KorAP: Find »[drukola/base=epistolă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...95 96 97 ...177 >

4,405 matches

Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399

pas înainte pe drumul crucii și al curățirii de păcate, un pas care apropie de millenium‑ul eshatologic. Mărturia Apocalipsei lui Ioan Până aici Irineu nu a apelat la Apocalipsă. El a citat cuvintele lui Isus, transmise de Evanghelie, și epistolele lui Pavel; a decriptat apoi viziunile din Daniel, dar a neglijat sistematic revelația ioanică, mărturie capitală totuși pentru dezvoltarea și greutatea demonstrației (nu întâmplător primul cuvânt al capitolului 26 este manifestius, „mai lămurit”, „mai evident”; este vorba deci de o

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
laolaltă. Concepția lui Irineu se dovedește din nou radicală: apostatul de bună voie pierde orice șansă de a recupera starea paradisiacă de communio cu Dumnezeu. Episcopul îi vizează mai ales pe eretici și pe cei atrași de erezie (cazul destinatarilor epistolei sale). Un păgân nu poate fi apostat, căci el nu îl cunoaște pe Cristos. Apostat nu poate fi decât credinciosul care renunță la Cristos după ce l‑a cunoscut. Pentru a suferi „pedeapsa întunericului”, trebuie ca mai înainte să fi gustat

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Antichrist‑ului s‑ar situa în jurul anului 200. II. Tratatul De Christo et Antichristo Introducere Vom prezenta și analiza, într‑o primă etapă, tratatul despre Anticrist, primul de acest gen din literatura creștină. De Christo et Antichristo are aspectul unei epistole demonstrative, epideictice, adresată unui frate, pe nume Teofil, preocupat de nouissimae res. Hipolit îi scrie (1, 1‑2): Întrucât ți‑ai exprimat dorința, iubite frate Teofil, să fii lămurit cu precizie asupra subiectelor pe care ni le‑ai propus, am

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
un exercițiu formal și lipsit de finalitate, ci un act profund existențial, care alimentează credința, stimulând‑o, și care are drept ultim scop „slăvirea lui Dumnezeu”. În fine, Hipolit atrage atenția destinatarului său asupra dublului aspect, personal și public, al epistolei. După ce învățăturile care sunt expuse aici vor fi germinat și vor fi dat roadele lor în pământul „curat și rodnic al inimii” lui Teofil, el va trebui să le transmită mai departe, combătând astfel părerile greșite ale celor care îndrăznesc

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
al inimii” lui Teofil, el va trebui să le transmită mai departe, combătând astfel părerile greșite ale celor care îndrăznesc să ridice glasul „împotriva Cuvântului mântuitor”. Dat fiind caracterul său mai puțin obișnuit și în același timp foarte „delicat”, subiectul epistolei trebuie ținut la distanță de ochii și urechile necredincioșilor sau „rău‑credincioșilor”. Autorul trimite la 1Tim. 6,20‑21, unde Apostolul își îndeamnă tânărul discipol să păzească „comoara încredințată” ca aceasta să nu cadă în mâinile „gnosticilor cu nume mincinos

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
comoara încredințată” ca aceasta să nu cadă în mâinile „gnosticilor cu nume mincinos”. În privința acestor lucruri „greu de cunoscut și de priceput de către cei mulți” este, așadar, nevoie de discernământ. O anumită discreție este de asemenea impusă destinatarului de expeditorul epistolei. Alcătuit dintr‑o serie amplă de pasaje scripturistice, veteroși noutestamentare, tratatul prezintă o anumită structură logică. La nivelul coerenței, ea este „minată” totuși de numeroase digresiuni cu caracter metodologic sau teologic. Într‑un articol din 1965, Salvatore Pricoco face o

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
creștin îl consacră capitolului 49 al Genezei. Atunci când vorbește de supremația lui Iuda, Hipolit se referă la domniile lui David și Solomon. În iudaismul precreștin, versetele 10‑12 aveau o foarte pregnantă conotație mesianică (vezi, de exemplu, unele texte qumranice). Epistola către Evrei (7,14) atribuie această profeție lui Cristos, născut din neamul lui Iuda. În Apoc. 5,5, Isus este numit „leul din seminția lui Iuda” care „a biruit”. Caracterul mesianic, foarte evident în cazul versetelor 10‑12, a „contaminat

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
20. Această credință își are originea în două fragmente din Vechiul Testament, Gen. 5,24 și 2Rg. 2,11. Primul vorbește de Enoh: „Enoh i‑a plăcut lui Dumnezeu și n‑a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu l‑a strămutat”. Autorul Epistolei către Evrei citează acest verset, interpretându‑l în felul următor: „Prin credință Enoh a fost strămutat, ca să nu cunoască moartea” (10, 5). El stabilește deci o echivalență între „strămutarea” de care vorbește Gen. 5,24 și nemurirea dăruită de Dumnezeu

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Asemenea predecesorilor săi, Hipolit adoptă în plan exegetic metoda tipologică de interpretare, dar la o scară mult mai largă, înglobând aproape întreg Vechiul Testament. În majoritatea cazurilor, exegeza tradițională servea catehezei și polemicii antiiudaice sau antieretice (ca, de exemplu, în cazul Epistolei lui Pseudo‑Barnaba, scrierilor lui Iustin și al tratatului lui Irineu). Secolul al III‑lea aduce o exigență nouă; în prezent, nu mai este nevoie ca textele Scripturii să fie invocate într‑un context apologetic, ci prezentate în mod eficient

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
supune, îi vor duce în fața tribunalului și îi vor învinui că au lucrat împotriva legii Cezarului și îi vor condamna la moarte” (I, 20, 3). Care ar trebui să fie, în aceste condiții, atitudinea unui creștin? În celebrul pasaj din Epistola către Romani (cap. 13), Pavel își îndeamnă destinatarii la supunere față de stăpâniri, „căci nu este stăpânire decât numai de la Dumnezeu iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite”. Înseamnă oare aceasta că toți cei ce refuză să participe la sacrificiile

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
precum și de o tensiune vizibilă a așteptării parusiei. Această așteptare ar putea avea două cauze: reluarea persecuțiilor împotriva Bisericii sau pur și simplu lectura improprie pe care unii (mai ales montaniștii) o făceau Scripturilor. Hipolit adoptase în Christ. atitudinea autorului epistolei 2Tes. - așteptarea vigilentă - fără a insista însă prea mult asupra subiectului. Aici, într‑un context mai larg, el dorește să promoveze ideea unei întârzieri neîndoielnice a parusiei. În viziunea sa, Isus a ascuns apostolilor ziua celei de‑a două veniri

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
a acestui curent profetic cu accentuată conotație politică, ce poate fi numit „profetism de masă” sau „popular” și care a ajuns la apogeu în mișcarea montanistă. Printr‑o simetrie semnificativă cu Christ., Com. Dan. se încheie în nota „katechonică” a epistolei 2 Tesaloniceni. Rezumat și concluzii generale Hipolit este primul autor creștin care a consacrat o monografie temei Anticristului, sub forma unei scrisori adresate unui anume Teofil. În demersul său, el se sprijină pe un dosar foarte bogat de texte scripturistice

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
trebuie să se petreacă, ele sunt anunțate de două ori” (9, 2). Exegetului îi revine identificarea redundanțelor revelației, condensarea lor și integrarea rezultatelor obținute într‑o structură logică. Procedeul, stabilit de Tyconius, va fi folosit cu succes de Augustin, în Epistola 199, consacrată, după cum vom vedea, chiar sfârșitului lumii. Victorin rezumă atât metoda, cât și intenția acestuia în cuvintele următoare: „Nu trebuie să căutăm o desfășurare cronologică în Apocalipsă, trebuie să încercăm să pătrundem sensul scrierii” (8, 2). Afirmația este reluată

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
atât mai mult al unui catehet. Pasajele invocate sunt următoarele: Mal. 3,1, referitor la prima parusie; Mal. 2,3 și 5; 1Cor. 3,12‑13, referitoare la cea de‑a doua parusie și, în loc de concluzie sintetică, un pasaj din Epistola către Tit (2,11‑13) despre ambele parusii. Toate aceste citate, cu excepția ultimului, fac aluzie la tema Judecății, fapt explicabil din perspectiva raportului de interdependență existent între articolul din Crez referitor la a doua venire și articolele referitoare la Înălțare

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
patru evanghelii, celelalte sunt scrieri pseudoepigrafice și au o influență vătămătoare. Și maniheii au o Evanghelie după Toma. Aceasta, abuzând de mireasma numelui evanghelic, distruge sufletele celor simpli. Primește, de asemenea, Faptele celor doisprezece Apostoli și, în plus, cele șapte Epistole sobornicești scrise de Iacob, Petru, Ioan și Iuda, precum și pecetea întregului și ultimul cuvânt al ucenicilor, cele paisprezece Epistole ale lui Pavel. Celelalte scrieri, să fie lăsate după acestea! Și să nu citești nici acasă cele ce nu se citesc

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
abuzând de mireasma numelui evanghelic, distruge sufletele celor simpli. Primește, de asemenea, Faptele celor doisprezece Apostoli și, în plus, cele șapte Epistole sobornicești scrise de Iacob, Petru, Ioan și Iuda, precum și pecetea întregului și ultimul cuvânt al ucenicilor, cele paisprezece Epistole ale lui Pavel. Celelalte scrieri, să fie lăsate după acestea! Și să nu citești nici acasă cele ce nu se citesc în Biserică. După cum vedem, Apocalipsa nu figurează printre cărțile canonice acceptate și întrebuințate de Chiril, motiv pentru care ea

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
foarte apropiat de trinitarismul ortodox 2. Concepția sa eshatologică decurge, ca o consecință logică, din această viziune asupra Treimii. La sfârșitul lumii, totul va fi resorbit în Tatăl Creator, inclusiv Fiul, așa cum afirmă fragmentul următor, care face parte din prima Epistolă paulină către Corinteni (15,24‑28): Apoi vine sfârșitul, când Domnul îi va preda lui Dumnezeu și Tatăl împărăția, când va desființa toată domnia, și toată stăpânirea, și toată puterea. Căci el trebuie să împărățească până ce‑și va pune pe

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
iar bărbații nu vor mai simți nici o dorință spre ele. Capitolul VIII Anticristul la Ieronim, între filologie și tradiție Introducere În scrierile sale, Ieronim vorbește despre Anticrist în diferite locuri, dar în mod special în Comentariul la Daniel și în Epistola 121 către Algasia. Abordarea sa este strict exegetică și adaugă scenariului tradițional numai câteva nuanțe suplimentare. Cu toate acestea, Ieronim se impune prezentat în cercetarea noastră din cel puțin două motive: mai întâi, pentru că el este autorul unui tratat autonom

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
vom prezenta succint. În această privință, cel puțin teoretic, autorul Vulgatei se prevalează de tradiția alexandrină, care distinge trei sensuri posibile în orice pasaj scripturistic: un sens literal sau istoric, un sens moral și un sens alegoric sau anagogic. În Epistola 120, adresată unei văduve pe nume Hebydia, în 407, Ieronim expune această teorie, pornind de la Prov. 22, 20‑21, unde se spune: „Și scrie‑ți‑le de trei ori, pentru sfat și cunoaștere, pe tăblița inimii tale [...] pentru ca și tu

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
în toată slava sa. Pentru ce această liniște de patruzeci și cinci de zile după moartea Anticristului? Numai Dumnezeu știe, noi putem spune doar că acest timp rânduit împărăției sfinților este pentru a pune la încercare răbdarea lor” (12, 12). Epistola 121 către Algasia Celălalt loc în care Ieronim abordează tema Anticristului este finalul unei epistole scrise, către 406‑407, uneia dintre corespondentele sale, Algasia. Aceasta îi adresase o serie de întrebări legate de credința creștină, din care ultima se referea

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
moartea Anticristului? Numai Dumnezeu știe, noi putem spune doar că acest timp rânduit împărăției sfinților este pentru a pune la încercare răbdarea lor” (12, 12). Epistola 121 către Algasia Celălalt loc în care Ieronim abordează tema Anticristului este finalul unei epistole scrise, către 406‑407, uneia dintre corespondentele sale, Algasia. Aceasta îi adresase o serie de întrebări legate de credința creștină, din care ultima se referea la un verset din 2Tes.: „Ce înseamnă cele spuse de apostol tesalonicenilor: «Până ce nu va

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Anticristului viitor: „Relele nenumărate și păcatele cu care Nero, cel mai nedemn dintre cezari, covârșește lumea zămislesc venirea Anticristului, iar ceea ce trebuie să se întâmple mai târziu este deja în parte împlinit prin acest tiran” (ibidem). În ultimele pasaje ale epistolei, mânia lui Ieronim se dezlănțuie împotriva iudeilor, care nu au fost capabili să‑l recunoască pe adevăratul Cristos și care se vor lăsa amăgiți de adversarul său. Într‑adevăr, explică el corespondentei sale, dacă Dumnezeu a îngăduit să existe un

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Revoluția pe care o realizează la nivelul metodei este dublată, paradoxal, de un conservatism declarat la nivel dogmatic. Acest paradox se observă, de asemenea, în discursul său anticristologic, desfășurat în etape în Com. Dan. și în manieră foarte sintetică în Epistola către Algasia. Cu toate că acceptă, în linii mari, lectura istorică și filologică a Cărții lui Daniel, propusă de Porfiriu, cu toate că citează, de asemenea, foarte des și fără a le respinge, unele interpretării iudaice, Ieronim rămâne totuși fidel sensului, metatextual, am putea

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
în repetate rânduri, între iudei și eretici, între cei care l‑au omorât odinioară pe Cristos și cei care continuă să îl omoare în prezent prin învățăturile lor paraeclesiastice. Tot în De praescriptiones 33, 3‑4, citim: „Pavel, în prima epistolă către corinteni, îi înfierează pe cei care negau sau puneau la îndoială învierea; aceasta era opinia specifică saducheilor la care aderă Marcion, Apelie, Valentin și toți cei care nu primesc învierea trupului”. Doctrina marcionită își adâncește, așadar, rădăcinile în teologia

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
și teologic în care trebuie plasate cele câteva trimiteri la anticriști (foarte puternice, este adevărat), făcute de Ciprian. Anticristologia sa, esențial ecleziologică, o anticipează pe cea a lui Augustin, așa cum apare ea în al III‑lea tratat al Comentariului la Epistola întâi a lui Ioan. Silogismul lui Ciprian cuprinde următoarele trei etape: - „Există un singur Dumnezeu, un singur Cristos, o singură Biserică, un singur scaun, a cărui temelie statornicită de cuvântul Domnului este Petru. Nu poate fi ridicat un alt scaun

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]