KorAP: Find »[drukola/base=ascuțit & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...94 95 96 ...256 >

6,399 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

de vară împânzea taina-i fumurie peste Iezer. Marele pod de fier, departe, părea o panglică lungă, albă, întinsă pe sub cerul albastru. Din fund, din urmă, se înălțau aburii ușori, leneși, ai apei stătute; un vânt abia simțit aducea miasmele ascuțite, calde ale mâlului și ale stufăriilor putrezite. Omul vâslea, încordându-și grumazul, scuipa în palme, trăgea de mănunchiuri, și apa plescăia ușor, apoi rămânea în urmă tremurând în cercurele. Tresării. —Boierule, să nu te superi... Sunt așa eu, un om

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de mânia pușcașului de multe ori tresărea din fundul ființii ei puternice, în vorbe șoptite cu ochii mari, și atunci peste dragostea noastră parcă trecea o suflare rece. Era o fată simplă, vorbe frumoase nu putea spune, însă toate simțurile ascuțite îi dădeau o înțelegere ciudată a lucrurilor. Vedea bine că a făptuit o greșală, că boierul tânăr care o iubea trebuia numai să treacă prin viața ei - dar ce putea să facă? Ceva mai tare decât frica și decât cunoștința

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
câte-un plop cu coajă cenușie abia își clătea rămurelele subțiri și-și tremura bănuții frunzelor, care luceau în două ape. Căprioara suia pe pârău, la deal. La dreapta și la stânga malurile creșteau. Undele veneau mai repezi, murmurau printre pietre ascuțite, săreau fărâmându-se în bulgărași de argint. Ea schimba copitele negre ca abanosul de pe piatră pe piatră, și urca încet, pe când pe picior i se scurgea sânge cald. Sus, pe pisc, se înălța în cer albastru bradul, vestitor al vânturilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
până la piept trupurile. Ne făceau semne cu mâna, își tot întorceau capetele spre apă; dispăreau și iar se arătau. La malul celălalt, încovoindu-se cătră asfințit după cursul râului, lunca de sălcii și plopi făcea zid neclintit, zimțuit de vârfurile ascuțite ori rotunde ale copacilor. Umbra luncii se îngusta; soarele se lăsa la asfințit, spre aburii depărtați, din fund, ai Siretului. Pe apa lucie, aproape de malul cestălalt, venea domol înecatul, la linia undelor. Ne duceam încolo, la vale, zise repede unul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Săteni cu fețele liniștite, cu muierile și cu copiii după dânșii, se purtau încet spre comedii, unde urlau paiațe pestrițe, ridicate pe podiște de lemn, deasupra mulțimii care se grămădea în juru-le cu gurile căscate. Negustori cu ochii mici și ascuțiți vorbeau aspru, din gâtlej, cu palmele întoarse în laturi, de o parte și de alta a bărbilor. Câte-un țigan uscat, cu ilic peticit, cu căciula jerpelită în cap, se strecura prin norod, pândind în toate părțile cu ochii ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în lumina lui august. În depărtări se zăreau sate ca într-o pulbere mișcătoare; un acoperiș de biserică lucea ca o oglindă, ori ca o apă; în întinderi, pe lângă crânguri, cositori răzbăteau înmlădiindu-se prin valurile ierbii, și coasa suna ascuțit și ritmic; pe drumul lung, plin de pulbere, cine știe unde înainte, câțiva oameni însemnară pete negre, apoi se șterseră mistuiți de lumină, în depărtare. Carul mergea lin prin singurătatea aceea a drumului mare; boii își cumpăneau la dreapta și la stânga capetele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
o dată din două părți. Dintre ei patru, nimenea nu rostise nici un cuvânt. Tăcuți, încruntați, negri, se năpusteau cu cuțitele. Într-o mișcare de fulger, omul puse mâna pe ghizdele fântânii; se încordă, o dată cu alt răcnet al disperării; scândura groasă pârâi ascuțit, plesni, se desprinse; Băieșu o trase spre el, o ridică în stânga; dară înainte de a o repezi, țiganii se traseră sprinteni îndărăt. Însă iar se năpustiră, cu umărul stâng înainte, cu un braț în apărare, cu dreapta încovoiată pe dedesubt, ținând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mai luminos și mai fierbinte, o casă se arăta, o casă mare, urâtă, cu acoperișuri vechi, cu ferestre întunecoase. După garduri de nuiele, pe lângă hambare lungi de scânduri, se mișcau câțiva oameni, printre saci, printre paie îngrămădite, și un glas ascuțit, ciudat, se urca, parcă sfredelea liniștea locurilor. —Iacă ș-o locuință omenească! zise doctorul. Și deodată, la o portiță îngustă, printre spinii gardurilor, răsări un cap spăriat, un cap negru, cu barba și cu părul ca-n spulber de vânt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
spăriat, un cap negru, cu barba și cu părul ca-n spulber de vânt. —Stăi! zise doctorul. Și dădu să coboare. La portiță, în clipa aceea, obrazul omului bărbos parcă se umfla de bucurie. Două mâni negre se ridicară, glasul ascuțit izbucni deodată: A! ce mai faci, iubite!... Încotro? Încotro? Și întindea și scutura acum o mână prin aer, întinzând-o spre ambulanță. Doctorul sări din trăsură. Părea mirat. Se apropie și întinse și el mâna. Ce mai faci? nu te-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de mult! zise bărbosul, și nu mai putea de bucurie. —Bine! zise încet, nedumerit, doctorul Andronescu. —Ce? nu mă mai cunoști? — Ba da, ba da, cum nu... Străinul negru își scutura capul buhos, râzând fericit. —Bine, foarte bine! strigă el ascuțit și foarte repede. Îmi pare foarte bine că te-am văzut. Încotro mergeți? De unde veniți? Aha! mergeți la Hârlău! Aha-da! Aha-da! Vra să zică ești bine? ești sănătos? Nici n-ai idee ce bine-mi pare! Dar Agache ce mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
vătaful înainte cu pălăria de paie în mână. Ce-i, bre Dragoș? îl întreb eu. Apoi, cucoane Petrache, să nu vă supărați, am să vă spun ceva... Spune, ce este?... Dragoș își ridică ochii spre argatul de pe capră: o privire ascuțită, furișată, cum avea obiceiul să strecoareel. Nu pot să vă spun acuma, cucoane... Atuncea vină la curte... Vin numaidecât, cucoane Petrache! Îl văd că întoarce capul și privește în deal. Ridic și eu ochii mirat. Între cele două mori, care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
nici codrii așa nu mai sunt, și tinerețele s-au călătorit! În mirosul ațâțător al pădurii creștea în mine puterea vieții, șuietul domol al vântului în frunzișuri îmi mângâia auzul și ce strălucire neobișnuită, ce strălucire vie, și ce mireasmă ascuțită, amețitoare, aveau florile din poienile de la margine! Ca-nspre o dragoste, cu dor, pornii, după două luni de lipsă spre codrul Antileștilor. Înaintea iernii, în toamnă târzie, voiam să mai văd o dată bolțile sărăcite de podoaba întunecoasă de frunze. Poate mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
meșterii din alte părți mai bogate ale târgului; subțiri, palizi, flăcăuașii aceștia deapănă mărunt din picioare, tremurând în diminețile răcoroase și molfăind încă cea din urmă îmbucătură de pâne. Iar spre bariere, „spre porțile cetății“, se îndreaptă babe cu ochi ascuțiți și șireți, cu șaluri grele în spete. Așteaptă pe sătenii din împrejurimi și dezbat crâncen prețurile, din cinci în cinci bani, cu supărări, cu jurăminte, cu ochii bulbucați, cu gurile care nu-și mai contenesc melițatul. Acolo, în sfârșit, în jurul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
bucurie. În fiecare ceas își lua din ocnița mare a sobei călțunul început și da fuga în uliță. Rifca, maică-sa, își ridica ochii negri, fără să-și clintească trupul gras din locul ei, din cerdacul dărăpănat. Întreba cu voce ascuțită: —Haie, unde te duci, Haie? — Mă duc până la Tudorița! striga repede fata și apuca la vale, pe cărarea zbicită. Tudorița era fata picherului Ion Rusu, un om cărunt, negru la obraz, fornăit și lăudăros. Acest Ion Rusu, cu un cortel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
o ducă totdeauna la bun sfârșit, cu grabă și cu cruzime. Acolo, în grefă, își făcuse tânărul toată învățătura înaltă a vieții. Acolo învățase să rabde o privire de batjocură de la unul mai tare decât el, să strecoare o vorbă ascuțită ș-o privire de ură spre cel umilit. Și ieșind spre sară, își punea puțin pe-o ureche pălăria rotundă, își aprindea o țigară și se îndrepta spre cafenea. Acolo, după obiceiul tovarășilor, juca un domino, o spaniola, cetea o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
văzut.... Tudorița îl mângâia încet cu mâna stângă pe obrajii bruni, în strălucire. —Uite ce obraz moale ai, zicea ea. Parcă-s niște obraji de fată... De ce te uiți așa la mine... Și el râdea arătându-și dinții albi și ascuțiți, și se pleca domol spre ea, cu o sărutare pătimașă. Tudorița lui Rusu, orfană de mamă, crescuse singură prin străini, fără dragostea tatălui, fără dragostea nimănui. Singură, cum se pricepea și cum încet-încet învățase, ducea cu amar, cu ceea ce rămânea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și „se vorbește“. Când ieșea cu lucrul în cerdac, după ce se așeza pe scăunașul ei, vedea că se întind capete curioase spre ea de pe la colțurile caselor, prin ferestrele deschise. Când trecea peste drum, la dughenița Reizei, ca să cumpere ceva, privirile ascuțite ale ovreicei, deși erau însoțite de râs și vorbe multe, parcă o cercetau, parcă o spionau până în toate cutele îmbrăcămintei. Și toate vecinele încete, când ieșeau ca să-și culeagă de prin pulbere ori din marginea băltoagelor, odraslele târâtoare, aveau și-nspre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și vorbe multe, parcă o cercetau, parcă o spionau până în toate cutele îmbrăcămintei. Și toate vecinele încete, când ieșeau ca să-și culeagă de prin pulbere ori din marginea băltoagelor, odraslele târâtoare, aveau și-nspre dânsa o privire de înțeles, o privire ascuțită, care deștepta parcă o clipă obrazurile ofilite. Haia lui Sanis venea acu mai rar în odăița curată, în care ascultase povestirile triste de dragoste. Și când venea, avea o însuflețire ciudată, aducând vești de prin alte părți ale târgului, despre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Ea îl privea deodată în față cu ochii arzători, țintuiți parcă cu două ace de argint. Și deodată prin pieptul lui Bucșan trecu o adiere, prin mintea lui o lumină de înțelegere și începu să râdă încet, arătându-și dinții ascuțiți. De ce v-ați sfădit?... —Așa, ne-am sfădit într-o zi, săptămâna trecută... Parcă eu pot să-ți spun?... Vrei numaidecât să știi? Eu credeam c-ai să înțelegi, credeam c-ai să te oprești o dată macar într-o sară

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
nimeni... Mai ales la străini, la goim să n-ajungă vestea... Bătrâna se sculă târându-și în urma papucilor colțurile șalului. Se apropie de fata care tot cu fața în jos sta, toropită. O atinse cu degetele, o ținti cu priviri ascuțite: —Haie, zise ea încet, Haie... Haia întoarse obrazul răvășit. —Haie, mare pacat!... grăi baba, privind-o cu ochi rotunzi. Ce-ai făcut tu? Cum ai putut să greșești așa... Ce-ai făcut tu, Haie? Fata întoarse capul fără putere, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
scăpat și pe altele, și pe femei de creștin, de la nacaz... Dar la noi e altceva... Acum tu trebuie să lepezi pacatul tău... Trebuie să nu știe nimeni, să rămâi curată înaintea lui Dumnezeu... Haia deschise ochii și simți privirile ascuțite ale bătrânei asupră-i. Maică-sa venea de la sobă, aducând cu luare-aminte o ceșcuță din care izvorau aburi, împrăștiind un miros tare de cafea. Reiza îi zâmbi, un zâmbet de prietinie și de îndemn. Hai! vorbi moașa. Are să deie Dumnezeu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
fără să dea de o așezare omenească; ținuturile de la Jijia și de la Prut pe-atuncea erau niște pustietăți. Niță trecu printre coșere. Într-un șopron se auzeau glasuri și bătaia regulată a vânturătorilor. Într-un dos, un cal slab sta ascuțit, cu capul plecat, dormitând în soarele de toamnă. Un câne flocos, alb, se repezi de undeva foarte mânios, hămăind răgușit spre picioarele străinului. Lepădatu se apăra cu ciomagul și pășea încet spre șopronul de unde venea vuietul de vânturători. —Ha! ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Asta-i madama care ține gospodăria boierului... mormăi încet moș Nastase. Umbra trecu iar. De data asta însă se opri, deschise ușa. Se arătă o femeie mică și subțirică, palidă la obraz, cu ochii foarte negri și cu nasul foarte ascuțit. Era îmbrăcată mohorât. O broboadă neagră îi ascundea părul cu îngrijire. — Ce este, moș Nastase? întrebă ea ascuțit. — Apoi am avea ceva de grăit cu boierul... —Așa? bine. Da’ pe fată-ta de ce n-o mai trimeți la curte, să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
se opri, deschise ușa. Se arătă o femeie mică și subțirică, palidă la obraz, cu ochii foarte negri și cu nasul foarte ascuțit. Era îmbrăcată mohorât. O broboadă neagră îi ascundea părul cu îngrijire. — Ce este, moș Nastase? întrebă ea ascuțit. — Apoi am avea ceva de grăit cu boierul... —Așa? bine. Da’ pe fată-ta de ce n-o mai trimeți la curte, să mai ajute ș-aici, că-i o mulțime de treabă? —Marghiolița? vorbi moșneagul domol. A mai robotit și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
boierului? întrebă și mai repede și mai ascuțit femeia măruntă. Apoi are ceva de vorbit băietanu ista. „Madama“ cercetă cu privirile-i ascuțite pe Niță Lepădatu, apoi închise ușa trântind-o. —Hm! așa-i! zâmbi moș Nastase... iacă, așa umblă ascuțit și vorbește ascuțit călugărița noastră... —Care călugăriță? întrebă flăcăul. —Asta. A venit de la călugărie, ș-acu îngrijește de gospodăria boierului. Iute muiere! Așa grăiește totdeauna... Vrea să-i simțim stăpânirea... Da’ altfel nu-i ră la inimă... Stă de vorbă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]