3,831 matches
-
îi alergară în apărare. La fel și germanii. După scurt timp, cele trei echipe se îmbrânceau cu înverșunare. Când căzu trepiedul francez și camera lor se stropi cu noroi, celelalte echipe începură și ele să se bată. Hagar îi privea nemișcat. Nici un urangutan astăzi, își spuse el. Capitolul 17 Rick Diehl de la Biogen se schimba în vestiarul de la Bel Air Country Club. Se dusese acolo ca să joace o partidă de dublu cu niște investitori care puteau fi interesați de BioGen. Un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
un arc lent, în timp ce urmărea nivelul microfonului. Cum microfonul era direcțional, putea să determine de unde venea sunetul ... dinspre sud. Din stânga, față de poziția lui. Se uită prin obiectiv, mări amplificarea. Nu vedea nimic. Jungla se întuneca cu fiecare clipă. Hagar stătea nemișcat alături, privind. Se auzi un foșnet de crengi, iar Gorevici zări o umbră care trecu prin raza obiectivului. Ridică privirea și văzu umbra urcând din ce în ce mai mult, legănându-se pe crengi, în timp ce se cățăra în bolta de deasupra. În câteva clipe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
când deschise ochii, văzu că era înconjurată de oameni. Trei dintre ei se uitau în mașină. Purtau pălării de cowboy și aveau bețe ascuțite mari, cu lațuri la capăt. Se ridică repede. Unul dintre ei îi făcu semn să stea nemișcată. — Doar o clipă, doamnă. Alex se uită la fiul ei, Jamie, care dormea liniștit pe scaunul de lângă ea. Nu se trezise. Nimic nu-l trezea pe Jamie. Când se uită iar afară, icni. Unul dintre cowboy își ridicase bățul. Un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
mama mea? spuse pasărea, cu o voce identică cu a lui Jamie. — Jamie! Alex începu să strige în grădină. — Jamie! Jamie! Și auzi, din depărtare: — Mamă? Dave o luă la fugă, înainte. Henry se uită la Alex, care stătea perfect nemișcată. Lăsă prosopul și halatul să cadă la pământ și își încărcă cu calm arma. Trase în spate și în față bara de armare, scoțând un clic-clac metalic. Apoi se întoarse spre Henry. — Să mergem. Era foarte calmă. Își ținea arma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
zeci de pescari cu chipuri aspre, ce stăteau tăcuți unul lângă altul, Înșiruiți de-a lungul vechiului pod Galata, fiecare ținând Într-o mână o umbrelă, iar În cealaltă o undiță, Zeliha Îi invidia pentru capacitatea lor de-a sta nemișcați, pentru puterea de-a aștepta ore Întregi niște pești care nici măcar nu existau, sau, dacă existau, se dovedeau a fi atât de mici Încât nu puteau fi folosiți decât ca momeală pentru alți pești care nu aveau să muște niciodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
nevoia să repete, puțin mai tare decât avusese intenția, sau poate că nu. — Pentru că trebuie să fac un avort. Sfâșiată Între necesitatea de a Înregistra În mod imparțial noua pacientă și impulsul de a critica o asemenea Îndrăzneală, recepționera rămase nemișcată În fața registrului imens, cu coperți de piele. Avu nevoie de câteva clipe bune ca să-și revină și să Înceapă, În cele din urmă, să noteze În grabă. Între timp, Zeliha murmură: — Îmi pare rău că am Întârziat. Ceasul din perete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
În stare să observe un lucru atât de evident, s-a răsucit pe călcâiul pantofului cu tocul rupt și s-a așezat pe scaunul de lângă femeia cu batic pe cap. Abia atunci l-a observat pe soțul acesteia care stătea nemișcat, aproape paralizat de stânjeneală. Nu părea să o judece pe Zeliha, ci mai curând să se bălăcească În neplăcerea de-a fi singurul bărbat de acolo, din acea zonă țipător de feminină. Pentru o clipă, lui Zeliha i s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
lucruri inscripționate cu numele companiei lor, produceau șervețele pentru pacientele care nu se puteau opri din plâns. — Smochine... Smochide delicioase... Smochine bune și coapte! Era același vânzător sau altul? Oare cum Îi spuneau cumpărătorii...? Smochinar...?! se Întreba Zeliha În timp ce stătea nemișcată pe o masă dintr-o cameră enervant de albă și de imaculată. Nici echipamentul, nici bisturiele nu o speriau atât de mult ca albul acela absolut. Era ceva În culoarea aia care aducea cu tăcerea. Amândouă erau lipsite de viață
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
scape de sub influența acelei culori a tăcerii, atenția i-a fost atrasă de o pată neagră din tavan. Cu cât o privea mai mult, cu atât i se părea că seamănă mai bine cu un păianjen negru. La Început stătea nemișcat, Însă pe urmă a Început să se târască. Păianjenul devenea din ce În ce mai mare pe măsură ce anestezicul se răspândea În venele Lui Zeliha. În câteva secunde trupul i s-a Îngreunat atât de tare, Încât nu mai era În stare să miște nici măcar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
același spațiu ca și ea. Păși În regatul lui Morfeu. Era prea multă lumină acolo, totul era aproape strălucitor. Încet, cu mare băgare de seamă, Înainta de-a lungul unui pod Înțesat de mașini și trecători, de pescari ce stăteau nemișcați În vreme ce viermii se legănau la celălalt capăt al undițelor. În timp ce trecea printre ei, fiecare piatră de pavaj pe care călca se dovedea a fi desprinsă și, spre groaza ei, sub fiecare se căsca vidul. Curând și-a dat seama Înspăimântată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
ci și simțurile Îi fuseseră avortate pe masa aceea de un alb imaculat din camera alăturată. Poate că era o speranță pe undeva. Poate că acum putea să meargă la pescuit, poate că În cele din urmă reușea să stea nemișcată ore În șir fără să se simtă frustrată sau lăsată În urmă de parcă viața ar fi fost un iepure iute de picior pe care Îl putea doar privi din depărtare, dar pe care nu-l putea prinde niciodată. — A, ți-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
prinde niciodată. — A, ți-ai revenit În sfârșit! Recepționera stătea În cadrul ușii cu mâinile În șolduri. — Dumnezeule, ce spaimă am tras! Ne-ai speriat de moarte! Ai idee În ce hal țipai? A fost de-a dreptul Îngrozitor! Zeliha stătea nemișcată, ascultând-o fără să clipească. — Trecătorii de pe stradă și-or fi Închipuit probabil că te tăiem În bucăți sau ceva de genul ăsta... Mă mir că nu ne-am trezit cu poliția la ușă până acum! Asta fiindcă e vorba
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
un turc pe nume Mustafa! Ce fel de farsă mai e și asta?... Ah, marnim khalasim! Dikran Stamboulian a făcut o pauză și s-a uitat atent la nepotul său, pentru a vedea ce efect avuseseră cuvintele lui. Barsam rămânea nemișcat. — Du-te acolo, Barsam! a spus unchiul Dikran de data asta mai tare. Ia avionul spre Tucson În seara asta și pune capăt comediei ăsteia Înainte de-a fi prea târziu. Vorbește cu nevastă-ta. Haydeh! — Fosta nevastă! l-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
atât de clar vizibilă, Însă imposibil de atins. Pierdută și confuză, Petite-Ma a rămas pur și simplu acolo, cu fața spre Qibla, lipită de covoraș, cu șalul de rugăciune pe cap și șiragul de mătănii de chihlimbar În mână, nemișcată și tăcută, până cănd cineva a băgat de seamă În ce situație se afla și a ridicat-o. — Cum era mai departe? a Întrebat alarmată Petite-Ma după ce au convins-o să se Întindă pe canapea și i-au așezat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
un apartament renovat ce dădea spre Turnul Galata, un cartier În care străzile nu dormeau niciodată, iar pietrele de pavaj cunoșteau multe secrete, sub razele soarelui reflectate de ferestrele clădirilor dărăpănate și printre țipetele pescărușilor, Asya Kazanci stătea goală și nemișcată, ca o statuetă ce sorbea talentul artistului care o sculpta dintr-un bloc de marmură. Așa cum mintea ei bântuia tărâmul fanteziei, la fel se Încolăcea și fumul gros pe care-l inhalase În trupul ei, arzându-i plămânii, exaltându-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
să desenez și să mă deprim, să mă deprim, să desenez și să beau și, uneori, să desenez, să mă deprim și să beau... Asta-i tot... Profund uimită, Asya a pus mâna pe clanță și a rămas o clipă nemișcată În prag. Neștiind ce să facă cu mâinile, le-a vârât În buzunarele fustei și a dat peste ceva care la atingere semăna cu niște firmituri. A scos mâinile din buzunare, doar ca să vadă că vârfurile degetelor Îi erau acoperite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
a părut câtuși de puțin surprins. Atunci ascultă povestea ta... Nu vrei să afli care-ți va fi soarta? — Doar dacă e una fericită, a spus Micul Porumbel Rătăcit. Nu vreau s-o aflu dacă e tristă. Dintr-odată aerul nemișcat a fost străpuns de un zgomot de sticlă spartă. Hovhannes Stamboulian a tresărit În scaun, s-a oprit din scris și s-a Întors instinctiv spre fereastră cu urechile ciulite, Înghețând. Mult timp nu a auzit nimic altceva decât urletul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
a rostit cuvintele acelea sumbre cu o figură aproape neînduplecată: — Trezește-te, prietene, nu mai există nici un fel de Împreună. După ce rodia se sparge și sâmburii se Împrăștie care-ncotro, nu o mai poți face la loc. Acum, pe când stătea nemișcat În capul scărilor, ascultând liniștea stranie din casă, Hovhannes Stamboulian nu s-a putut abține să nu vadă acea imagine cu ochii minții: o rodie spartă, roșie și tristă. Vizibil alarmat și-a strigat soția: — Armanoush! Armanoush, unde ești? Probabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
a Întrebat O Fată Pe Nume Turcoaica. Ești responsabilă de recunoașterea crimelor tatălui tău, a răspuns Anti-Khavurma. Asya a părut Încurcată de duritarea afirmației, ușor enervată, Însă de asemenea intrigată. În lumina răspândită de computer, chipul ei era palid și nemișcat. Încercase Întotdeauna să detașeze pe cât de mult posibil trecutul ei de viitorul la care spera să ajungă. În speranța că, indiferent ce atrăgeau după ele amintirile timpurilor trecute, indiferent cât de Întunecate sau de deprimante erau, trecutul nu o va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
Amy... Armanoush e acolo? — Da, da, bineînțeles, doar ai trimis-o să stea la noi. O iubim foarte mult. Chipul mătușii Feride s-a luminat. — De ce n-ați venit și voi cu ea, tu și soția ta? Mustafa a rămas nemișcat, cu fruntea Îngândurată din cauza acelei situații dificile. În spatele lui, dincolo de fereastră se Întindea pământul Arizonei, Întotdeauna demn de Încredere, Întotdeauna tainic. Cu timpul Învățase să aprecieze deșertul, infinitatea lui care Îi alina teama de-a privi Înapoi, seninătatea lui care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
sau orice alt loc, viitorul era cel În care se stabilise și pe care Îl numea casa lui - o casă cu ușa din spate, ce dădea spre trecut, Închisă. În avion Mustafa era vizibil gânditor și distant. În timp ce decolau stătea nemișcat și nu și-a schimbat decât foarte puțin poziția după ce au atins altitudinea de zbor. Se simțea obosit, epuizat de călătoria aia obligatorie care abia Începea. Rose, dimpotrivă, era cuprinsă de o Încântare nervoasă. A dat pe gât ceașcă după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
familiarității. — Cred că ar trebui să fac câțiva pași, a spus Mustafa Întinzându-i paharul lui Rose și ridicându-se ca să-și stăpânească neliniștea aceea care se transforma rapid Într-un atac de panică. N-are nici un rost să stai nemișcat ore În șir. Pe când se Îndrepta spre partea din spate a avionului traversând culoarul strâmt, se uita la pasagerii de pe fiecare rând, unii din ei turci, alții americani, alții de alte naționalități. Oameni de afaceri, ziariști, fotografi, diplomați, scriitori de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
care Îi diminua probabil nu numai energia, ci și capacitatea de a vorbi, fiindcă devenise extrem de tăcut. Fața Îi era trasă, gura uscată și ochii Înroșiți, deși nici nu băuse, nici nu plânsese. Ore În șir, a stat În pat nemișcat, studiind motivele nedeslușite formate de mizerie și praf pe tavan. Între timp, Rose și Armanoush și cele trei mătuși se plimbau pe străzile din Istanbul, În special pe cele din jurul magazinelor. În seara aceea s-au culcat mai devreme ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
Apoi a stins lampa de lângă ea și nu i-au trebuit decât câteva clipe ca să adoarmă. Mustafa a rămas acolo, În lumina slabă, distras de la erecția sa, părând dezamăgit și Încordat. Deși era obosit nu putea adormi. A rămas acolo nemișcat până când a auzit o bătaie În ușă. — Da? Ușa s-a deschis cu un scârțâit și o clipă mai târziu capul mătușii Banu s-a strecurat Înăuntru. — Pot să intru? a Întrebat cu o voce șoptită, șovăitoare. După ce a auzit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
picioare și s-a uitat la mort. S-a uitat Îndeaproape și atent ca să nu uite că mortul acela spălat cu săpun verde de dafin și Înfășurat Într-un giulgiu de bumbac din trei părți, mortul acela care zăcea acum nemișcat sub o placă de oțel și două monede de argint Înnegrit, mortul acela căruia i se turnase În gură apă sfințită de la Mecca și care fusese parfumat cu santal era tatăl ei. Unchiul ei... tatăl ei... unchiul ei... tatăl ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]