7,734 matches
-
fi trăită și de care, prin consecință, omul înțelept caută să se debaraseze, să se "elibereze" cît mai neîntîrziat, pentru a lua, în sfîrșit, contact cu Realitatea ultimă din spatele fenomenelor aparente: fie, ca atare, Realitatea ar fi concepută ca o Divinitate impersonală, fie ca Divinitate personală, fie ca Nirvăna, definiția negativă, după noi, a aceleiași Realități. Toate cugetările indiene, așadar, sînt străbătute de această negațiune a lumii și, concomitent, de amintita afirmație a unei alte unice Realități. În funcție de atare viziune negativă
India şi Occidentul : studii de istoria culturii by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1393_a_2635]
-
care, prin consecință, omul înțelept caută să se debaraseze, să se "elibereze" cît mai neîntîrziat, pentru a lua, în sfîrșit, contact cu Realitatea ultimă din spatele fenomenelor aparente: fie, ca atare, Realitatea ar fi concepută ca o Divinitate impersonală, fie ca Divinitate personală, fie ca Nirvăna, definiția negativă, după noi, a aceleiași Realități. Toate cugetările indiene, așadar, sînt străbătute de această negațiune a lumii și, concomitent, de amintita afirmație a unei alte unice Realități. În funcție de atare viziune negativă a cosmosului, sînt colorate
India şi Occidentul : studii de istoria culturii by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1393_a_2635]
-
a miniștrilor, a regelui, a reginei, a nației și a tot ce părea că nu merge în spiritul și cu pasiunile acelei aglomerațiuni de individe cari populau salele cluburilor. Geniul uman era condamnat; știința și esperiența seculelor era nesocotită, desprețuită; divinitatea era pusă în joc. A nu fi clubist era a nu fi onest, integru, liberal, patriot; pretutindeni și în tot locul clubiștii nu vedeau decât comploturi, corupție, imoralitate. Oameni de rând, oameni cari n-aveau nici un legământ în societate, treceau
Opere 11 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295589_a_296918]
-
și responsabilitatea faptelor lor. Cei care iau atitudine cred cu tărie că sunt în stare să rezolve acea problemă sau, în cel mai rău caz, vor muri încercând să o rezolve. Lașii și oamenii slabi speră într-o minune, uneori divinitatea le dă câte o minune, dar nu putem întinde mâna cerând ca de fiecare dată, la fiecare problemă, Dumnezeu să ne salveze. Trebuie să învățăm să ne ajutăm singuri, trebuie să ne dăm seama că noi suntem stăpânii propriului destin
Manual de citire rapidă by Silviu Vasile () [Corola-publishinghouse/Science/1653_a_2990]
-
-n pulbere se va întoarce, căci este scris "ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost"12. Exprimând acest adevăr el va face figură de interpret, nu numai între om și adevărul prafului, ci și între om și divinitate. Vorbind despre sine, în scrierile sale, Iezechiel se consideră într-o dublă misiune: cea de mesager al divinității, și cea de "păzitor" (3,17) al salvării poporului. Este o "misiune" vremelnică, dar în care umanul continuă să aibă un caracter
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
12. Exprimând acest adevăr el va face figură de interpret, nu numai între om și adevărul prafului, ci și între om și divinitate. Vorbind despre sine, în scrierile sale, Iezechiel se consideră într-o dublă misiune: cea de mesager al divinității, și cea de "păzitor" (3,17) al salvării poporului. Este o "misiune" vremelnică, dar în care umanul continuă să aibă un caracter esențial: Totuși, în răstimpul misiunii sale, profetul poate fi socotit o ființă sacră, prin care se separă de
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
în general împotriva cetăților: "că tu ai făcut din cetate o grămadă de pietre și din cetatea cea întărită o dărâmătură"18. Orice zid de cetate care se ridică în soare pare apostolului clădit din trufie și trufia nu place divinității. De aceea "Domnul prăbușește casele celor mândri"19. Învățătura Vechiului Testament poate fi citită ca o expresie a mâniei împotriva a tot ce este zid și cetate. Totul trebuie să ajungă praf și ruină și dărâmătură, ca să triumfe puterea divinității
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
divinității. De aceea "Domnul prăbușește casele celor mândri"19. Învățătura Vechiului Testament poate fi citită ca o expresie a mâniei împotriva a tot ce este zid și cetate. Totul trebuie să ajungă praf și ruină și dărâmătură, ca să triumfe puterea divinității. Astfel ajunge Babilonul A căzut. A căzut și Babilonul și toate chipurile cioplite ale idolilor lui stau sfărâmate la pământ")20, cetatea Damascului ("Damascul este scos din numărul cetăților și a rămas o grămadă de ruine")21, Egiptul și Ierusalimul
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
sfărâma zidurile Tirului"; Iezechiel), pustii ("Munții îi voi pustii..."; Ieremia), prăpădi ("Domnul prăpădește casa celor mândri"; Pildele lui Solomon), mătura ("Voi mătura praful...; Iezechiel), etc. Vechiul Testament apare astfel ca o parabolă a unor popoare imperfecte care s-au ridicat împotriva divinității, nesocotindu-i legile (episoadele Sodomei și Gomorei, Segorul, Adama, Sheihomul toate de pe valea Sidin din Palestina sau Macheba, Eglon, Ai, Libna, din Cartea lui Iosua Navi. Deși nu acesta este scopul lucrării noastre, ele pot fi completate cu imagini ale
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
doua a Cronicilor (cap. 36 Urmașii lui Iosia. Robia Babilonului), și de aceea trebuiau dărâmate, ca să înceapă un ciclu nou de viață. Dar puterea de-a dărâma, de-a reduce totul la starea de pulbere, nu este singurul atribut al divinității. Divinitatea, potrivit ideii anunțate, are și prerogativele zidirii: "Eu, Domnul, zidesc din nou cele ruinate și sădesc cele pustiite"27. Chiar de aici se trage și supranumele lui Isus: "Cel care dărâmi templul și în trei zile îl zidești". (Acest
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
a Cronicilor (cap. 36 Urmașii lui Iosia. Robia Babilonului), și de aceea trebuiau dărâmate, ca să înceapă un ciclu nou de viață. Dar puterea de-a dărâma, de-a reduce totul la starea de pulbere, nu este singurul atribut al divinității. Divinitatea, potrivit ideii anunțate, are și prerogativele zidirii: "Eu, Domnul, zidesc din nou cele ruinate și sădesc cele pustiite"27. Chiar de aici se trage și supranumele lui Isus: "Cel care dărâmi templul și în trei zile îl zidești". (Acest supranume
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
nisip. Doar în contact cu apa praful e agreat de poetul Călătoriilor în Orient: mâlul ar fi o substanță primară din care au fost plămădiți oamenii, "fiii lutului".46 M. Eminescu păstrează sensul, blagian, de "lut de-alcătuire", încărcat de divinitate, încă nemăsurat de orologiile timpului: Pentru aș închipui careva metaforic lumea ar putea să iee o bucată de lut eternă aceeași, care prin urmare nu cunoasce timp și să-i dea cele mai felurite forme, când una, când alta, când
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
țărânii, lutului, și în consecință vor pieri spulberate. Stânca / piatra par interzise omului rămânând doar în puterea forțelor divine. Astfel că muntele pare un "interval" energetic între cer și pământ unde se refugiază magi sau sihaștri care pot comunica cu divinitatea. Viziunea lui Eminescu respectă această inexorabilă lege a Ecclesiastului: stânca desprinsă din trupul muntelui, pentru a deveni piramidă (mausoleu), zid de cetate, se va preface în ruină, în praf. Două versuri amare pecetluiesc și durata pietrei: În zadar le scrii
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
mori). În jur predomină un timp imemorial (mitic). Acestei trepte a disoluției și timpului său îi corespunde, ca ființă, magul ("zăhastrul", "călugărul bătrân"). Asemenea lui Uta-napiștim, el trăiește la margine de lume, "uitat de moarte" și a avut acces la divinitate. Magul poate fi consultat doar de regi și voievozi. În preajma lui crește mușchiul simbol al naturii agresive: Acolo prin ruini, prin stânci grămădite Era peștera neagră a zăhastrului mag Stejari prăvăliți peste râuri cumplite Și stanuri bătrâne cu mușchi coperite
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
atributele pot părea mai largi (poate judeca faptele regilor și ale lumii, poate "corecta" mersul popoarelor prin regii pe care-i consiliază), în plan extramundan magul nu e mai mult decât un recipient prin care se "scurg" în lume mesajele divinității pe care nu o poate judeca, cu care nu e în raport direct, ci de mijlocire, de traducere a semnelor astrale. De aceea el este situat într-un "interval"(dintre lumi), "dincolo de Bine și dincolo de Rău" (Nietzsche) în care se
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
atingerii cerului" (M. Eliade), la M. Eminescu lipsește din simbolismul stâncii atributul șamanic: magul nu se înalță prin puteri miraculoase, ci face drumul pe o cale știută doar de el, ca și cum ar reînnoda o legătură ruptă, temporar, între om și divinitate, de la un mod de-a fi la altul (muritor-divin). Călătoria nu este o demonstrație a puterilor magului, ci o necesitate: el se menține într-o preajmă, o apropiere de divin, și doar în ceasuri de cumpănă, nu atât pentru el
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
o demonstrație a puterilor magului, ci o necesitate: el se menține într-o preajmă, o apropiere de divin, și doar în ceasuri de cumpănă, nu atât pentru el cât pentru regi, urcă mai sus spre cer, doar pentru a întreba divinitatea, a-i cere să se pronunțe asupra unui amănunt mundan. Muntele devine, astfel, un "spațiu arhetipal al Puterii"10, un punct de observație al astrelor, un avanpost în care magul (călugărul, zăhastrul) intermediază cu puterea divină. "Înălțimea, vastitatea și adâncimea
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
măsuri intervalul de la leagăn pîn' la groapă. În ăst spat' nu-i adevărul. Orologiu ești [ce sapă...] Tu nedând vo dezlegare, duci l-a dezlegărei uși." (Memento mori) Nu se poate determina la Eminescu ideea unui discurs întemeiat, polemic, cu divinitatea. În primul rând pentru că entitatea Dumnezeu/Divinitate/Demiurg este ascunsă, neconturată, lipsindu-i fața "către față" de preopinent: "O, pârghie a lumii, ce torci al vremii fir, Te chem cu disperare în pieptu-mi cu delir Răspunde-mi cine-i suflet
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
În ăst spat' nu-i adevărul. Orologiu ești [ce sapă...] Tu nedând vo dezlegare, duci l-a dezlegărei uși." (Memento mori) Nu se poate determina la Eminescu ideea unui discurs întemeiat, polemic, cu divinitatea. În primul rând pentru că entitatea Dumnezeu/Divinitate/Demiurg este ascunsă, neconturată, lipsindu-i fața "către față" de preopinent: "O, pârghie a lumii, ce torci al vremii fir, Te chem cu disperare în pieptu-mi cu delir Răspunde-mi cine-i suflet lumii? Dumnezeul? Orbirea? nepăsarea? e binele e
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
Cum ești tu nimeni n-o știe"; sau: "Vai! În van se luptă firea-mi să-nțeleagă a ta fire" (Memento mori). Nu e de așteptat decât ca omul eminescian să simtă tot mai acut distanța așezată între el de divinitate: "Tu nedând vo dezlegare..."; "... Mută / La rugare și la hulă idola de ei făcută / Rămânea ..." (Memento mori). Observația lui I. Bianu 31 ni se pare întemeiată: "... O teamă decisivă din faptul că omul își dă seama de împrejurarea că viața
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
sunt construite pe astfel de arhetipuri, însă lectura noastră nu interpretează apocaliptica eminesciană ca "retrospectivă a istoriei mântuirii", ci ca "prevestire a unor evenimente viitoare".34 Fiul de prinț, voievod, magul sunt, înainte de toate, niște prevestitori ai legilor imuabile ale Divinității. Ei trebuie așezați în categoria personajelor "privilegiate", care "au acces la lumea de dincolo, fie printr-o viziune sau prin comunicarea făcută de un trimis". Asemenea premise există doar în "situații echivalente cu dezordinea, în care este greu să presupui
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
mai durează și ne aduce-aminte De oameni mai puternici, de vremi mai mari, mai sfinte." Temporalitatea mitică, față de care contemporaneitatea e în decădere, stă în ideea eminesciană a unei geneze a poporului roman. Căutând clipa când încă era "încărcată de divinitate", cum spune M. Eliade, acel "illo tempore"39 al genezei, Eminescu tinde spre o reintegrare într-un fel de centru al existenței, care, o dată atins, echivalează cu o inițiere, cu o consacrare. Astfel, a citi / și reciti / hieroglifele ne reintegrăm
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
și neînțeles": Când omul risipitu-i un lut fără suflare". Steaua la Eminescu are conotații complexe. Pentru lucrarea noastră ne va interesa doar asocierea ei cu galbenul. Orice este astru stă sub acest semn al "palorii thanatice" sau a legăturii cu divinitatea din lumea cealaltă, a revenirii în lumea ciclică: "Soarele privește galben peste-a morții lungă dramă" (Memento mori) "Departe doar luna o galbenă pată" (Diamantul Nordului) "Galbena steauă fără lumină" (Nu e steluță) " Ce caută raza din ceruri venită, Din
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
oare dacă mor eu, moare și ea, această lume din zenit (...) Sufletele oamenilor sunt ființe de îngeri înamorate de forme de lut..."3 Dar "geniul de aur" insuflat corpului de lut se va pierde în timp, slăbind contactul omului cu divinitatea, creînd prin aceasta o ruptură dramatică "cu cât generațiile se îndepărtează de clipa originară" (M. Eliade), acel dor ("știința morții a reînturnării"; Demonism) propriu liricii eminesciene, de refacere a Unității cosmice, așa cum reiese din acest fragment care explică părăsirea sufletului
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
Marele Tot? Sau cum spune "duhul Pământului" în Faust-ul lui Goethe: "Ești tu, cel care-n sufletul meu te spulberi / Pe care-al vieții-adânc te-aruncă-n pulberi"9. Spre neîncetatul echilibru al Marelui Tot originar trimite și această adevărată "definiție" a divinității: "Dumnezeu este vremea însăși cu tot ce se întâmplă în ea, vremea la un loc, asemenea unui izvor, a cărui ape se-ntorc în el însuși" (Sărmanul Dionis). 2. "Schimbarea" trece, la M. Eminescu, prin forma pulberii. "Elementele sunt numai
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]