2,740 matches
-
-mi vorbise niciodată despre ai ei. Doar așa, vag, că avea neamuri pe la Satu Mare, că fugise de acasă sau o alungaseră. Nu-i plăcea să povestească despre ale ei, după cum nu o interesau prea multe nici despre mine. Îmi spunea întruna că doar clipa ce ni-i dată contează, ce a fost nu are rost să ne mai amintim, iar despre ceea ce ar fi putut fi sau va să fie degeaba vorbim, căci numai unul Dumnezeu le rânduiește pe toate. Știam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
că sunt alcătuit numai și numai din timp. Un timp unic, dat numai mie și care mă adună, doar mă adună, odată cu ceea ce, îndeobște, îi spun trecerea anilor. Timpul nu trece, nu se trece, el doar adună și redă. Dăruiește întruna. Timpul îți dăruiește Moartea, pe buza ei redându-te întreg, adevărat. Abia atunci fără început și sfârșit. Citesc fel și fel de considerații pe astfel de subiecte. Sunt prea profan pentru a înțelege tainele cuanticii. Doar le văd uneori, părându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
stupid, ridicol. Multul Lumii ți-a fost dat din începuturi și nu l-ai văzut. L-ai căutat în afara ta și el mereu a fost în tine. Te-a născut timpul, ți-a fost dat timp și tu ai alergat întruna după vremelnicie. Poate literar sună pretențios, emfatic, poate chiar parodic. Puțin îmi pasă. Întâlnire iar cu Nela în stația de la Cișmigiu. Râdem amar: „De parcă ne-am fixa să ne întâlnim în locu’ ăsta!“. Și mai umflată, respiră greu, broboane de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
unde o ține? Sus, în baie, după rezervorul cu apă, că-i spre răsărit. Așa se roagă mama mea. În genunchi, lângă tron... Dar noi ne spovedim la cei dragi, la suflete din sufletele noastre și ne eliberăm. Avem nevoie întruna de iertare și o cerșim chiar și după ce am făcut răul. Așa e pustia asta de suflet al nostru. Nu ai cum să înțelegi. Voi faceți mișto de toate și vă temeți să vă urmați sufletele. Aveți teamă în voi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
poate, la rându-i, tatăl meu, de pe cealaltă bancă, ne-ar fi urmărit și el siluetele de fum, într-un târziu deplin contopite... Voi muri ocrotit de așteptarea tatălui meu pe acea bancă, topindu-mă poate în privirea lui, coborând întruna spre făptura lui de umbră ușor tremurândă în vipia unei depărtări care mereu și-a jucat dogoarea între noi, făcându-mi sufletul să se poticnească mereu pe drumul lung al vieții mele către înțelegere și mărturisire în fața tatălui meu. Cuvintele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
înțelegere și mărturisire în fața tatălui meu. Cuvintele mi s-au poticnit mereu pe drumul spre tatăl meu, vipia depărtării dintre noi mi-a zburătăcit gândurile, risipindu-le în jocul nepăsător al clipelor care tot veneau, și veneau, și veneau, încărcate întruna de minunile zădărniciei. Abia acum, când coborârea îngheață jocul amăgitoarei vipii, când în depărtarea drumului nu se mai văd nălucile jucându-și chemările, când crivățul doar flutură în fața mea albe marame, gândul că acolo, pe banca din fața băncii mele din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
a împlinirii când nu-i ceri ceva Domnului, ci doar îi mulțumești și-i spui tot ceea ce nu te-ai rușina să le spui și oamenilor. Rugăciunea, m-a învățat Biblioteca, este libertatea supunerii depline, a mersului tău liber condus întruna pe drumul deja scris. Nu cunosc, mărturisesc acum, când suflarea Morții este în ceafa mea, altă libertate decât a supușeniei și a ascultării față de Domnul zilelor tale. El te îngăduie și-ți lasă toate răzvrătirile, toate semețirile, toate rătăcirile, îți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
mai ales, veșnic speriați, îngroziți de celălalt, care, chipurile, ne vrea răul. Neamurile fără Bibliotecă au căzut întotdeauna în extremisme. Neamurile cu Biblioteci închise, furate sau distruse au putut fi stăpânite ușor, au putut fi îndobitocite, au putut fi asmuțite întruna unul asupra celuilalt, au putut duce războaie, au putut jertfi inutil vieți în numele unor idealuri fade. Biblioteca, în absolutul ei, nu cunoaște astfel de nimicnicii. În spațiul ei extremele se ating, viața își urmează adevăratele ei legi. Dumnezeu, în marea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
după moartea tatei și nu găseam nici o posibilitate de a face rost de bani. Din salariul meu mizer abia îmi târam zilele, de la o votcă la alta, nepăsător la tot ce mă înconjura sau mi se întâmpla. Gândul că sunt întruna dator mă chinuia, cu sâcâitoare statornicie, precum mult hulitele picături chinezești. Și măcar de-ar fi fost niște sume nemaipomenite. Datoriile mele, adunate, nu făceau mai mult decât câștigul unei traseiste în trei-patru seri bune. Mă îngrețoșa și un astfel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
numai că acum mi se oferă cu alte lumini, cu alte irizări. Ciudățenie a începutului de coborâre. Să fii același, etern, uitat din începuturi în această viață oarecare și, totuși, în fiecare clipă să simți că te naști, că revii întruna, ca dintr-o îndelungă înstrăinare, în tine și pentru tine. Te descoperi, înstrăinat. Aproape că te descrii cu fiecare nou gest, cu fiecare zburătăcire de gând, cu dorință după dorință măsurându-ți noile contururi ale trupului îngreunat de povara coborârii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
cu mulți, mulți ani. Sună caragialesc, dar așa mi se pare a fi: cine n-a avut caracter în tinerețe n-o să-l aibă nici la maturitate, nici la bătrânețe. Caracterul nu-i un sac pe care să-l peticești întruna. După cum talentul nu-i simplu meșteșug postmodernist. Merg la Bibliotecă ca într-un fel de ritual. Am ajuns la o molcomă dependență de ea. Două-trei zile dacă nu trec pe acolo, intru în mohoreală, în neștire, într-o pâclă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
a zvârcolit în mine încă multă vreme, ca și cum o rană profundă nu mai voia să se lase închisă, cu oricâte leacuri aș fi oblojit-o. De parcă ar exista aievea leacuri pentru părăsirea ta în fața Lumii. Despărțirea de Ester, o simțeam întruna, era o astfel de rană. O credeam ostoită pentru ca deodată, la răstimpuri neprevăzute, să țipe iarăși, lovită din senin de cine știe ce gând pustiu sau amintire zburătăcită sau gest crezut uitat, să doară și să sângereze ca și cum nu mai există în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
câtă era, amăgitoare bucurie, chiar dacă, mai apoi, tot șirul acela de clipe, de zile, de luni sau de ani, adunate, nu lăsa decât amăreala unei poșirci din care tot ai băut, cu disperare ai băut, crezând că ți se oferă întruna paharul de ambrozie al aleșilor, al răsfățaților norocului. Învățasem să trăiesc într-o duplicitate a neputinței, cu prietenii mei fugind în refugiul iluzoriu al literaturii în care credeam, pe care încercam să o scriem, care ne dădea nemaipomenita libertate de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ciozvârte de țărani, speriați de un timp care se tot prăbușea peste ei, surpându-le și ultimele rosturi. Mă atrăgeau cu deznădejdea lor resemnată. Cu uimirile lor fără întrebări. Uimiri ale neputinței de a înțelege cum de viața își bătea întruna joc de ei, până și în acele nopți când își păzeau, treji cu un nesomn al zădărniciilor ultime, sacii, papornițele sau lăzile cu marfă. Păreau, așa, în inima nopții, nedormiți, în veșnică pândă, un fel de stafii venite din însuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
nu mă mai strecor - simțeam că fac aceasta uneori - prin textul meu, ci să pătrund în el liber, cu libertatea deplină a vieții care se scurge din mine. Doar gândul că mor? Doar spaima că boala macină din mine, perfidă, întruna, dându-mi doar semne vagi, din când în când, pe unde a ajuns? De fapt, nu unde a ajuns, căci e pretutindeni, ci doar amintindu-mi că nu se lasă speriată de medicamente, de terapii, că nu o pot amăgi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
normal, firesc în nefirescul acelei spaime surde, continue. Nu am fost niciodată curajos. Demn, nici atât. Dar mi-am ascuns lașitățile întotdeauna sub astfel de măști, lăsând să se bănuiască un caracter integru, demn, sever până la intoleranță. Îmi era, de fapt, întruna frică. Paralizantă frică, înghițitoare de elanuri și de entuziasme, molcomă frică fără de nume a celui care, prea bine știind că nu are nimic de ascuns, tocmai prin aceasta se simțea vulnerabil. Kerim doar, într-un târziu de noapte, la „Geamandura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
dus fric acolo, departe. Șoptitior mereu estem în noi. Pana murim duceam șoptitior la noi la inim. M-a privit iarăși lung, convingându-se parcă dacă am înțeles spusele lui, dacă mă lăsasem pătruns de tâlcul lor și zâmbind, clătinând întruna din cap, îngândurat, nedumerit, s-a întors la masa lui de lângă ușă. Nu m-au izbăvit de frica din mine spusele lui Kerim. Decât că mi le aduc aminte din când în când, ca și cum într-adevăr șoptitorul intrase în mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de tot am înțeles că nu de o anume teoretizare a mecanismului producerii textului de către cenzură este vorba, ci de însăși modificarea textului Lumii în ansamblul lui, pe lungi perioade de timp. Istoria este text, nu viață. Coborârea mă învață întruna aceasta, primindu-mă pe calea Luminării. Viața se scurge doar, într-o continuă coborâre. Indiferentă, statornică, după ritmuri greu de perceput. Evidentă-i doar indiferența ei în fața oricărei variante de text, cum ar fi și acela produs de cenzură. Indiferentă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
-și alte victime credule, pătimașe, lipsite de apărare. În Bibliotecă am avut certitudinea că, de fapt, tot scrisul rămas în Lume, toate cărțile păstrate nu sunt decât ceea ce au scos cenzorii din marele text, din nesfârșitul text care se construiește întruna cu noi, dar în afara noastră. Sunt cărțile toate doar zdrențe ale cenzurii. Adeseori, la „Mureșul“, în fața turțului autentic și a inevitabilelor chifteluțe cu înlocuitori de pește, aveam impresia că la un anume ceas al înserării trecea pe Lipscani însuși Marele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
acasă după o zi de hamalâc în Piață. Mă scârbea și că mânca merdenele în plin Lipscani, lihnit, lacom, ca și cum o foame cumplită îl chinuia. Foamea de texte ostoită cu merdenele... De ce nu? Istoria nu-și potolește lihneala cu cenzurarea întruna a vieților noastre? ...Acele seri petrecute cu Trombă m-au făcut să-mi descopăr, dintr-odată, contururile precise ale fricii purtate în mine până atunci. Cu care trăisem în toți acei ani tulburi, nu pentru că vremurile erau tulburi, ci doar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
text poate zidi și poate dărâma. Nu literatura, am constatat, mă făcuse să înțeleg aceasta, ci un amărât de fost slujbaș al cenzurii de demult. Un moșneguț simpatic, firav, cu privire vioaie, iscoditoare mereu, cherchelindu-se destul de ușor și vorbind întruna, ca într-o obsesie, despre tot ceea ce făceau ei în birourile lor de pe Sărindar. Habar n-avea de text, deși cu toată puținătatea puterilor sale fusese unul dintre cei care, într-o vreme, mânuiseră și ei un fel de text
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
a produce altul. Din acesta, alții vor veni, străduindu-se și ei să construiască un altul. Schiloade, false, ciuntite. Textul Lumii se construiește el însuși, cu acea putere de nepătruns cu care Dumnezeirea îl ordonează, zidindu-l și pierzându-l întruna. Vichi și cu Trombă, acum, când îi duc după mine în coborârea mea, nu mai înseamnă nici măcar privirea pe care, adeseori, o mai arunc sus, spre o fereastră de pe Bulevard, deasupra unui cinematograf, „București“ sau oricare altul. Locuia acolo cineva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
marii hoți ai națiunii și saltimbancii patriotismului de acum, cu aceeași aplicațiune cu care odinioară ridicam în slavă activistul de partid și făceam mătănii luptei de clasă. Probabil așa am fost croiți, la marea croială a neamurilor, să cântăm slavă întruna celor care ne domină și ne mână, cu capul veșnic plecat, cu ochii țintiți (supremă demnitate națională!) nu spre țărâna spre care suntem țintuiți, ci spre buzunarul stăpânului, iscodind cum să-l golim cât mai repede. Tulbure și straniu sentiment
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
adeverire ale Învierii. Acasă la Vichi a început dezastrul. Ne aștepta unchiul ei, Trombă. Stătea pe treptele de lângă lift, de la etajul ei. Părea beat. Ne privea cu ochi cețoși. Am tras de el până l-am vârât în odaie. Gemea întruna: „Unde ați fost? De ce m-ați lăsat singur? De ce m-ați părăsit și voi?“. Am dat să întindem masa de Paște, dar el ne zorea să ne strângem lucrurile și să plecăm. Curând aveau să vină să ne aresteze, tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ne strângem lucrurile și să plecăm. Curând aveau să vină să ne aresteze, tot șoptea el îngrozit. Îl căutaseră acasă după-amiaza trecută. Fusese plecat, dar îi spuseseră vecinii că l-au căutat și urmau să se întoarcă. Era speriat, bâiguia întruna: „Știam că așa am s-o sfârșesc. N-aveam cum s-o termin altfel“. Cu chiu cu vai l-am liniștit. Am ciocnit ouă roșii, am închinat și câteva pahare de vin. Aș fi vrut să mă culc. Aveam chef
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]