4,405 matches
-
prevalându‑se de numele unei persoane care întruchipează autoritatea însăși (Pavel), provoacă cititorilor‑auditori o stare paradoxală de „neliniște odihnitoare”, pe fondul unui teribil haos mental. Ei nu mai știu de fapt ce trebuie să creadă în această privință. Autorul epistolei creează exhaustiv numeroase imagini simbolice, extrem de vagi („cel nelegiuit”, „fiul pierzării”, 6∀ϑΞΠΤ<‑ul), care devin totuși extrem de puternice, chiar în virtutea coerenței perfecte a scenariului. El reușește astfel să explice și, în același timp, să justifice, într‑o manieră simplă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pierzării”, 6∀ϑΞΠΤ<‑ul), care devin totuși extrem de puternice, chiar în virtutea coerenței perfecte a scenariului. El reușește astfel să explice și, în același timp, să justifice, într‑o manieră simplă și ingenioasă, prelungirea, devenită insuportabilă, a așteptării millenium‑ului. În Epistola a doua către Tesaloniceni se vorbește pentru prima dată de o parusie a răului, care va preceda, caricaturizând, cea de‑a doua venire a lui Cristos. Această „antiparusie” se va petrece „sub influența/prin lucrarea lui Satan”, în momentul în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de „milă” ușor cinic, trimite celor păcătoși un Mesia al lor - un fals Mesia, evident -, dându‑le satisfacția unei „antimântuiri”. La urma urmei, toți vor primi ceva: cei credincioși, adevărul cel aducător de pace, cei necredincioși, amăgirea consolatoare. În rezumat, Epistola a doua către Tesaloniceni a fost scrisă și s‑a răspândit ca substitut al celei dintâi, cu scopul bine determinat de a contrabalansa ideile eshatologice pauline. Autorul nu își propune să îi apropie pe cititori de o idee anume, ci
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sunt prinse câteva personaje simbolice, care nu au un referent precis: „omul fără de lege”, „fiul pierzării”, „cel nelegiuit/impios” și mai ales 6∀ϑΞΠΤ<‑ul. Spre deosebire de textul de la Marcu, 13, unde profeții mincinoși sunt prezentați ca dușmani ai creștinilor, textul epistolei în discuție înfățișează creatura malefică lucrând în mod direct împotriva lui Dumnezeu. Parusia nu se petrece pe neașteptate, așa cum era prezentată în prima epistolă, ci respectând anumite etape. Venirea „celui nelegiuit” trebuie să preceadă venirea lui Cristos. Cel dintâi este
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ul. Spre deosebire de textul de la Marcu, 13, unde profeții mincinoși sunt prezentați ca dușmani ai creștinilor, textul epistolei în discuție înfățișează creatura malefică lucrând în mod direct împotriva lui Dumnezeu. Parusia nu se petrece pe neașteptate, așa cum era prezentată în prima epistolă, ci respectând anumite etape. Venirea „celui nelegiuit” trebuie să preceadă venirea lui Cristos. Cel dintâi este însă „reținut” pentru un timp de o putere sau de un personaj ambiguu. Autorul insistă asupra faptului că destinatarii epistolei știu despre ce sau
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
era prezentată în prima epistolă, ci respectând anumite etape. Venirea „celui nelegiuit” trebuie să preceadă venirea lui Cristos. Cel dintâi este însă „reținut” pentru un timp de o putere sau de un personaj ambiguu. Autorul insistă asupra faptului că destinatarii epistolei știu despre ce sau despre cine este vorba. De fapt, așa cum arată și Peerbolte, este vorba de o eschivare de tipul propagandei sau ideologiei teologice, menită să confere o garanție aparentă anumitor afirmații cu caracter disuasiv. Personajul înfățișat de 2Tes
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
proclamă ca atare în fața întregii lumi - și violență. El lucrează „prin puterea lui Satan” (neconfundându‑se însă cu acesta) și îi amăgește pe necredincioși prin minuni și semne mincinoase. Cristos îl ucide prin „suflarea gurii Sale”, punând astfel capăt „antiparusiei”. Epistola întâi a lui Ioan Denumirea de „Anticrist” apare pentru prima dată în epistolele ioaneice. Astfel, în capitolul 2 al Epistolei întâi, versetele 18‑22* putem citi: 18 Α∀4∗∴∀, ƒΦΠςϑ0 ∫Δ∀ ƒΦϑ∴<, 6∀ℜ 6∀2©Η ″6≅βΦ∀ϑγ
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Satan” (neconfundându‑se însă cu acesta) și îi amăgește pe necredincioși prin minuni și semne mincinoase. Cristos îl ucide prin „suflarea gurii Sale”, punând astfel capăt „antiparusiei”. Epistola întâi a lui Ioan Denumirea de „Anticrist” apare pentru prima dată în epistolele ioaneice. Astfel, în capitolul 2 al Epistolei întâi, versetele 18‑22* putem citi: 18 Α∀4∗∴∀, ƒΦΠςϑ0 ∫Δ∀ ƒΦϑ∴<, 6∀ℜ 6∀2©Η ″6≅βΦ∀ϑγ ©ϑ4 <ϑ∴ΠΔ4Φϑ≅Η ♣ΔΠγϑ∀4, 6∀ℜ <¬< <ϑ∴ΠΔ4Φϑ≅4 Β≅88
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îi amăgește pe necredincioși prin minuni și semne mincinoase. Cristos îl ucide prin „suflarea gurii Sale”, punând astfel capăt „antiparusiei”. Epistola întâi a lui Ioan Denumirea de „Anticrist” apare pentru prima dată în epistolele ioaneice. Astfel, în capitolul 2 al Epistolei întâi, versetele 18‑22* putem citi: 18 Α∀4∗∴∀, ƒΦΠςϑ0 ∫Δ∀ ƒΦϑ∴<, 6∀ℜ 6∀2©Η ″6≅βΦ∀ϑγ ©ϑ4 <ϑ∴ΠΔ4Φϑ≅Η ♣ΔΠγϑ∀4, 6∀ℜ <¬< <ϑ∴ΠΔ4Φϑ≅4 Β≅88≅ℜ (γ(<∀Φ4<θ ©2γ< (4<φΦ6
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este în lume (6∀ℜ <¬< ƒ< ϑ⎝ 6Φ:∑ Schismaticii neagă, așadar, realitatea Întrupării. Am întâlnit deja, în 2Tes., expresia ƒ<ΞΔ(γ4∀ Β8ς<0Η, care se referă la „un duh” trimis de Dumnezeu ca „mângâiere” pentru cei necredincioși. În epistola lui Ioan, regăsim, amplu dezvoltată, aceeași temă (Β< Β<γ¬:∀ ™ :← ®:≅8≅(γ℘ ϑ∈< ζ30Φ≅¬< ƒ6 ϑ≅¬ 2γ≅¬ ≅⇔6 ♣Φϑ4<), nu fără legătură cu teologia expusă în scrierile eseniene. În aceste scrieri și mai ales în Testamentele celor doisprezece patriarhi apare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Beliar (omologul lui Satan în viziunea eseniană) este cel răspunzător pentru duhul răutății. În fine, Testamentul lui Issahar (4, 1‑6) propune un remediu împotriva acestui duh, și anume simplitatea, virtute asociată în general patriarhului Avraam. Să revenim însă la epistola noastră. Fragmentele pe care le‑am citat anterior sugerează faptul că Ioan vorbește de tradiția Anticristului ca despre o tradiție bine cunoscută destinatarilor săi. Cu toate acestea, el nu vorbește despre un personaj singular, bine definit, ci despre „mai mulți
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Isus; 2) întruparea; 3) calitatea lui Cristos de Fiu al Tatălui; 4) pe Tatăl. Locul de manifestare al anticriștilor (2,18) sau al Anticristului (4,3) este lumea, înțeleasă ca entitate metafizică radical opusă lui Dumnezeu Un scurt fragment din Epistola a doua a lui Ioan (v. 7) reia acuzația de antimesianism și adaugă personajului colectiv sau individual din prima epistolă o singură trăsătură nouă - capacitatea de a‑i amăgi pe creștini. Autorul folosește aici alternativ și fără o distincție clară
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
18) sau al Anticristului (4,3) este lumea, înțeleasă ca entitate metafizică radical opusă lui Dumnezeu Un scurt fragment din Epistola a doua a lui Ioan (v. 7) reia acuzația de antimesianism și adaugă personajului colectiv sau individual din prima epistolă o singură trăsătură nouă - capacitatea de a‑i amăgi pe creștini. Autorul folosește aici alternativ și fără o distincție clară cele două forme - pluralul (©ϑ4 Β≅88≅ℜ Β8ς<≅4) și singularul (® Β8ς<≅Η 6∀ℜ ® <ϑ∴ΠΔ4Φϑ≅Η). Α8ς
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Prin urmare, „cel ce deviază”/„amăgitorul”( Β8ς<≅Η) este el însuși un „amăgit”, un „rătăcit” care, incapabil de a se menține sau de a intra pe orbita normală, naturală, îi amăgește printr‑o pseudocredință pe cei din jurul său. Așadar, în epistolele ioanice apare pentru prima dată, cu formele de singular și de plural, denumirea „Anticrist”. Folosit la singular, termenul desemnează un personaj metafizic și eshatologic deopotrivă, similar celui din scrierile pauline. La plural, el desemnează schismaticii care se situează în opoziție
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și eshatologic deopotrivă, similar celui din scrierile pauline. La plural, el desemnează schismaticii care se situează în opoziție dogmatică cu membrii „dreptcredincioși” ai comunității. Așadar, „Anticristul” apare cu aceste însușiri: mincinos, fals profet, amăgitor. Spre deosebire de textele mesianice analizate până aici, epistolele ioanice nu sunt caracterizate de o atmosferă de angoasă eshatologică, ci vădesc o vie preocupare de ordin dogmatic. Autorul admite că proliferarea anticriștilor constituie un semn neîndoielnic al „ceasului de pe urmă”. El insistă asupra așteptării parusiei - chiar dacă nu se exprimă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al „ceasului de pe urmă”. El insistă asupra așteptării parusiei - chiar dacă nu se exprimă lămurit în acest sens - tocmai pentru a sădi în spiritul comunității respective sentimentul responsabilității imediate. Raționamentul său pare a fi următorul: potrivit unei tradiții pe care destinatarii epistolei o „cunosc foarte bine”, la sfârșitul veacurilor va veni un vrăjmaș al lui Cristos. Având în vedere existența a numeroși schismatici (= anticriști care lucrează deja) ce resping dogma cristologică, se poate afirma că sfârșitul veacurilor, de care vorbește tradiția, a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
doi martori eshatologici”; 12-13, „balaurul, cele două fiare”; 17, „judecarea cetății Babilonului”; 19,11‑20 (este curios faptul că Fausto Sbaffoni reproduce și comentează succint doar capitolul 13). Din punct de vedere formal, Apocalipsa lui Ioan se prezintă ca o epistolă adresată câtorva Biserici din Asia Mică. Cu toate acestea, ea conține un mesaj apocaliptic, mai exact o serie de vedenii pe care Apostolul le‑a avut în insula Patmos (1,9), într‑o zi de duminică (1,10). Un glas
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se bucură însă de o formulă inedită: 5∀ℜ Φ0:γ ℘≅< :Ξ(∀ ⎢ν20 ƒ< ϑ⎝ ≅⇔Δ∀<⎝. Aplicând scrierii criteriul formal, de altfel destul de arbitrar, dar eficace, obținem următoarea structură a Apocalipsei: - 1,1‑8: Prolog; - 1,9-3,22: Cele șapte epistole către cele șapte Biserici; - 4,1-11,19: Cele șapte peceți și cele șapte trâmbițe; - 12,1-16,21:Războiul eshatologic; - 17,1-21,8: Babilon și Noul Ierusalim; - 21,9-22,20: Ierusalimul ceresc, Mireasa Mielului; - 22,21: Epilog. În privința datării scrierii, suntem
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
diminuând semnificația sa eshatologică pe care o consideră de dată târzie. Este adevărat că Părinții, începând cu Irineu, au în vedere capitole diferite din text atunci când vorbesc despre a doua venire a lui Cristos, la sfârșitul veacurilor. Cartea lui Daniel, Epistola a doua către Tesaloniceni, Apocalipsa lui Ioan constituie principalele surse de inspirație pentru scriitorii din primele veacuri, în privința temei Anticristului. Am îndrăzni chiar să vorbim despre un „canon eshatologic”, alcătuit în principal de aceste trei texte. Cu timpul, în funcție de interesul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
frecventă și în epoca sa, va ajunge atunci la apogeu. În semnele prezentului putem vedea germenii viitorului. În opinia lui Peerbolte, „înșelătorul lumii” de care vorbește Didahia are deja toate trăsăturile viitorului Anticrist din scrierile sfântului Irineu (Antecedents..., p.183). Epistola lui Barnaba În Epistola lui Pseudo‑Barnaba (EPB), al cărei text datează din secolul al II‑lea (cea mai târzie datare este către sfârșitul acestui secol), apare o aluzie destul de importantă la tiranul care se va arăta la sfârșitul lumii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sa, va ajunge atunci la apogeu. În semnele prezentului putem vedea germenii viitorului. În opinia lui Peerbolte, „înșelătorul lumii” de care vorbește Didahia are deja toate trăsăturile viitorului Anticrist din scrierile sfântului Irineu (Antecedents..., p.183). Epistola lui Barnaba În Epistola lui Pseudo‑Barnaba (EPB), al cărei text datează din secolul al II‑lea (cea mai târzie datare este către sfârșitul acestui secol), apare o aluzie destul de importantă la tiranul care se va arăta la sfârșitul lumii (4, 1‑6). Autorul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Pseudo‑Barnaba (EPB), al cărei text datează din secolul al II‑lea (cea mai târzie datare este către sfârșitul acestui secol), apare o aluzie destul de importantă la tiranul care se va arăta la sfârșitul lumii (4, 1‑6). Autorul epistolei este probabil un păgân convertit la creștinism, ostil iudaismului. În viziunea sa, creștinii și nu evreii reprezintă adevăratul „popor ales” de Dumnezeu, dat fiind faptul că ei sunt singurii capabili să interpreteze în sens autentic (i. e. spiritual) Sfânta Scriptură. Legătura
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Daniel. Aceste două texte la care se adaugă 2Tes. 2,1‑17 formează un fel de „canon minimal” al tradiției anticristologice. Cu toate acestea, mitul propriu‑zis nu este deocamdată constituit. Numele personajului, care își face apariția în cele două epistole ale lui Ioan, rămâne destul de generic, referindu‑se, într‑o primă fază, exclusiv la profeții care predică false învățături. Abia cu Irineu - într‑o etapă de decantare dogmatică și de radicalizare a conflictului dintre iudei și creștini (după răscoala lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de trufia sa, „se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau se cinstește cu închinare” ( ΒγΔ∀4Δ:γ<≅Η ƒΒℜ Βς<ϑ∀ 8γ(:γ<≅< 2γ∈< × ΦΞ∃∀Φ:∀). Termenii 2γ∈< și ΦΞ∃∀Φ:∀ nu pot avea, în contextul epistolei, decât o valoare pozitivă, desemnând practic limita care nu poate fi depășită fără a cădea sub pedeapsă. ΓΞ∃∀Φ:∀ înseamnă „tot ceea se cuvine slăvit, inclusiv tradițiile familiei, ale statului, ș.a.m.d., care, pentru cei din vechime, se aflau
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fiară - identificată cu Roma - de cele „zece coarne” ale sale, reprezentând un conglomerat de zece mici regate rezultate din fărâmițarea marelui imperiu. Ca și în 2Tes., apare aici ideea unei eshatologii etapizate. Dacă pentru a justifica o asemenea concepție, autorul epistolei 2Tes. inventase, după cum am văzut, această realitate sau acest personaj misterios - ® 6∀ϑΞΠΤ</ϑ∈ 6∀ϑΞΠ≅< (2,7.6) -, în cazul nostru, ne sunt propuse două interpretări diferite pentru același simbol: fiara cu zece coarne devine atât simbolul imperiului, cât
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]