2,593 matches
-
veridicitatea sînt noțiuni abstracte care nu ridică probleme. Curentele postmoderniste abia dacă amintesc existența acestei controversate teme. După cum s-a specificat anterior, nenumărate pagini de literatură au fost dedicate caracterului problematic al conceptului de adevăr; comparativ cu acesta, ideii de veridicitate i s-a acordat mult mai puțină atenție. Haviland (1977:185) care făcea remarci cu tentă generalizatoare, bazîndu-se pe domeniul etnografiei pe care-l studia în Mexic, ne amintea că "noțiunile de adevăr și falsitate pot fi și ele negociabile
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
-l studia în Mexic, ne amintea că "noțiunile de adevăr și falsitate pot fi și ele negociabile într-un discurs social". Deși el vorbește de adevăr și falsitate, eu cred că de fapt, conform termenilor lui Bok, se referă la veridicitate și înșelătorie. Bok și mulți alți scriitori care au studiat tema minciunii consideră, uneori din motive întemeiate, că adevărul ar fi un concept care nu ridică probleme. Această atitudine a intelectualilor, asociată cel puțin în mod retrospectiv cu pozitivismul, a
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
vocabular accesibil cititorilor care n-ar fi adepți ai acestui curent poate constitui un studiu exegetic captivant, chiar dacă s-ar axa numai pe tema minciunii. Însă eu unul nu voi încerca acest lucru (cf. Kermode 1991:10). Distincția făcută între veridicitate și înșelătorie se leagă de intenția mincinosului, și nu de succesul sau eșecul încercării de a induce în eroare. Cel care receptează un mesaj se poate înșela chiar dacă ceea ce i s-a transmis ar avea un caracter veridic. În plus
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
U-2, cînd întreaga lume a văzut că Eisenhower mințise (cf. Rasberry 1981:61-62). Acest eveniment i-a ajutat pe cetățenii Statelor Unite să deschidă ochii mai bine asupra prezenței nesincerității în rîndul persoanelor sus-puse; în alte zone ale lumii, neîncrederea în veridicitatea afirmațiilor guvernului are un istoric mai lung. De exemplu, îmi amintesc zicala care era la modă în 1930, cînd Ministerul Francez de Externe se găsea în Quai d'Orsay: "Trebuie să fie adevărat, din moment ce Quai d'Orsay a negat-o
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
de altă parte, dacă mai mulți martori povestesc anumite evenimente în mod similar, vor fi suspectați că s-au înțeles între ei pentru a oferi o imagine falsă asupra realității; ușoare divergențe și detalii diferite pot da prezentării mai multă veridicitate. Relatările identice oferite de către mai mulți martori polițiști pot fi însă considerate ca încercări de a reda cît mai exact anumite fapte, din perspectiva unor profesioniști. Conform Manualului de pregătire a polițistului (English 1986:100) din Marea Britanie, un ofițer poate
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
este invocat pe post de șerif și călău omul dictează, Dumnezeu execută" (cf. Comitetul de revizuire a legii 1972:163). Jurămîntul, spune Baker (1990:6, 87-88) "are scopul de a preîntîmpina superficialitatea unui interogatoriu formal și de a asigura o veridicitate completă relatării". Pînă în secolul al XVIII-lea, în Anglia judecătorii le spuneau martorilor că a depune jurămîntul înseamnă că în cazul în care vor spune minciuni vor ajunge în iad și vor rămîne acolo pentru totdeauna (Spencer și Flin
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
ales cînd adevărul le-ar aduce pagube. (Baker și Milsom 1986:441) Totuși, în ciuda introducerii pedepsei pentru infracțiunea de sperjur, declarațiile făcute sub jurămînt au continuat să fie asociate posibilității de intervenție a justiției divine. Mai tîrziu, atitudinea sceptică față de veridicitatea mărturiilor nedepuse sub jurămînt a ajuns să se datoreze libertății persoanei de a spune orice și absența unei invocări a justiției divine (cf. Spencer și Flin 1990:49-55). Depunerea jurămîntului de către acuzat are o istorie mai complicată. Acuzații anglo-saxoni își
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
nesincerității, în timp ce în negocieri, avocaților, ca tuturor celor care negociază, "li se interzice să mintă, însă în general sînt încurajați să înșele în alte moduri". Putem observa că îndatorirea menționată de Curtis se limitează la păstrarea și accentuarea aparențelor de veridicitate ale declarației unui client, despre care avocatul știe că este falsă; cu toate acestea, este de datoria lui să mintă și să înșele. Mai mult, prevederile care guvernează comportamentul profesional în tribunale se contrazic între ele, ajungîndu-se la ceea ce Freedman
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
minciunii este menționat în capitolul 5. Activitatea poliției este un alt domeniu în care înșelătoria, care include minciuna, este des întîlnită. Ca și în acțiunile guvernului, și în cercetarea psihologică ce urmează să fie discutată în capitolul 4, falsitatea și veridicitatea coexistă. Într-un sistem democratic, pentru a-și îndeplini cît mai bine atribuțiile, poliția depinde de confidențialitatea publicului larg. În același timp, ofițerilor de poliție li se cere să inducă oamenii în eroare, nu numai pentru a-i prinde pe
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
la distrugerea reputației de sinceritate, și astfel subminîndu-se și succesul. După cum spune Hannah Arendt (1972:7), "Există întotdeauna o limită dincolo de care minciuna devine contraproductivă". PUBLICITATEA În economia de piață, reclamele descriu bunuri și servicii în termeni favorabili, a căror veridicitate este aproape imposibil de controlat de către client. Chiar în țările în care există legi care protejează cumpărătorii, unele reclame comerciale sînt înșelătoare. Este specific pentru acest domeniu să se mintă prin omisiune, și nu propriu-zis, făcîndu-se afirmații care, deși sînt
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
ei se aventurează mai ușor în afirmații mincinoase decît atunci cînd sînt pe cont propriu. Ea folosește expresia "déformation professionelle" pentru a eticheta ceea ce de obicei se întîmplă "cînd profesioniștii dezbat între ei practici de înșelare". Un "devotament strict față de veridicitate", care își are locul în cadrul afacerilor de zi cu zi, va fi slăbit pentru a favoriza condițiile speciale impuse de o anumită profesie, incluzînd, de exemplu, protejarea intereselor clientului și progresul științei. Acest gen de înșelătorie, spune Bok, este deghizat
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
numise acea procedură, nu era atît de negativă ca "măsluirea" informațiilor. Într-adevăr, Gifford (1980:40) merge mai departe și pune la îndoială dreptul de a spune totul celor neavizați întrebînd: sîntem întotdeauna îndreptățiți să oferim informații, chiar dacă știm că veridicitatea acestora nu poate fi verificată în afara unei comunități specializate? Acest argument nu mai este valabil atunci cînd "comunitatea specializată" este publicul căruia îi sînt prezentate informațiile; totuși, recent s-a afirmat că "aproape jumătate din lucrările științifice din Statele Unite ar
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
incompatibilității deja demonstrate, se poate considera că înșelătoria e prezentă. De exemplu, Wolozin (1974) susține că Omul Economic a devenit "marea minciună". Însă în toate situațiile ar trebui să ne punem întrebarea cine este cel păcălit, sociologii care cred în veridicitatea modelelor pe care le-au construit, sau publicul neavizat pe care vor să-l impresioneze (cf. Granovetter 1985). Astfel, prin comparație cu științele naturale, științele sociale au modalități mai complexe de a induce în eroare. Minciuna, atunci cînd apare, este
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
apar atunci cînd încercăm să interpretăm o situație nouă. Oricît de omogenă ar fi o comunitate și oricît de bine am asimilat cultura acesteia, din cînd în cînd e inevitabil să nu apară ocazii în care nu știm dacă principiul veridicității mai este valabil, și nu știm ce cod să aplicăm în lipsa acestuia. Incidentul relatat de Gilsenan, menționat în capitolul 5, cînd i s-a spus că prietenul lui fusese împușcat, este un exemplu excelent al incertitudinii de care am vorbit
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
afirmații care, conform unuia dintre coduri, este autentică, însă care este spusă cu speranța că va fi interpretată conform unui alt cod, situație în care mesajul ar fi diferit. În cazul lui Gilsenan, avem un exemplu particular, o insulă de veridicitate într-un ocean de minciuni, definit lingvistic. Semnalele verbale înlocuiesc indicatorii spațiali, cum ar fi cei patru pereți ai parlamentului sau tribunalelor, sau indicatorii temporali, cum ar fi zilele în care se desfășoară campania electorală sau 1 aprilie. Într-o
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
asemenea, în alte împrejurări, o afirmație poate fi falsă, fără a induce în eroare. Prezența sau absența intenției de a păcăli nu depinde întotdeauna de adevărul sau neadevărul existent în ceea ce se spune. Contrastul între neverosimil și fals sau între veridicitate și adevăr se manifestă în numeroase contexte, însă nicăieri nu se distinge mai clar decît în ceea ce numim "ficțiune". Lingvistul John Searle (1975:325) observă că: Faptul că limbajul oferă posibilitatea existenței ficțiunii este, în definitiv, un lucru ciudat, neobișnuit
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
examinat conceptul de ficțiune în detaliu (e.g. Pavel 1986, Smith 1978), însă pe mine mă preocupă alte aspecte; îmi limitez discuția la studiul posibilităților pe care ficțiunea le oferă minciunii și al modului în care autorii au susținut sau negat veridicitatea textelor lor. În plus, mă opresc doar la unele date asupra unui singur grup de societăți care utilizează scrierea. În general, cititorii din ziua de azi știu să identifice un text literar, deosebindu-l de celelalte. Cel puțin în ultimele
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
ci ca un text istoric veritabil. Am crezut fiecare cuvînt pe care l-am citit. Romanele mai realiste care au început să apară în Anglia în secolul al XVIII-lea erau prezentate publicului într-o manieră ce punea accentul pe veridicitate, chiar atunci cînd conținutul lor putea fi considerat nerealist de către sceptici. Uneori ele pretindeau a fi jurnale recent descoperite sau aparținînd unor persoane decedate. Această modalitate fusese deja utilizată de către Cervantes la începutul secolului al XVII-lea. Putem spune că
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
care l-a creat... ". Ca și în cazul lui Cervantes și Don Quijote, personajul are în general rolul de a-l reprezenta pe autor, în parte pentru a aduce argumente morale în favoarea acestuia, însă mai ales pentru a susține așa-zisa veridicitate a textului. Poate că Defoe, la fel ca Cervantes înaintea lui, nu a avut intenția de a păcăli prin deghizările sale, însă unii cititori s-au lăsat cu siguranță duși de nas. Într-adevăr, el a fost numit "cel mai
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
de Defoe și alții, "avea scopul de a induce în eroare". Și, într-adevăr, ce altceva putem spune cînd, la începutul cărții Călătoriile lui Gulliver, Swift scrie, într-o introducere intitulată " Editorul (adică Sympson) către Cititor": Există o nuanță de veridicitate în întreg romanul; și într-adevăr, autorul era atît de renumit pentru sinceritatea sa, încît pînă la urmă a apărut și un fel de proverb, inventat de colegii lui: cînd cineva afirma ceva, spunea că este la fel de adevărat, de parcă ar
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
dacă evenimentele descrise au avut loc într-adevăr sau nu. Aceasta este o afirmație conform căreia nu putem cunoaște vreodată adevărul și drept urmare, nu avem cum să facem deosebirea între adevăr și falsitate; înșelătoria este o imposibilitate logică, deoarece, dacă veridicitatea nu înseamnă nimic, atunci nici minciuna nu are ce să însemne. Această teorie este, după părerea lui Harris, "o invitație la sinucidere intelectuală". Putem spune că este o convingere că toate informațiile sau cel puțin toate care se leagă de
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
intenționate pentru a ne îndrepta privirea, într-un mod care trebuie să fie oarecum superficial, asupra afirmațiilor false spuse fără intenția de a minți. Scopul meu a fost de a evidenția absența oricărei legături obligatorii între adevăr și minciună, între veridicitate și falsitate. La fel cum contextul influențează conținutul, frecvența și eficiența minciunilor, tot așa influențează și modul în care sînt percepute afirmațiile neadevărate. Ficțiunea este opusul minciunii. După ce am analizat astfel atît aspectele negative cît și pe cele pozitive ale
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
un păcat, deși unele sînt mai puțin grave decît celelalte. Legătura cauzală pe care Arendt o face între înflorirea științei și dezaprobarea tot mai evidentă a minciunii trebuie totuși demonstrată. Arendt asociază știința cu un accent pus pe "autenticitate și veridicitate absolută", însă aceste valori se leagă mai degrabă de puritanism și de filosofia lui Kant (1949; 1964:92-96, 155), care, cel puțin în ultimele sale opere, l-a urmat pe Sfîntul Augustin, condamnînd toate minciunile (cf. Bok 1978:37 ff
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
relativă: Interesul oamenilor se îndreaptă acum spre a se arăta altfel decît sînt; din această diferență au apărut și aroganța și viclenia, cu toate numeroasele vicii pe care le atrag după ele. Spencer (1892:400-409) include un capitol pe subiectul "Veridicității" în cartea sa Principiile eticii și prezintă o mulțime de exemple de comentarii etnografice din întreaga lume, inclusiv o remarcă făcută de un brahman cu privire la triburile indiene din zonele deluroase: membrii acestora "sînt atît de proști încît spun adevărul fără
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
datelor respective, care, conform standardelor din prezent, nu ar mai corespunde cerințelor, Spencer susține că popoarele invadatoare sînt nesincere, după cum sînt și "membrii societăților consolidate prin cuceriri, sub regimul unor conducători despotici". Grecii antici nu puneau prea mult preț pe veridicitate, în timp ce poporul evreu a devenit mai sincer atunci cînd a adoptat un mod de viață stabil. Spencer afirmă că nu există nici o legătură între cruzime și nesinceritate, iar concluzia sa cea mai fermă este că "prezența sau absența unui regim
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]