KorAP: Find »[drukola/base=înapoi & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...94 95 96 ...1110 >

27,730 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230

strigă bărbatul la oglindirea lui din glasvand. Spuma berii i se scurge pe fața oglindită. Helen stă în ușa care dă spre hol, cu mâna la gură, mușcându-și încheietura degetului. Se uită la mine și ridică din umeri. Dispare înapoi. Din fotoliul de pluș auriu îi zic că Dumnezeu este un înger cu o putere nemaivăzută, conștiința pe care ar trebui s-o găsească lumea din jurul Lui, o lume a păcatului și relei credințe, o lume a fățăr... Aproape în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
moarte milioane de oameni. Exact ca atunci când un animal de laborator moare pentru a salva zeci de bolnavi de cancer. Și tipul cu mașinuțele de curse zice: — Cred că ar fi cazul să plecați. În drum spre mașină, îi dau înapoi lui Helen agenda și-i zic: Uite-ți Biblia. Îmi sună pagerul; e un număr pe care nu-l știu. Mănușile ei albe sunt înnegrite de praf, și zice că a rupt în bucăți pagina cu blestemul și a aruncat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Poate chiar vreunui detectiv care investighează moartea copilului, cine știe. Și Helen zice: — Baia aia era de coșmar. Parcăm mașina după colț. Pe bancheta din spate, Mona mâzgălește ceva. Stridie vorbește la telefon. Apoi Helen așteaptă, în timp ce mă furișez, aplecat, înapoi spre casă. Mă strecor în spatele casei, înfundându-mi pantofii în peluza udă, până ajung sub fereastra camerei copilului, pe care mi-a arătat-o Helen. Fereastra e încă deschisă, cu perdelele atârnând un pic în afară. Perdele roz. Bucățile de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
în noroi, și încep să le adun. În spatele perdelelor, în camera goală, se aude cum se deschide ușa. Din hol apare o siluetă, și mă ghemuiesc în noroi, sub fereastră. Pe pervaz se lasă mâna unui bărbat, așa că mă trag înapoi, lipindu-mă de zid. De undeva, de deasupra mea, unde nu ajung cu privirea, un om începe să plângă. Începe să plouă mai tare. Bărbatul stă în fereastră, cu amândouă mâinile pe pervaz. Suspină mai tare. I se simte berea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
că e deschisă și umedă. Sub plapumă, cu ochii închiși, am atins-o cu limba acolo. Cu degetele umede i-am răsfrânt marginile moi și roz și am lins-o mai adânc. Valul de aer ieșea din mine și pătrundea înapoi. La fiecare răsuflare, când aerul îmi umplea plămânii, imi afundam gura în trupul său. Pentru prima oară Katrin dormise toată noaptea fără să plângă. Am urcat cu gura până la buricul Ginei. Am urcat până la sânii ei. Cu un deget umed

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
La telefon, o voce de bărbat zice: — Brigada Omucideri. Întreb cine este la telefon. Și vocea zice: — Detectiv Ben Danton, Brigada Omucideri, zice. Cine e la telefon? Un polițist. Mona ar spune că este mântuitorul meu, trimis ca să mă mâne înapoi pe făgașul umanității. Ăsta e numărul care mi-a tot apărut pe pager în ultimele zile. Mona întoarce broșura și zice: — Uită-te un pic! În păr i se împletesc mori de vânt rupte, stâlpi de cale ferată și radiorelee

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
mâini; își mișcă ochii dintr-o parte într-alta, citind pagina în timp ce flăcările o mistuie de jos în sus. Flăcările i-au ajuns la mâini când îi dă drumul, strigând „Nu!“ și băgându-și degetele în gură. Mona se dă înapoi, cu mâinile apăsate pe urechi. Cu ochii strâns închiși. În patru labe, din rigolă, de lângă familiile cuprinse de flăcări, Helen se uită în sus la Stridie. Stridie e un om mort. Coafura lui Helen e distrusă; șuvițele roz i-au

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
cred că puterea stă în cunoaștere. — Coacăză, iubita mea, zice Stridie, mângâindu-i părul, care i se lipește de mâna însângerată. Îi dă o buclă după ureche și-i zice: Cartea aia era un rahat. — Bine, zice Mona, trăgându-se înapoi, cu brațele încrucișate pe piept. Și Stridie zice „Bine“. Și trântește portiera, lăsând pe geam o amprentă de sânge. Cu mâinile roșii ridicate în lături, Stridie se dă înapoi. Zice, scuturând din cap: Nu vă mai bateți capul cu mine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
zice: Cartea aia era un rahat. — Bine, zice Mona, trăgându-se înapoi, cu brațele încrucișate pe piept. Și Stridie zice „Bine“. Și trântește portiera, lăsând pe geam o amprentă de sânge. Cu mâinile roșii ridicate în lături, Stridie se dă înapoi. Zice, scuturând din cap: Nu vă mai bateți capul cu mine. Eu nu sunt decât un pui de aligator pe care îl aruncați în veceu când nu mai puteți să-l țineți. Helen bagă mașina în viteză. Apasă un buton

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
ființele vii ale planetei să aparțină speciei umane. Omul poate trăi așa cum vrea atâta timp cât nu reprezintă majoritatea. I-a învățat un cântec hindus. Vaca a pus toată echipa de măcelari să cânte, în timp ce bătea măsura legănându-și copita înainte și-napoi. Vaca le-a răspuns la toate întrebările despre natura vieții și a morții. Vaca-fariseu a tot trăncănit vrute și nevrute, și nu-i mai tăcea gura. Acum, aici și acum, dom’ sergent și cu mine suntem în căutarea faptelor. La vânătoare de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
bulucește în jurul nostru, femeile - îmbrăcate în maieuri fără spate, bărbații - cu pălării de cowboy. Oamenii mănâncă mere glasate pe băț și sorbet din pahare de hârtie. Totul e plin de praf. Cineva o calcă pe Helen pe picior; se trage înapoi, zicând: — Am impresia că, oricâți aș omorî, tot nu e de-ajuns. Hai să nu discutăm despre slujbă, îi zic. Pe jos se încolăcesc o mulțime de cabluri groase, negre. În întunericul de dincolo de lumini sunt generatoarele pe motorină. Miroase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
scaunele doldora de oameni, Helen zice: — Pare fezabil. Un om oprește roata, și toate gondolele se leagănă în loc, în timp ce eu și Helen ne așezăm pe perna de mușama roșie, iar omul blochează bara de protecție peste picioarele noastre. Se dă înapoi și trage de o manetă, iar imensul motor diesel se pune în mișcare. Tiribomba se smucește de parcă s-ar rostogoli în spate, iar noi ne înălțăm în întuneric. În noaptea neagră, la jumătatea distanței, roata se smucește din nou și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
vă zic ce-am descoperit. Pe cuvânt. Împăturesc blestemul de la Helen și mi-l vâr în buzunarul de la spate. Fac un pas spre Mona. Mă uit la Helen, și dă din cap. Tot cu spatele la noi, Mona zice: — O să-l aduc înapoi pe Patrick. O să-i aduc înapoi pe toți copilașii, zice. O apuc de talie pe la spate și-o ridic în sus. Mona țipă, mă lovește cu călcâiele peste fluierele picioarelor și se zvârcolește într-o parte și-ntr-alta, ținând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
cuvânt. Împăturesc blestemul de la Helen și mi-l vâr în buzunarul de la spate. Fac un pas spre Mona. Mă uit la Helen, și dă din cap. Tot cu spatele la noi, Mona zice: — O să-l aduc înapoi pe Patrick. O să-i aduc înapoi pe toți copilașii, zice. O apuc de talie pe la spate și-o ridic în sus. Mona țipă, mă lovește cu călcâiele peste fluierele picioarelor și se zvârcolește într-o parte și-ntr-alta, ținând cartea strâns, iar eu îmi ridic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
să le faci lucruri mai rele decât să-i omori. Cartea aterizează într-o trâmbă de praf și pietriș. Și zbier la Helen să pună mâna pe ea. În clipa în care Mona e liberă, eu și Helen ne dăm înapoi. Helen ține cartea în mâini, iar eu mă uit să văd dacă nu e cineva prin preajmă. Mona e gata să se repeadă la noi, cu pumnii strânși, cu părul negru și roșu atârnându-i peste ochi. Lănțișoarele de argint

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
să umple tăcerea. Stelele de pe cerul nopții nu zic nimic. Helen se întoarce spre mine și zice. — N-are rost. Hai să mergem. Scoate cheile mașinii și mi le dă. Eu și Helen ne întoarcem și pornim. Dar, uitându-mă înapoi, o văd pe Mona cum râde în palme. Râde. Mona se oprește din râs când mă uit la ea, dar zâmbetul nu i se șterge de pe față. Și îi spun să-și șteargă imediat rânjetul ăla de pe față. Ce mama

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
paginile miros ori a bășini de varză, ori a pișat cu amoniac. — Descântecul de adormire, zice, e ăsta de-aici. Un vechi descântec zulus. În secretariat, Mona vorbește la telefon. Helen își pune mâna pe brațul meu și mă împinge înapoi, depărtându-mă cu un pas de biroul ei, și zice: — Ia uită-te! Și stă așa, cu mâinile apăsate pe tâmple și ochii închiși. Ce-ar trebui să se întâmple? întreb. În secretariat, Mona închide telefonul. Ceaslovul deschis pe biroul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
mă cuprinde panica și mă agăț de o ghirlandă de sticlă; încâlceala aceea sclipitoare se scutură și se clatină, răsunând ca niște șiraguri de clopoței în bătaia vântului. Niște piese sclipitoare se rostogolesc pe podea. Totul se balansează înainte și-napoi, cu mine cu tot. Și Helen zice: — Stai pe loc! O să-l faci praf! Apoi ajunge lângă mine, levitând dincolo de o perdea scânteietoare de mărgele de cristal. Își mișcă buzele, rostind cuvinte tăcute. Helen dă la o parte mărgelele cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
țipă el. Ai băgat la cap? Și dom’ sergent își ridică privirea cu un zâmbet slab și zice: — Da. Ai auzit ce-a zis?! Și-și trage nasul. Și polițaiul cel tânăr își ia mâna din gâtul meu. Se dă înapoi spre ușă, zicând: — Eu sunt aici, afară, dacă aveți nevoie de... orice. — Mulțumesc frumos, zice dom’ sergent. Ești un dulce, zice, luându-l pe polițaiul cel tânăr de mână și strângându-i-o. Și polițaiul cel tânăr își smucește mâna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
puterile din lume. Trebuie să ajungem la un spital, zic. Și Helen zâmbește cu un zâmbet însângerat și zice: — Păi suntem într-un spital. Nu-i vorba de ceva personal, zice. Avea nevoie de cineva. Chiar dacă l-ar putea aduce înapoi pe Patrick, n-ar vrea să-i distrugă viața împărtășindu-i descântecul. Chiar dacă asta ar însemna să fie singură din nou, nu ar vrea ca Patrick să aibă vreodată puterea aceasta. — Uită-te la el, zice, și atinge geamul cenușiu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791

a replicat cu un citat dintr-un mare poet din Est despre greșeala pe care o făceam toți pe vremuri, luând drept curaj "cinstea noastră cea de toate zilele". Apoi, drumurile ni s-au despărțit; eu tot în politică; el înapoi la masa de scris, adeverind parcă versul lui Esenin: Că, vezi, nu de pomană ne-am înarmat cu vlagă:/ Și unii stăm la tunuri, iar alții la condei". Din fericire pentru noi toți, dar și spre cinstea lor, unele condeie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
cel care a intrat înainte la rînd. Da, ce s-a-ntîmplat? Actele spune milițianul. De ce? Actele! De ce? Lungim discuția?! se miră milițianul, smulgîndu-i portmoneul, din care, cu o mînă sigură, trage buletinul. -N-aveți impresia că săriți peste cal? întrebă bărbatul, luîndu-și înapoi portmoneul. Vezi că te iau și te duc la frizerie! îl amenință milițianul, observînd gestul bărbatului de-a-și aranja părul bogat printr-o scuturătură a capului. Dac-ar fi după dumneata, ai tunde și statuile, ba chiar și pozele din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
tovarășe. Poți pleca spune femeia peste umăr șoferului, continuîndu-și drumul, deschizînd în fața sa, printre pasagerii îngrămădiți la urcare, o adevărată cărare, numai datorită fluxului de răceală și de siguranță emanat de întreaga sa prezență. Șoferul Daciei urcă la volan, dă înapoi încet și dispare. Cum rămîne cu buletinul? arată actorul spre mîna milițianului. De vreme ce tovarășul nu și-a retras reclamația... Dacă-i pe-așa, se înfurie actorul mă duc să caut niște martori, care erau la rînd, să mergem cu toții la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
motorul, în timp ce impiegatul coboară trîntind ușa în urma sa. Dorin ajunge în fugă pe peron, se uită la tăbliță să se convingă dacă asta-i cursa rapidă pentru Valea Brândușelor, se repede la ușă și o deschide. Nu vezi că dau înapoi?! țipă șoferul frînînd. Merg și eu spune Dorin, cu o ultimă sforțare. Cursa-i plină. Merg în picioare, vă rog! Asta-i cursă rapidă, nu iau în picioare. Mergi cu escală în Tâgușor, peste două ore. Vă rog! răsuflă din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
cu escală în Tâgușor, peste două ore. Vă rog! răsuflă din greu Dorin, întinzîndu-i banii. Vreau să ajung mai repede. Ia-l aprobă impiegatul. Șoferul primește banii, rupe bilet și-i arată spre fundul mașinii, pe culoar. Termină de dat înapoi, face un ocol și iese în șosea. Țăranca în suman își face cruce. Copiii gemeni se grămădesc amîndoi pe genunchii tatălui, cu nasurile lipite de fereastră. Mircea Emil își trage pe ochi pălărioara mirosind a mucegai și închide ochii. Lazăr

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]