4,107 matches
-
de mamă cu aceea față de țară și realizau o educație complementară și durabilă cum nu se mai face astăzi. Cartea de citire pentru clasa II‐a în 1942, alături de alte bucăți, cuprindea și poezia „Mama mea”: Cu brațul ei mă legăna Cu „nani nani”! m‐adormea Să‐mi fie somnul mai ușor, Mama mea! Stând lângă leagăn, mă privea și‐n toată lumea nu avea Mai drag și mai dorit odor, Mama mea! Iar când vreo boală mă‐ncerca, Ea nopți întregi
Mama. In: OMAGIU MAMEI by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1073]
-
spatele către mare, întors spre masiva culme împădurită a muntelui Calf, care ocupa cea mai mare parte a insulei, cu excepția micului luminiș aflat chiar deasupra plajei, unde locuiau domnul Jones și Dolores. Domnul Jones se așeză și începu să se legene. Dolores O’Toole era o catolică ce se îndepărtase de la credință. Uneori îi făcea o plăcere prea puțin cucernică să se satisfacă singură, folosindu-se de lumânări de la biserică și de artificii. Făcea asta pentru că era despărțită de soțul ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
mari ca să-i încapă în țeastă, acolo, pe plaja pustie, erau singurele lor momente ce aduceau cu bucuria. Barbă Albă e dragostea mea și barbă Albă e tot ce-mi doresc, cânta cu jale Dolores pe ritmul balansoarului ce se legăna. Virgil, pierdut în gânduri, își mângâia bărbia încărunțită fără să o audă. — Limbajul, cugeta el, limbajul crează concepte. Conceptele crează lanțuri. Sunt înlănțuit, Dotty, sunt înlănțuit de un țel și nu știu care e ăla. Nu-i suficient eter pentru a urma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
ca bătaia unor aripi atotputernice. Câteva secunde mai târziu a căzut printr-o gaură din Mediterana în cealaltă mare, nu-chiar-Mediterana, și a fost dus înspre plaja cețoasă la primele raze ale dimineții, în momentul în care domnul Virgil Jones se legăna în balansoar. Când Vultur-în-Zbor a ajuns pe insula Calf, trupul său avea treizeci și patru de ani, trei luni și patru zile. Trăise în total șapte sute șaptezeci și șapte de ani, șapte luni și șapte zile. Un calcul rapid ne arată că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
pânza de sac stătea în calea primelor raze firave de lumină. Vultur-în-Zbor se ridică și inspiră cu sete, preț de o clipă agitată, apoi văzu că așternutul lui Dolores O’Toole nu era desfăcut, iar balansoarul lui Virgil Jones se legăna, gol. Ieși afară. Domnul Jones și doamna O’Toole erau în luminiș. Puii piuiau și păsările țipau, trezite din somn. Perechea cea nepotrivită stătea nemișcată. Limba lui Virgil se agita inconștient. Privirea lui Dolores părea confuză și pierdută. Nu-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Căci aceasta este tragedia gorfilor: nu numai Thera, dar și întreaga Endimiunse sunt lipsite în totalitate de orice altă formă de viață. Nici tropăit de animale, nici unduit de plante - nu că ar fi existat vreo adiere care să le legene. Acest paradox i-a împiedicat pe gorfi timp de mai multe milenii să poată determina cât de avansată era de fapt civilizația lor, neavând standarde de evaluare. Rezultatul a fost un fel de paranoia filozofică. Maestrul Suprem al Jocului, Dota
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
o roșie răscoaptă. Broboane de sudoare îi atârnau pe frunte, gata să pice. Sprâncenele i se arcuiau înspre interior și-n jos, către vârful grosolan al nasului, răsfirându-se în drumul lor pe deasupra ochilor scăpărători. Vorbea repede. Mâinile i se legănau cu gesturi mari, periculoase, ca niște gheare. Tovarășul lui era pe atât de zvelt pe cât era el de masiv și pe atât de agil și elegant pe cât era el de greoi. Era un bărbat cochet, cu o față tinerească și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
ȘI CINCI Elfrida Gribb, cea care asculta totul, luase o hotărâre. Maxilarul ei delicat se încleșta. Aștepta nerăbdătoare, dar hotărâtă, ca Vultur-în-Zbor să iasă din Elbaroom. El se târî afară din bar și se prăbuși imediat lângă zid. Capul i se legăna ușor. Oricine l-ar fi văzut l-ar fi considerat un om în ultimul stadiu de epuizare fizică și mentală. Și, în plus, atât de prost îmbrăcat, se gândi Elfrida. Atât de murdar. — Domnule, rosti ea cât de ferm reuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Deggle. Nimic nu se schimbă. Dar, se gândi Deggle, ușor speriat, mai exista și o altă explicație. Grimus. Grimus dobândise această putere nouă și devastatoare și încerca să scape de el. Poate că Deggle fusese singurul afectat. Nicholas Deggle se legăna în balansoar, înainte și-napoi între neputință și paranoia. Dolores O’Toole ieși din colibă cu un cuțit în mână. Era timpul să mai căsăpească un pui. Dolores se așeză pe pământ. Cu cuțitul în mâna dreaptă și cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
ureche la alta. Isprăvise ceea ce începuse. Cu pieptul gol și cămașa în mână, Deggle rămase așa urmărind cum curge sângele, până când încetă să mai curgă. îi trecu prin cap gândul următor: — Eu voi fi cel ce rămâne singur. Balansoarul se legăna în briza dimineții. CINCIZECI ȘI TREI După acuzațiile îndreptățite ale lui Virgil Jones, gorful, hotărât să stea cu ochii pe insula Calf până la sfârșit, se refugiase în practicarea sportului dintotdeauna incitant, al urmăririi vieții celorlalți. Deși trupurile lor se mișcă doar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
stați bine amândoi? Balansoarul era îndreptat către fereastra închisă și întors cu spatele către Vultur-în-Zbor. Indianul îi putea vedea capul: o coamă de păr alb, din care o parte i se revărsă peste spătarul scaunului. Scârț... scârț... scârț, după cum se legăna balansoarul, înainte și-napoi, și un alt sunet, mai subtil, un clinchet ușor pe care Vultur-în-Zbor nu și-l explică. Ajunse lângă balansoar și rămase în picioare alături de omul pe care venise să-l vadă de atât de departe. Grimus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
nu puteam face nimic pentru Bill. Îmi pare rău, am spus pe o voce mai rezonabilă, sunt încă puțin încordată. Mi-a aruncat o privire scurtă, a închis în cele din urmă ușa și a ocolit mașina până la locul lui, legănându-se pe picioarele sale lungi. Nu ai pentru ce să îți ceri scuze, zise calm, nimeni nu s-a distrat. Săracul. Sper să-și revină. A băgat cheia în contact, dar nu a pornit mașina. Mi-am dat seama că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
speriat, dar apoi, în timp ce se deschideau ușile, am văzut un tip blond mai în josul peronului și am țâșnit din metrou, reușind să sar în vagonul alăturat lui exact înainte de a se închide ușile. Stăteam în picioare în vagonul ce se legăna, ținându-mă de bara de deasupra capului meu, sprijinindu-mă de geam pentru nu-l pierde din ochi pe Simon, așezat la jumătatea vagonului vecin și profund gânditor. Ce naiba făceam nu știam nici eu; până la urmă, poate doar ieșise pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
-și ochii de parcă era atentă să nu-și ia pielea, nu mi-a spus nimic. Am adăugat cu părere de rău: — Dar altfel voi fi nevoită să implic Poliția. Șervețelul s-a desprins de degetele ei și a căzut încet, legănându-se într-o briză de aer condiționat, pe carpetă. S-a uitat la mine, îngrozită. La un moment dat, i-am văzut privirea. —Nu ai face asta, mi-a spus, dar fără convingere. Am continuat să mă uit la ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
în jos la mine cu drag, cu ochii de culoarea metalului, dar mult mai gingași. M-am ridicat pe vârfuri și i-am dat părul pe spate. S-a aplecat și m-a sărutat ușor pe buze. Vasul s-a legănat sub picioarele noastre. — Ar trebui să fie miezul nopții, a spus, nu patru după-amiaza. Și ar trebui să fim singuri. Nimic nu este perfect. Atenția mi-a fost atrasă de un bărbat extrem de dezordonat de la bufet. A tăiat o bucată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
spre stația tramvaiului, un bărbat, într-un fulgarin alb, cu ochelari de orb, sprijinit de stâlpul becului cu neon, cânta ceva la o muzicuță. O melodie șoptită, aproape neauzită, tăcută, ghicită mai mult doar după felul cum omul acela se legăna dus parcă de cânt. Bastonul alb, atârnat de brațul lui, se balansa și el, parcă tot în ritmul melodiei, ca și cum și toiagul acela lucitor în lumina difuză a neonului, ca o despicătură albă, săgetată în noapte, ar fi însoțit dusul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
preocupat cum bărbatul acela încerca să se descotorosească de mine. „Dom’ profesor“, am gemut, „ce bine-mi pare. Eu... Taica părinte a apărut... Mai ceva ca-n... Știți, la grecii antici. Destinul, cu hybrisul... de-astea!“. Bumbu continua să se legene, ceea ce mă incomoda enorm în încercarea mea de a-l localiza între cei doi bărbați pe care continuam să-i strâng în brațe și nu știam în fața căruia dintre ei să îngenunchez. În cele din urmă a apărut și femeia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
la capăt de Lume, între ape, sălcii și stufăriș. Cânta uitat, ca vrăjit de ceea ce numai lui i se dezvăluia, la o muzicuță, sprijinit de o salcie. Bastonul lui alb, semn al poverii, atârnat de un ram al salciei, se legăna sub pale de vânt, de parcă un metronom tăcut măsura pașii nemărginirii care în acele clipe trecea tocmai prin ținutul acela uitat, îndepărtat. Venisem cu gând tulbure să sfârșesc în acel depărtat loc și toiagul orbului, cadențându-mi parcă plecarea din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
bănuită, stinsă, izvorând ea însăși, temătoare, din ascunzișuri și cotloane de întuneric, din oboseli și pătimiri, ridicându-se abia atunci, chemată de buzele și răsuflarea orbului, spre lumina celor câtorva lumânări. Bastonul orbului, atârnat de o grindă deasupra tarabei, se legăna încet, nehotărât, părelnic, mișcat de șoptita cântare a bătrânului cu cărțulia jerpelită și a orbului cu muzicuța lui. Toiagul acela alb, lucind stins în zvâcnetele de lumină ale lumânărilor, părea că, atârnat de fir pogorât din cer, cadența în balansul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
alte minuni de corăbii gonind spre schela Balcicului din el. Luat de cântarea stinsă, se lăsa dus cu zburătăcitul roatelor de ciulini în pustietatea vreunei câmpii arse de brumă sau pur și simplu moțăia furat de balansul bastonului de orb, legănându-se în trecerea muzicii prin odaia aceea prăbușită în tăcere. Departe, undeva spre fluviu, lătrau niște câini, a străin, a deznădejde, a capăt de speranțe și, poate, a prăbușire de timp. Eu tot încercasem să socotesc cam câte ciori erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
lase dus de plăcerea siropoasei prăjituri. Urmărește poate cum femeia de până atunci, femeia unor ani tineri, întâlnită întâmplător în acea seară, îl privește din chenarul ușii, rezemată în ușor, cu mâinile prinse pe piept, ca și cum și-ar strânge și legăna cine știe ce gând drag. Ea însăși amintire, femeia dintr-un timp pierdut pare că-l va întreba ceva, pare că-i va șopti ceva, pare că-l va dojeni sau poate va zâmbi, nepăsătoare, la rându-i, la timpul care, până
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
și străzile acelea pustii și vîntul acela potrivnic miroseau a speranță. CÎnd am ajuns În Plaza Catalunya, am băgat de seamă că un stol de porumbei se adunase În mijlocul pieței. Acopereau totul, ca o mantie de pene albe care se legăna În tăcere. M-am gîndit să ocolesc, Însă chiar atunci mi-am dat seama că stolul Îmi deschisese drum fără să se ridice În zbor. Am Înaintat agale, observînd cum porumbeii se despărțeau În fața mea și strîngeau la loc rîndurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
care o primisem. Scrisorile s-au Întors neatinse... Ce s-a ales de Penélope? Ai aflat? Jacinta scutură din cap, prăbușindu-se. — N-am mai văzut-o niciodată. Bătrîna gemea, plîngînd În hohote. Fermín o luă În brațe și o legănă. Trupul Jacintei Coronado se redusese la dimensiunile unei copile, iar Fermín, lîngă ea, părea un gigant. Îmi clocoteau În minte o mie de Întrebări, Însă prietenul meu Îmi făcu un semn care arăta În mod limpede că Întrevederea se isprăvise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
cordială. — Mai curînd un monolog. Am priceput. Trebuie deci să deduc că Încă nu-i spui „tăticule“? — Mi-a zis pe șleau c-o să mă omoare În bătaie. O fi o figură de stil. În acest moment, silueta ospătarului se legănă pe deasupra noastră. Fermín ceru mîncare cît pentru un regiment, frecîndu-și mîinile de poftă. — Dumneata nu vrei nimic, Daniel? Am clătinat din cap că nu. CÎnd ospătarul s-a Întors cu două tăvi ticsite cu mezel, sandvișuri și diferite feluri de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
ridică barba către ceruri și-l afurisi. Oliver Îl blestemă, la rândul său, bătând din aripi și cântând, În semn de deșteptare, cucurigu de trei ori. După care, deschizând o ușiță În perete, se urcă În clopotniță. De acolo Oliver, legănându-se pe frânghie, Își transmise prin intermediul clopotelor adevărul până adormi. Se trezi a doua zi tronând pe un taburet Înalt În mijlocul unei camere imense, Înconjurat de o groază de halate albe, care notau tot ce spunea el pe foi. Aceasta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]