KorAP: Find »[drukola/base=rosti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...94 95 96 ...709 >

17,708 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795

desfășurare, spuse și-i arătă omului camera zâmbind larg... Dar pe dumneata eu te-am mai văzut pe undeva. Nina se apropie de el, îl studie cu deosebită atenție și frecându-și unul de altul degetele ridicate la nivelul ochilor, rosti: privirea asta inteligentă, de om care este cu mult mai superior decât pare, am mai întâlnit-o pe undeva. Nu cumva... Pocni din degete. Unde, domnule, unde, eu trebuie să știu neapărat, să-mi amintesc. Ție nu ți se pare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
E ora șapte, o înștiință pe Nina. Da? Chiar? Tresări ea. E timpul atunci. Se întoarse pe călcâie și plecă spre camera cealaltă, deschise brusc ușa. Un val de suspine și de hohote mai înfocate o întâmpinară. Gata, Evelina, ajunge, rosti cu voce blândă, metalică, s-a terminat ora noastră de meditație. Du-te la baie, fă pipi, spală-te bine pe față și vină la noi. Fata se urni, se auzea pășind, avea pantofi cu tocuri ascuțite, talpa scrâșnea prin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
Pe urmă o privi pe Carmina, pe Nina și zâmbi cu adevărat relaxată. Așa e bine, aprecie expert Alexe. E foarte, foarte bine, mă. Poți pleca, adăugă mai apoi rece, clipind din ochii lui clar albaștri. La revedere, pe vineri, rosti fata și vocea îi suna senină. Se întoarse pe călcâie și-i părăsi. Plecă și Carmina după câteva minute. Despărțirea de soții Alexe fu de ambele părți glacială. Poate citiseră pe figura ei vreun dram din marea dezamăgire ce-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
zanana, nouă, cu flori uriașe viu colorate, poalele lungi i se împleticeau printre picioarele subțirele, se grăbea s-o întâmpine, toată numai zâmbet, îi păru străină, doar părul roșcat și pistruii îi aminteau de Elena cea adevărată. Primi fără să rostească o vorbă buchetul de toporași, ochii îi înotau în lacrimi, în același timp râdea și o trăgea de mână spre casă. Hai, hai, hai, repeta, din când în când își afunda nasul pistruiat în buchetul de toporași. Se emoționase. Ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
nu i se adresase, în poartă îi strânse mâna băiatului, îl întrebă ce-i mai fac părinții, fratele, sora. Bine, bine, așa deci, spunea fără să fi ascultat vreo vorbă. Așa deci. La masa de seară, în timp ce mama schimba farfuriile rosti rar: Când consideri că te-ai repauzat de ajuns după efortul depus? Carmina învârti furculița în mână și întrebă înțepat: De ce mă întrebi? Mă gândeam că ar trebui să te apuci din nou de lucru. Ai un an întreg înainte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
nerușinatei fotografia. Gata, nu mai sunt rude. Carmina le invidiază simplitatea și naturalețea. Simte în fiecare dintre ele o Elena purtând în pântece un rod neștiut. Aproape regretă că nu poate fi ca ele. Într-o seară la masă, tatăl rostește spășit: N-ai învățat să-ți cultivi răbdarea. Carmina tresare, îl privește, se simte distanțată, deja i-a scăpat printre degete, nu-i mai poate anticipa reacțiile, a obosit să mai însăileze jocul. Tatăl a adus din oraș prăjituri cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
știau dacă exista cu adevărat cineva care să fi ieșit neîntinat din acest infern al veninului, ei afirmau că da, exista, există, cu siguranță că da, cum altfel și rămâneau visători, extaziați ca într-un moment de reculegere, refuzau să rostească vreun nume, n-aveai decât să descoperi și singur, altfel n-ar mai avea nici un rost, care ar mai fi farmecul căutării?Ce vrei, să-ți vând eu pontul, mă, îi spuse într-o zi Alexe. Cu ce te-ai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
acceptau tiparele, la a doua vizită, ori la a treia se răzvrăteau, simțeau nevoia să-și impună propriile idei, discuțiile se desfășurau uneori cu vocea ridicată, totul depindea de temperamentul fiecăruia, Alexe mereu imperturbabil, flegmatic, le respingea concluziile: Vacs albina, rostea cu voce joasă, sigură și flutura mâna, acela e un impostor, un impostor și atât e de transparentă lipsa lui de cultură și de ideal încât nici nu poate intra în discuție. Din pricina afirmațiilor lui, rostite cu mult aplomb, contrazicerile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
respingea concluziile: Vacs albina, rostea cu voce joasă, sigură și flutura mâna, acela e un impostor, un impostor și atât e de transparentă lipsa lui de cultură și de ideal încât nici nu poate intra în discuție. Din pricina afirmațiilor lui, rostite cu mult aplomb, contrazicerile izbucneau în rafale. Alexe respingea categoric argumentele, avea un ton sigur, era multă ironie în cuvintele lui încât, practic, nu lăsa celuilalt nici o posibilitate, nici o bază, pur și simplu, dacă era mai slab de înger, trebuia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
surprins nepregătit de profesor. Un vid îngrozitor îi stăpânea mintea. Nimeni nu-i sărea în ajutor, privea țintă către ciucurii draperiei care se mișcau ușor. Poate bătea vântul. Nu se poate, se auzi, ea singură mirată de curajul vorbelor sale, rostite cu disperarea omului aflat la capătul răbdării, nu se poate să fim cu toții o apă și-un pământ. Nu-i drept, nu-i uman, să bolborosim egal în același cazan de smoală. Tot ce spuneți ar fi veridic, ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
ei ca și cum n-ar fi ființe vii ca și noi și această separare categorică creează senzația de artificios. Fără să vrei te întrebi, sunt sau nu sunt oameni, trăiesc sau nu în zilele noastre, printre noi? Nu v-am auzit rostind niciodată un nume. Este o listă ultrasecretă? Pentru că eu nu am reușit să depistez nici măcar unul, de îndată ce am crezut că făcusem marea descoperire ați sărit să-mi distrugeți iluziile, la fel s-a întâmplat și altora, pe care i-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
având și el de fapt același scop, dorința de a se cățăra către un locușor mai călduț și mai dulce. Nu pot să accept impostura sub nici o formă, mă. Când vorbea Alexe cerceta cu migală odaia, buza de jos, de câte ori rostea vocala "o" gura lui se transforma într-o jumătate de pătrat, atunci i se vedeau bine dinții, rari, infestați de nicotină, maronii. Țigara îi ardea mocnind între degete. Deodată, în timpul unei scurte pauze, în timp ce căuta un cuvânt potrivit, se auzi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
ai făcut cu examenul de admitere? Într-un timp te-am auzit că vrei să dai la o facultate. Carmina revăzu, odată cu întrebarea profesorului, fața tatălui iritată de enervare, ochii congestionați, bărbia lunguiață, cu marginile dreptunghiulare scăpătând către gât în timp ce rostea: cu rigurozitate, cu seriozitate, cu planificare, nu se poate să nu reușești. Un panou luminat cu multe butoane și semne: Apeși pe butonul rigurozitate, apeși pe cel cu planificarea, apeși pe seriozitate și dintr-odată, mașinăria pornește să clănțăne mărunt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
cu mult interes, fiecare detaliu acceptat însemna pentru ea o cucerire și noile ei creații erau atât de frapante, încât aproape că frizau stridența, dar asta îi aduse pe cei doi frați în culmea euforiei filiale, în acele săptămâni au rostit de atâtea ori "dragă mămicuță" cât nu spuseseră ei în 17 ani de existență. Chiar și ea, Sidonia Trofin apărea îmbrăcată de-a dreptul ciudat, pentru o femeie de vârsta ei dar ea mergea la fel de țeapăn, nu credea că-și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
i-a intrat în cap că aș vrea să le stric casa. Sidonia privea spre fereastră, printre faldurile perdelei, cu ochii îngustați, umezi, deschiși către lumina din interior. Se auzea cum toarce la picioarele ei, încolăcită, pisica. Poate e fericită, rosti Carmina și glasul îi sună strident în încăperea prăfuită. Ceva ca o năvală, un vârtej întunecă imaginea. Sidonia își întoarse încet capul de la fereastră, își așeză palmele pe genunchii ușor depărtați, așa cum stătea aplecată prin decolteul rochiei largi i se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
Ceva ca o năvală, un vârtej întunecă imaginea. Sidonia își întoarse încet capul de la fereastră, își așeză palmele pe genunchii ușor depărtați, așa cum stătea aplecată prin decolteul rochiei largi i se vedeau sânii mici, atârnând. Numai de-ar fi, Dumnezeule, rosti într-un târziu, abia mișcând buzele. Când am fost acolo la ea am avut impresia că totul nu-i decât o poză. EA traversând miriștea cu pălăria albă pe cap, pe urmă EA în bucătăria largă, umbroasă, plină de coșuri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
trage nădejde, dar ea... nu știu cum să-ți spun, domnișoară, ar fi în stare să-și rateze viața de dragul unei pălărioare albe. O privi apoi pe Carmina cu nădejde, parcă-i trăgea cu insistență vorbele, i le capta înainte de a fi rostite. Omul se mai schimbă, murmură Carmina fără nici o convingere. Oare? întrebă Sidonia sceptică și fața i se chirci din nou și i se plie de riduri. Unde n-ar da Domnul, drăguță. Dar n-am eu inima aia, nu am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
de nimeni, repurtase? Parcă era o liceană care încearcă să cocheteze cu maistrul în fața strungului. Sidoniei îi plăcea să întrebuințeze un limbaj cât mai natural, uneori frazele ei erau pline de expresii populare, de formulări ciudate dar așa cum le folosea, rostite de ea păreau a fi firești. În mod voit își colora vocabularul cu cuvinte picante, avea impresia că discutând astfel se apropie mai mult de oameni, de capacitatea lor de înțelegere și receptare, că rupe barajul ce-o separă pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
mai mult de oameni, de capacitatea lor de înțelegere și receptare, că rupe barajul ce-o separă pe ea, o intelectuală fină, de restul lumii. Uneori când era mai puțin atentă îi era greu să-și stăpânească tentația de a rosti sentințe, de a stabili, odată pentru totdeauna, un punct de vedere asupra unei situații sau asupra unui caracter, era convinsă că ea nu judeca eronat și doar uneori își reamintea că fiecare are o personalitate a lui și trebuia să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
de strâmba lor judecată, în definitiv era absurd, absolut imposibil, îl cunoșteau prea puțin pe Ovidiu. Indiferent cât de perfect le-ar fi funcționat mecanismul de sortare și etichetare, tot nu era posibil să stabilești o concluzie certă, așa cum o rostiseră ei. Și totuși, dincolo de tot ce părea a fi logic, dincolo de toate judecățile ei, cu cât răsucea mai mult pe toate fețele vorba aruncată în vânt de profesorul Alexe despre licheaua sictirită, cu câtă înverșunare o nega, undeva, mic de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
dreptate, mai știi? Zâmbi amuzat de parcă spusese o anecdotă. Ei, ce zici? Nu știu, îi răspunse iute Carmina, nu știu și continuă în gând: Niciodată nu am visat că o cerere în căsătorie poate lua o astfel de formă. Apoi rosti cu voce tare: Mi se pare că suntem nepregătiți pentru asta. Propunerea ta pare să vină din exterior și nu știu dacă e corect să fie așa. Spune-mi, sincer, tu ai un impuls anume către mine? Sau eu... Se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
pe care Fana le făcea să devină interesante, prin minuțiozitatea descrierii, avea o voce puțin răgușită, cântată, foarte plăcută auzului, știa că Fana se simte în elementul ei când vorbea, buzele de un roșu aprins, natural, se rotunjeau frumos atunci când rostea vocale, avea mare grijă în alegerea cuvintelor, mișcarea sprâncenelor, a ochilor, a mâinii cu degete lungi, subțirele. Ce minunat mai era s-o asculți! Carmina simțea că pică din nou sub vraja acelui glas, o ascultă și, undeva în interior

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
privit-o parcă de la mare distanță, surâzător. Zău? A sărit bine dispusă Sidonia, mă bucur să te aud spunând asta, de obicei copiii au tendința să-și vadă părinții mai bătrâni decât sunt. Depinde de fii și depinde de părinți, rosti sec Ovidiu. Atunci, pentru prima oară, în timp ce asista la schimbul de amabilități dintre ei, Carmina avut sentimentul că la mijloc era o înșelătorie, pusă cu minuțiozitate la cale de cei doi complici și dintr-odată a observat că-i fuge

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
artă, parcă mai slăbise, avea o paloare accentuată pe obrajii supți, dar ceea ce-i atrase atenția erau degetele micuțe, agile, nespus de gălbui. Își aminti că îl auzise pe inginerul Marcu spunând că Nina fusese bolnavă, ar fi vrut să rostească câteva vorbe de încurajare, minunat de inutile. Dar nu se simțea în stare. Și apoi Alexe ar fi înțepat-o, i-ar fi atras atenția că intră în banalitate: a suferit, a trecut, vorbele politicoase oricum nu ajută, noi nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
când era gata finisat, îl expunea de-a lungul patului și-l întreba: Ei, ce zici, nu-i bun? Iar el cerceta cu răbdare lucrătura, așa miop cum era, se apropia cu ochii la câțiva centimetri de obiectul studiat și rostea: E bună, măi femeie, e foarte bună și continua. Până la urmă ai să orbești tot buchisind cu acul. Dar ea mulțumită, zâmbind, replica: Ei, parcă de aia orbește omul! Ce simplu era să ți se spună: Uite că s-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]