KorAP: Find »[drukola/base=zâmbi & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...953 954 955 ...960 >

23,989 matches

Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689

materie misterioasă, invizibilă și omniprezentă, ce ajungea prin esența ei sonoră în fiecare cotlon al universului pe care tocmai îl exploram. Limba aceasta care modela oamenii, sculpta obiectele, șiroia în versuri, răcnea pe străzile invadate de mulțime, o făcea să zâmbească pe tânăra țarină venită de la capătul lumiii... Dar, mai ales, palpita în noi, în inimile noastre, asemenea unei grefe miraculoase, deja plină de frunze și de flori, purtând în ea rodul unei întregi civilizații. Da, grefa aceasta era franceza. Și

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
răsunătoare de pescăruși din nemărginirea oceanului. Am rămas o clipă orbit. Coada înainta și mă împingea ușor spre ușă. Mă lăsam în voia ei fără să mă desprind de clipa luminoasă care se dilata în mine. Potârnichi și ortolani... Am zâmbit, făcându-i surorii mele discret cu ochiul. Nu, nu ne simțeam superiori oamenilor care se împingeau la coadă. Eram ca și ei, poate trăiam chiar mai modest decât mulți dintre ei. Aparțineam cu toții aceleiași clase a oamenilor care înotau în

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Charlotte nu se mai mira să-și vadă mama zăcând mereu pe un pat țărănesc înalt, după o perdea. Când Albertine se scula, în ochii ei, deși erau deschiși, colcăiau umbrele negre ale viselor. Nici nu mai încerca să-i zâmbească fetei sale. Cu un polonic de aramă, lua apă dintr-o găleată, bea îndelung și pleca. Charlotte știa deja că de mult supraviețuiau doar datorită sclipirii câtorva bijuterii din sipetul cu incrustații de sidef... Îi plăcea izba aceea, departe de

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
toate ziarele acelea ale unchiului tău... O să ne întoarcem într-o bună zi ca să-l luăm. Au traversat podul, au trecut pe lângă casa guvernatorului. Orașul siberian parcă se întindea deja într-un trecut straniu în care era ușor să ierți zâmbind... Da, exact privirea aceea lipsită de ranchiună au aruncat-o asupra Boiarsk-ului o dată stabilite din nou la Paris. Iar când, vara, Albertine avea să dorească iarăși să se întoarcă în Rusia (pentru a termina definitiv cu perioada siberiană din viața

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
oamenii ghemuiți pe jos îl dădeau unii altora spre ieșire. Cei care se chirceau în apropierea ușii aveau să o deschidă și să țină copilul deasupra scării, cât să-și facă nevoile. Mișcarea aceea părea mai degrabă să-i amuze, zâmbeau, înduioșați de micuța ființă ce se lăsa în voia lor fără să spună nimic, impresionați de nevoia lui atât de firească în universul acela inuman... Nici o surpriză nici când, în țăcănitul șinelor, noaptea, străbătea o șoaptă: se anunța moartea unui

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
lumina cețoasă a unui felinar. A împins ușa unei brutării. Interiorul ei cald, bine luminat, i-a părut familiar - până și culoarea lemnului lăcuit al tejghelei, până și aranjarea prăjiturilor și a bomboanelor de ciocolată în vitrină. Patroana i-a zâmbit amabil, ca unei cunoștințe, și i-a întins o pâine. Pe stradă, Charlotte s-a oprit, cuprinsă de uimire: ar fi trebuit să cumpere mult mai multă pâine! Două, trei, ba nu, patru pâini mari și rotunde! Și să rețină

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
un zumzet nedefinit: o bandă îl ucisese pe mecanic și străbătea acum vagoanele, confiscând tot ce-i cădea în mână. Charlotte și-a scos broboada și și-a acoperit capul, înnodându-i colțurile sub bărbie, cum fac țărăncile bătrâne. Apoi, zâmbind încă la amintirea visului său, și-a aranjat pe genunchi un sac burdușit cu cârpe vechi înfășurate în jurul unui pietroi... Și dacă a fost cruțată în cele două luni de călătorie, e pentru că imensul continent pe care îl traversa era

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Unul dintre muncitori a scos un cui pe care-l strângea între dinți și l-a înfipt cu putere lângă semnul exclamării. - Iaca, vezi, am terminat tot, înainte de căderea nopții, slavă Domnului! i-a strigat el tovarășului său. Charlotte a zâmbit și și-a continuat drumul: Nu, nu visa. Un soldat, postat lângă pod, i-a barat trecerea, cerând să-i arate actele. Charlotte s-a conformat. El le-a luat și, neștiind probabil să citească, a hotărât să i le

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
În zilele care au urmat, Charlotte a încercat să afle cum ar putea ele să părăsească Siberia (din superstiție, nu îndrăznea să spună: să plece în Franța). S-a dus în fosta casă a guvernatorului. La intrare, soldații i-au zâmbit: semn bun? Secretara noului șef al Boiarsk-ului a făcut-o să aștepte într-o încăpere mică - aceea, și-a spus Charlotte, în care altădată aștepta pachetul cu resturile de la prânz... Șeful a primit-o așezat la biroul lui masiv: ea

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Albertine ghicise respirația secretă a acelui vechi lăcaș, învățase să trăiască contopindu-se cu încetineala caldă a sobei mari care ocupa jumătate din încăpere, cu liniștea ei foarte vie. Iar Charlotte, urmărind gesturile zilnice ale mamei sale, își spunea adesea zâmbind: „Dar e o adevărată siberiană!” În antreu, observase, încă din prima zi, șomoiogurile de iarbă uscată. Acestea îi aminteau de snopii pe care îi foloseau rușii ca să se biciuie când se îmbăiau. Abia când a fost mâncată și ultima bucată

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
îngrijea cât putea de bine. Într-o seară, oboseala i-a fost atât de mare, încât, întâlnindu-l pe stăpânul gospodăriei, a început să-i vorbească franțuzește. Barba țăranului s-a însuflețit, tresărind cu putere, ochii i s-au alungit - zâmbea. - Bine, mâine poți să te odihnești. Dacă mama ta vrea să meargă la oraș, duceți-vă... A făcut câțiva pași, apoi s-a întors: - Tinerii din sat dansează în fiecare seară, știi? Du-te să-i vezi dacă-ți face

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
dusese chiar în seara aceea și îi găsise prinși într-o discuție metafizică: voiau să afle ce fel de moarte l-ar fi secerat pe cel care ar fi îndrăznit să se ducă fix la miezul nopții într-un cimitir. Zâmbind, Charlotte se declarase în stare să înfrunte toate forțele supranaturale, în noaptea aceea, în mijlocul mormintelor. Distracțiile erau rare. Tinerii, sperând în taină vreun deznodământ macabru, îi salutaseră curajul cu un entuziasm năvalnic. Mai rămânea de găsit un obiect pe care

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
și el cu o bombă mare în mijlocul somnolenței pașnice din Saranza. Și apoi, la câteva străzi de exploziile acelea, tot în prezentul care nu trecea, am dat peste bistroul liniștit a cărui firmă Charlotte, în amintirea ei, ne-o citea zâmbind: La Ratafia din Neuilly.1 „Ratafia aceea, preciza ea, patronul o servea în niște cochilii de argint...” Oamenii din Atlantida noastră puteau deci să simtă un atașament sentimental față de o cafenea, să țină la firma ei, să deosebească acolo o

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de iod. - Și dacă i-am pune niște ghips?, a spus Charlotte. Chipul medicului s-a arătat de după mâinile lui, strâmbându-se de mânie. A apucat să deschidă gura, apoi s-a răzgândit. Ochii lui înroșiți s-au însuflețit, a zâmbit. - Iară vii cu ghipsul. Îl spargem la unul pentru că îl mănâncă, îl punem la altul pentru că se scarpină. Mereu mă uimești, Charlotta Norbertovna! La ora vizitei, a examinat rana și, cu un ton foarte neutral, i-a spus infirmierei: - Va

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
a tușit ușor, ducându-și degetele la buze. Charlotte a început să pregătească de mâncare. S-a pomenit răspunzându-i la întrebări, răspunzând fără să se gândească (au vorbit despre pâine, despre cartele, despre viața din Saranza), oferindu-i ceai, zâmbind când el spunea că ar trebui „să ascută toate cuțitele din casa asta”. Da, luând parte la această primă conversație încă ezitantă, era cu mintea în altă parte. Profund absentă, auzea vorbe cu totul diferite: „Bărbatul acesta cu părul scurt

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ia parte și războiul și chiar propria lui moarte i-au părut atunci întâmplări fără importanță. Da, episoade ale unui destin infinit mai măreț, la care avea să fie, la care era deja părtaș, deocamdată fără să știe. Respira adânc, zâmbea, cu ochii pe jumătate închiși. Ghicea că momentul pe care îl trăia era începutul destinului presimțit... Charlotte s-a întors la căderea nopții. Știam că, din când în când, își petrecea sfârșitul după-amiezelor la cimitir. Plivea stratul îngust de flori

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ultimele minute dinaintea plecării trenului nu mai devenea stânjenitoare. De la o fereasrtră, o priveam pe Charlotte, pe peron, în mijlocul oamenilor care gesticulau ca niște surdomuți - de teamă că cei care plecau nu-i aud. Charlotte tăcea și, întâlnindu-mi privirea, zâmbea ușor. Noi doi nu aveam nevoie de cuvinte. III 1 În toamnă, doar câteva zile au despărțit momentul în care, rușinându-mă să-mi mărturisesc mie însumi, mă bucuram de absența mamei, internată la spital „pentru un simplu examen medical

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
aveam să mai simt atât de intens apropierea foarte intimă și, în același timp, depărtarea cea mai iremediabilă de un trup de femeie... În toiul acelei rătăciri sentimentale, am auzit vocea lui Pașka, ascuns în frunziș. Am ridicat ochii. Îmi zâmbea, pe numătate lungit pe o creangă groasă: - Hai, cațără-te! Am să-ți fac loc, a spus el, îndoindu-și picioarele. Stângaci și greoi în oraș, Pașka se metamorfoza de îndată ce se afla din nou în natură. Pe creanga aceea, semăna

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
îndepărta, rupând legăturile nevăzute care ne uneau încă. Și devenea acolo, pe malul acela pustiu, o ființă extraordinară - o femeie pe care o iubesc și care redevine independetă de mine, străină de mine și îndată o să vorbească cu ceilalți, o să zâmbească... O să trăiască! S-a întors, auzindu-mă alergând în urma ei. I-am văzut chipul palid, părul care era, acum îmi dădeam seama, de o nuanță roșcată foarte deschisă. Nu zâmbea și mă privea în tăcere. Nu-mi mai aminteam ce

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
străină de mine și îndată o să vorbească cu ceilalți, o să zâmbească... O să trăiască! S-a întors, auzindu-mă alergând în urma ei. I-am văzut chipul palid, părul care era, acum îmi dădeam seama, de o nuanță roșcată foarte deschisă. Nu zâmbea și mă privea în tăcere. Nu-mi mai aminteam ce voiam să-i spun când ascultam, cu o clipă mai înainte, nisipul umed scârțâindu-i sub tocuri. „Te iubesc” ar fi fost o minciună de nerostit. Fusta ei neagră șifonată

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
coafor de câini de pe un chei al Senei... Dar Charlotte tăcea. Îmi acorda foarte puțină atenție. Ca și cum prezența mea nu ar fi tulburat cu nimic atmosfera acelei seri obișnuite din viața ei. Din când în când, îmi întâlnea privirea, îmi zâmbea și chipul ei se voala din nou. Cina m-a surprins prin simplitatea ei. Nu am primit nici „lapte de pasăre”, nici alte bunătăți din copilăria noastră. Cu stupoare, îmi dădeam seama că feliile acelea de pâine neagră, ceaiul acela

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
și cerul. Curios, de cealaltă parte a căii ferate, peisajul s-a schimbat. A trebuit să ocolim câteva văgăuni, falii gigantice cu interiorul nisipos, apoi să coborâm într-o vale. Brusc, prin hățișul sălciilor a strălucit o apă. Ne-am zâmbit, am exclamat într-un singur glas: - Sumra! Era un afluent al Volgăi, unul dintre râurile discrete, pierdute în imensitatea stepei, și cărora li se cunoaște existența numai pentru că se varsă în marele fluviu. Am rămas la umbra sălciilor până seara

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
nu mai era nici un schilod și că leprozeria era închisă definitiv... De altfel, era un loc foarte frumos. Pini cât vedeai cu ochii, lacuri mari și, mai ales, un aer foarte curat... După o oră de mers, Charlotte mi-a zâmbit ușor, fără veselie: - Stai, o să mă așez o clipă... S-a așezat pe iarba uscată, întinzându-și picioarele. Eu am mai făcut mașinal câțiva pași și m-am întors. Încă o dată, ca de la o stranie depărtare sau de la o mare

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
o jumătate de secol de când trăiesc aici. „Samovarele” acelea... Nu înțeleg. S-au găsit oameni care să râdă privindu-i cum se bat! A făcut o mișcare ca să se scoale. M-am repezit spre ea, întinzându-i mâna. Mi-a zâmbit, prinzându-mă de braț. Și, în timp ce eram aplecat, a murmurat câteva cuvinte scurte, al căror ton ferm și grav m-a surprins. Probabil că, mental, le-am tradus în rusește și le-am reținut așa. Asta a dat o frază

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
m-am gândit la singurătatea bunicii. Am simțit înțepături mărunte în pleoape. „Asta-i viața ei. Curtea asta, bețivanul ăsta de Gavrilici, enorma izbă neagră din față, cu toate familiile îngrămădite unele peste altele...” A intrat Charlotte, gâfâind puțin, dar zâmbind, cu ochii încețoșați de lacrimi de bucurie. - Știi, mi-a spus ea rusește, ca și cum nu ar fi avut timp să treacă de la o limbă la alta. Gavrilici mi-a vorbit despre război, el a apărat Stalingradul pe același front cu

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]