea fi luată drept eroism. Daca nu cumva e valabil
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vrei să gândești, trage obloanele, taie-ți punțile spre infinit” (I, 220). Iată-l aici pe Cioran într-un moment în care reclamă nevoia de a gândi și recuză dezindividualizarea, topirea în materia din jur. Cum vom vedea, tocmai pierderea sinelui Cioran o caută și adesea o provoacă. Să fie, această din urmă căutare, semnul unei neputințe care metamorfozează lașitatea în act de asumare negativ-eroică a nimicului? Oricum, o afirmație ca aceasta, atât de rară în ideea ei, pare cu totul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
avut identitate. Prin el, și din cauza lui, mi-a fost dat să mă cunosc. Dacă nu l-aș fi cunoscut niciodată, m-aș ignora total, n-aș ști cine sunt. Plictisul e întâlnire cu sine Ă prima percepere a nulității sinelui” (idem). Așadar, fugind de lume Ă deși, tainic, în căutarea ei Ă, având, deopotrivă, revelația vidului ca extaz, Cioran caută soluții pentru depășirea nihilismului și a golului, căci ieșirea din individuție și topirea în absolut sunt posibile. Iată-l pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
e leacul plictiselii” (II, 313). Vorbim însă nu despre astfel de soluții, ci despre extaz. Nu despre salvarea eului, ci despre topirea lui în absolut. Nu despre vindecarea de plictiseală, ci, dimpotrivă, despre coborârea în hăurile ei, până acolo unde sinele se iluminează. Căci iluminarea pare, cum am văzut, posibilă. Și, pe lângă munca fizică, mersul pe jos, topirea în peisaj, de invocat din nou, ca situație exemplară, Bach. Mai ales Bach, dar nu numai el. Iată: „Aseară, la biserica Saint-Roch, Messia
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fac decât să mă oblojesc, țin un regim pe bază de tranchilizante care mă deprimă, iau medicamente care-mi taie și puținul avânt pe care-l mai am” (III, 193). Ciudat cum vindecarea de boli duce la mortificare, la anularea sinelui. E ca și cum bolile ar fi sinele cel mai profund; fără ele, Cioran n-ar mai fi el însuși. Pe scurt, bolile, un barometru al fixării lui Cioran în timpul concret, în prezență. Exasperat, știe că există soluția anihilării trupului. Până atunci
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
un regim pe bază de tranchilizante care mă deprimă, iau medicamente care-mi taie și puținul avânt pe care-l mai am” (III, 193). Ciudat cum vindecarea de boli duce la mortificare, la anularea sinelui. E ca și cum bolile ar fi sinele cel mai profund; fără ele, Cioran n-ar mai fi el însuși. Pe scurt, bolile, un barometru al fixării lui Cioran în timpul concret, în prezență. Exasperat, știe că există soluția anihilării trupului. Până atunci, reacția urii de sine și a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
amintim decât ce-am suferit, ei sunt aceia care, în final, vor fi trăit cu maxim de profit. Ceilalți, norocoșii, au firește o viață, dar nu și amintirea unei vieți” (I, 294). Așadar, boala ca prilej al cunoașterii, al retrăirii sinelui, cauză a ei chiar, care îndeamnă la modestie, la retragere. O spune Cioran: „În fața bolii, nici un orgoliu nu rezistă. Se frânge de ea. Boala ne cheamă la ordine, la realitate, ne spulberă vanitățile. Umilire de fiece clipă” (I, 98). În
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
astfel ataraxia. Or, ce-ar mai fi Cioran fără ura față de ceilalți și față de lume? Astfel, boala este fundamentul identității sale. În cel mai rău caz, ea îi amintește cine este. Ciudat cum înstrăinarea de sine este o recuperare a sinelui. Spune Cioran: „Oricât încerc să fug de mine însumi, bolile mele mă aduc înapoi negreșit. Boala de a te întâlni mereu cu tine însuți, boala identității Ă nimeni n-o cunoaște ca mine” (I, 99). Cum vindecarea nu este posibilă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran: „De îndată ce sunt cât de cât sănătos, inspirația mă părăsește, până și subiectele îmi lipsesc” (I, 154). Aici invocă Cioran fraza care i-ar fi marcat definitiv existența și care îl ajută să vadă în boală prilejul unei întemeieri a sinelui. În continuarea cuvintelor de mai devreme, Cioran spune: „Nu degeaba fraza care m-a marcat cel mai mult a fost răspunsul lui Pascal către sora sa, care-l îndemna să se îngrijească: Nu cunoști neajunsurile sănătății și avantajele bolii»” (I
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pasiunile revanșarde ale unei iubiri înșelate sau dezamăgite, cauză posibilă, dar nu suficientă, nici măcar în frustrările unui sine orgolios, care se simte închis în limitele propriei țări ca într-o temniță. Cioran își renegă țara pentru că își recunoaște, prin intermediul ei, sinele marginal, inconsistent, negativ. Devenite deliruri în tinerețe, cicatrizate ulterior din cauza iluziei detașării, pe care o caută cu o anume disperare a negării sinelui său originar, furiile lui Cioran împotriva propriei țări, ca și împotriva celorlalți, sunt semnul autonegării. Mai exact
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în limitele propriei țări ca într-o temniță. Cioran își renegă țara pentru că își recunoaște, prin intermediul ei, sinele marginal, inconsistent, negativ. Devenite deliruri în tinerețe, cicatrizate ulterior din cauza iluziei detașării, pe care o caută cu o anume disperare a negării sinelui său originar, furiile lui Cioran împotriva propriei țări, ca și împotriva celorlalți, sunt semnul autonegării. Mai exact, al urii de sine. Trecem peste faptul că ura de sine și autoflagelarea ascund o vanitate devastatoare și, deopotrivă, orgoliul suferinței, dublate când
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sunt pentru Cioran oglinda propriei identități. Cu atât mai mult țara îl reflectă. Oricum, se recunoaște cel mai bine în modelul ei abstract, vinovată ea pentru ceea ce el însuși este. Prin urmare, cum să nu dorească pulverizarea propriei țări când sinele îi stă constant pe marginea abisului?! Doar că, pe marginea abisului fiind, sinele e reîntemeiat, așa cum țara devine, fie și mascat, un reper existențial. Căci disperarea creează sens. Iată: „Disperarea nu mă deprimă, ci mă exaltă. Disperarea e altceva decât
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Oricum, se recunoaște cel mai bine în modelul ei abstract, vinovată ea pentru ceea ce el însuși este. Prin urmare, cum să nu dorească pulverizarea propriei țări când sinele îi stă constant pe marginea abisului?! Doar că, pe marginea abisului fiind, sinele e reîntemeiat, așa cum țara devine, fie și mascat, un reper existențial. Căci disperarea creează sens. Iată: „Disperarea nu mă deprimă, ci mă exaltă. Disperarea e altceva decât deprimarea, disperarea e flacără, o flacără care străbate sângele” (III, 13). În fine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
delirul drept faptă și disperarea drept gândire. La ce oare sunt bun? Să privesc și să-mi rod unghiile, să aștept explozia orelor” (I, 82). Prin urmare, marea provocare este pentru Cioran să știe cine este. Adesea e convins că sinele său fusese unul viguros, care a suportat, din cine știe ce motive, o cădere. Astfel, își deplânge declinul, pe care îl numește uneori lașitate și căruia, mai nou, îi spune înțelepciune. Oricum l-ar numi, declinul îi relevă neantul din sine. Așa încât
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]