113,729 matches
-
Volumul se încheie cu o explicație tehnică a lui Mircia Dumitrescu, artistul plastic care a realizat viziunea grafică și coperta cărții. Mai sunt de menționat și alte date tehnice. Redactorul coordonator al volumului este Marcel Popa, directorul Editurii Enciclopedice. Prelucrarea imaginilor, folosind tehnica digitală actuală pentru a înlătura cât mai multe neclarități, a fost asigurată de un colectiv alcătuit din șase specialiști, profesori la Universitatea Națională de Artă din București. Tipărirea este executată la Regia Autonomă "Monitorul Oficial", al cărei director
Manuscrisele eminesciene în facsimil by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/11675_a_13000]
-
sunt doar niște redundanțe și par clișeele poeziei scrise de fete în ultimii ani. Însă atunci când feminitatea este la fel de bine o percepție vizuală, când erotica ține de magnetismul privirilor, iar sexualitatea e asumată (și) ca retorică, dublând tema visceralului cu imaginile și miasmele lui tari, poezia Mirunei Vlada te primește cu versuri ce te "prind" imediat. Poemul Testament, care închide rotund cartea, exprimă (într-un târziu) și conflictul relației cu cuvintele a căror vindecare nu e tocmai de dorit. Aici este
Vindecarea nu aparține cuvintelor... by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/11668_a_12993]
-
Sandu. Deși formulele literare sunt diferite, poezia Iuliei Balcanaș le seamănă ca preocupare pentru tipul de sensibilitate al fetiței față cu lumea și cu propriile temeri, percepții și instincte. Poeme lucrate în detaliu, cu o țesătură a metaforei încărcată cu imagini abundente (există o voluptate a metaforei sofisticate) și cu versuri ușor ermetice, unde vocea fetei are nerv și un discurs susținut, alternează cu versuri curate, liniare, încărcate de nostalgia și candoarea unei fetițe întoarse măcar pe jumătate spre gesturile familiale
Vindecarea nu aparține cuvintelor... by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/11668_a_12993]
-
e Divina Comedie. Cum e împărțit Infernul, ce este Talionul." Și se opresc în Cercul al optulea: Răii sfătuitori. Invectiva lui Dante împotriva Florenței. Răii sfătuitori învăluiți în flăcări. Ulise și Diomede. Călătoria lui Ulise. Mi s-a părut formidabilă imaginea asta și mă cuprinde mereu, de cîte ori îmi amintesc, o stare ciudată. Cald și frig. Ca în trenul acesta. Pe vremea lui Dante se spunea că visele dinspre dimineață spun adevărul... ZOHREINU! AMINTEȘTE-}I! Străbat un culoar, nu foarte
După Auschwitz by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11657_a_12982]
-
atîtea scaune. În seara aceasta, însă, ascultăm povestea lui Primo Levi. Versiunea lui despre lunile petrecute în lagărul de la Auschwitz. O versiune pe scurt despre Infern. Infernul lui Primo Levi, din perspectiva lui. Una introvertită, zgîrcită în comentarii, alcătuită din imagini obsesive, sunete, senzații, flash-uri ale unei existențe înecată în suferință, fără drept de apel, fără explicații, în tăceri, în priviri sfîșietoare, în neînțelegerea necesității ei. Și în interviuri - pe care este structurat scenariul montării - și în romane, mai explicit
După Auschwitz by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11657_a_12982]
-
Două planuri. Prezentul și trecutul. Realitatea și visul-coșmar. Imobilitatea și zborul. Percepția sa și versiunea celorlalți. Circulă, ca un fluid, dintr-una în alta. Se epuizează. Și moare. Două femei, oarecum identice, și un bărbat îl intervievează. Reporterii îi încolțesc imagini, îi trezesc frînturi de povești, îl conduc în transă, îi agită propria relație cu ghetoul, cu cei de acolo, cu supraviețuirea însăși, cu trădările crunte, cu spaimele, cu un traseu istovitor prin repetițiile angoasante. Mereu de la capăt. Ca Sisif. Interviul
După Auschwitz by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11657_a_12982]
-
cu pantofi, cu femeile care îl intervievează, cu noi, spectatori-numere-martori, valsul care amestecă pași, povești, care se împiedică de pantofi, de morți, de angoase. Cu fiecare interviu, Levi moare puțin. Valsul îl conduce, după efortul confesiunii, către moarte. Îmi amintesc imaginea din filmul Pianistul al lui Roman Polanski. O imagine de sus. Valize, valize, zeci de valize în ghetou. Oameni ca niște umbre stau pe ele, lîngă ele. Apoi, protagonistul, singur printre ele. Aici, pantofi. Și valsul. Și Primo Levi. Și
După Auschwitz by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11657_a_12982]
-
spectatori-numere-martori, valsul care amestecă pași, povești, care se împiedică de pantofi, de morți, de angoase. Cu fiecare interviu, Levi moare puțin. Valsul îl conduce, după efortul confesiunii, către moarte. Îmi amintesc imaginea din filmul Pianistul al lui Roman Polanski. O imagine de sus. Valize, valize, zeci de valize în ghetou. Oameni ca niște umbre stau pe ele, lîngă ele. Apoi, protagonistul, singur printre ele. Aici, pantofi. Și valsul. Și Primo Levi. Și copacul cenușiu, suspendat deasupra scenei cu vîrful în jos
După Auschwitz by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11657_a_12982]
-
același lucru cu două luni înaintea lor. Oricum, precedându-i cu patru ani pe pionierii cinematografiei, în 1891, Edison și W.K.L. Dickson își patentau kinetoscopul. Și acum, o scurtă incursiune tehnică: filmul produce iluzia continuității schimbând o serie de imagini într-o succesiune rapidă în fața unei surse de lumină care permite proiectarea lor pe un ecran. În cazul kinetoscopului nu poate fi vorba de cinema, pentru că erau filmulețe care puteau fi vizionate doar de o singură persoană o dată. Se puteau
La început a fost fotografia by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11659_a_12984]
-
filmulețe care puteau fi vizionate doar de o singură persoană o dată. Se puteau vedea doar dacă privirea spectatorului era orientată frontal. Fluxul luminii era asigurat tot de percepția spectatorului. Edison folosea o lățime de 35 de milimetri pentru a reproduce imagini în mișcare. Din cauza structurii mecanice a kinetoscopului, forma filmului avea patru perforări și era dreptunghiulară, ea impunându-se ca standard care dăinuie și azi. Pentru posteritate, cei doi Lumičre au pierdut partida, ei utilizând o singură perforație circulară pe fiecare
La început a fost fotografia by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11659_a_12984]
-
mod sistematic. Anecdota spune că pe unele le-a descoperit din greșeală: filma piața operei din Paris și a fost nevoie să își întrerupă activitatea pentru că banda de celuloid nu se mișca cum trebuie. Efectul acestui experiment neintenționat a fost imaginea unui autobuz care se metamorfoza brusc într-un dric. Alte tehnici pe care le-a scos la iveală și care se regăsesc azi în abecedarele regizorilor sunt expunerea multiplă sau superimpoziția. Ironic e că, în pofida inventării acestor ingenioase manevre, există
La început a fost fotografia by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11659_a_12984]
-
fiecare câte un studio. Nu îmi rămâne decât să închei cu cuvintele lui André Bazin, care caracterizează cel mai bine debutul artei cinematografice: "Fanaticii, nebunii, pionierii dezinteresați capabili, cum era Bernard Palissy, să își ardă mobila pentru câteva secunde de imagini neclare, nu sunt nici oameni de afaceri, nici savanți, doar oameni obsedați de ceea ce își imaginează. Cinema-ul s-a născut din convergența acestor varii obsesii, adică dintr-un mit, acela al cinema-ului total".
La început a fost fotografia by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11659_a_12984]
-
lui de comparatist "român și european": toate acestea i-au asigurat o recunoaștere internațională. "Complexul Dinicu Golescu" fusese depășit! Adrian Marino circula liber, în condiții nu ușoare, dintr-o zonă de cultură europeană - cea românească - la alta, în Occident. în imaginea sa despre sine însuși, el aborda cultura occidentală "de la egal la egal". În volumul Prezențe românești și realități europene, cei care citesc cu atenție paginile în care sînt descrise contactele sale intelectuale cu personalități culturale occidentale nu pot să nu
Hermeneutica lui Adrian Marino by Alexandru Niculescu () [Corola-journal/Journalistic/11666_a_12991]
-
umane - numeroase" (p. 306) - sînt adnotările diaristice care dezvăluie descurajarea lui Adrian Marino față de Franța (în 1977). De unde, și acest fragment din "autobiografia spirituală"", în care Adrian Marino își extinde, cu severitate, reflecțiile critice: "dacă este profund greșit a modela imaginea Europei după Franța (și, mai ales, după Franța actuală), reflex al unei psihologii și ideologii iluministe, întîrziate, nu este mai puțin adevărat că un anume Ťmit parizianť mai există încă, deși este lipsit de orice justificare, pentru intelectualii care au
Hermeneutica lui Adrian Marino by Alexandru Niculescu () [Corola-journal/Journalistic/11666_a_12991]
-
anonimat un valoros patrimoniu care, desi studiat ocazional de istorici de artă de renume, nu intrase în circuitul internațional de specialitate. Multe dintre opere au căpătat cu ocazia cercetărilor premergătoare evenimentului noi atribuții, poate mai puțin răsunătoare, dar care diversifica imaginea desenului italian pe care colecția o prezintă, prin artiști nu întotdeauna de prim rang, dar cu lucrări de o calitate excepțională. Expoziția este structurată pe școli: emiliană, română, napolitana, toscana, lombarda, genoveza, venețiana. Primele trei șunt reprezentante remarcabil de artiști
La Palatul Pitti Colecția de desene a lui George Oprescu by Ioana Măgureanu () [Corola-journal/Journalistic/11683_a_13008]
-
maeștri de necontestat, precum manieriștii importanți (cu excepția lui Baccio Bandinelli și a lui Văsari) și a primilor reformatori în sens naturalistic ai școlii florentine (Cigoli, Santi di Țîțo), expoziția reușește prin diversitatea artiștilor și a temelor să prezinte o vie imagine a evoluției desenului în arta florentina pe o perioadă de un secol și jumătate (1550-1700). Sînt nume puțin sonore pentru publicul larg: Empoli, Andrea Boscoli, Passignano, Antonio Tempesta, Billivert, artiști care deschid secolul XVII distanțîndu-se de formele manieriste prin interesul
La Palatul Pitti Colecția de desene a lui George Oprescu by Ioana Măgureanu () [Corola-journal/Journalistic/11683_a_13008]
-
oferă Dumnezeu este el Însuși: „Hristos, nădejdea noastră (I Tim. 1, 1), în Care vom fi găsiți dacă viețuim așa”15. Accentul la Sfântul Ignatie se pune pe ascultarea față de învățătorii Bisericii care oferă accesul la Dumnezeu. Într-una dintre imagini, episcopul prezidează după modelul lui Dumnezeu, cu preoții așezați după modelul sinodului apostolilor 16. Într-o altă imagine, preoții sunt percepuți ca acordați la episcop, precum corzile unei chitare (cu douăsprezece corzi), cu credincioșii, toți cântând într-o singură voce
Îndumnezeirea omului după Sf. Ignatie Teoforul, Teofil al Antiohiei şi Sf. Ipolit al Romei by Liviu PETCU () [Corola-journal/Journalistic/145_a_42]
-
viețuim așa”15. Accentul la Sfântul Ignatie se pune pe ascultarea față de învățătorii Bisericii care oferă accesul la Dumnezeu. Într-una dintre imagini, episcopul prezidează după modelul lui Dumnezeu, cu preoții așezați după modelul sinodului apostolilor 16. Într-o altă imagine, preoții sunt percepuți ca acordați la episcop, precum corzile unei chitare (cu douăsprezece corzi), cu credincioșii, toți cântând într-o singură voce, formând corul 17. Și atunci, adevăratul creștin este în perfectă concordanță și armonie cu Biserica adunată în jurul episcopului
Îndumnezeirea omului după Sf. Ignatie Teoforul, Teofil al Antiohiei şi Sf. Ipolit al Romei by Liviu PETCU () [Corola-journal/Journalistic/145_a_42]
-
spus, puterea măritoare a istoriilor literare alege, dar nu de tot, textele (și autorii...) de contexte. Așa că între scriitorul "rupt", în medalion, din fotografia de familie și planul, ușor șters, al generației, rămîn, din ce în ce mai decolorate, griurile de legătură. O asemenea imagine, "filmată" cu focală variabilă, etalează Dumitru Chioaru în volumul publicat anul trecut la Cartea Românească, Developări în perspectivă. Generația poetică �80 în portrete critice; panorama plein-air, zdrențuită apoi în fîșii inegale de un șir de blitz-uri. Prima parte, mai
"Lupii" sub lupă by Simona Vasilache () [Corola-journal/Journalistic/11669_a_12994]
-
omenirii. Acest montaj alcătuit din secvențe, majoritatea din alte filme, unele de "real footage" are și o tentă post-colonialistă, în sensul că Godard descrie crearea unui Celălalt într-un rol peren de țap ispășitor, prin intermediul unei voci feminine care comentează imaginile. Următorul "episod" (Godard le numește regate și le separă prin intertitluri) e purgatoriul, plasat într-un Sarajevo care încă nu e vindecat de rănile războiului, vizibile pretutindeni. "Încrederea lumii pe care o distruge teroarea e ireparabilă", afirmă un personaj. Mai
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
de holocaust sau de conflictele dintre arabi și evrei. Adresându-se unei tinere membre a acestei etnii, poetul observă că "noi șarabii din Palestinaț suntem celebri pentru că voi sunteți dușmanii noștri". Al doilea element al tripticului răstoarnă balanța. Acum, nu imaginile sunt concludente, toată miza se concentrează la nivelul interacțiunii verbale ale personajelor insuficient individualizate. Aici e momentul când Godard își rezervă un personaj: el însuși, ținând o prelegere în fața unor studenți din Sarajevo. Firește, vorbește despre teorie de film. Ceea ce
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
de film. Ceea ce e neașteptat e modul în care îl critică pe Howard Hawks, regizor american reabilitat ca "autor" tocmai de curentul al cărui lider era Godard. De altfel, regizorul îi dă înainte cu experimentele sale privitoare la relația dintre imagine și sunet, dar o face în vechiul stil clasic al "Nouvelle Vague": prelungește sunetul diegetic dintr-o scenă în alta. Muzica e omniprezentă, Sibelius și Ceaikovski. Uneori sunetul diegetic e în priză directă, dar volumul crește și descrește aparent aleator
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
și sunet, dar o face în vechiul stil clasic al "Nouvelle Vague": prelungește sunetul diegetic dintr-o scenă în alta. Muzica e omniprezentă, Sibelius și Ceaikovski. Uneori sunetul diegetic e în priză directă, dar volumul crește și descrește aparent aleator. Imaginea unei femei pe stradă e încețoșată, apoi trece la un focus clar. Al treilea episod e minimalist, paradisul e un crâng. Are și paznici: marina americană. În acest mod, Godard subminează întreaga filozofie a raiului, dar întărește ideea de graniță
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
de trei episoade - față de eliptismele pe care le practica regizorul prin anii '90. Teza din spatele acestui lungmetraj nu e însă una nouă: Godard e critic la adresa mediului în care se manifestă: producția cinematografică. Are multe să îi reproșeze, de la secularizarea imaginii, la falsificarea amintirilor, până la statutul de simulacru á la Baudrillard. Oricum, până la urmă, era tot un film care merita să fie "deschidere de festival".
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
Dan Sociu se vede tocmai din poemele în care el renunță la minimalismul păgubos, inexpresiv, și își construiește versurile pe spirala acumulării și proiectării de sens. Banalitatea este explorată pe dinăuntru și deodată convertită în altceva, răsucită de explozia unei imagini insolite: "în aceeași zi în care s-a măritat/ maică-mea și-a dat și examenul pentru gradul de sublocotenent/ două ore s-au chinuit femeile să-i mascheze/ urmele lăsate de chipiu și veston// cum bine spunea un sergent
Minimalism by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/11674_a_12999]