KorAP: Find »[drukola/base=medieval & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...95 96 97 ...448 >

11,179 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

jud. Suceava) și Budureasca (jud. Prahova) aparțin unor elemente înstărite din obște, conform dimensiunilor și inventarului descoperit. Ei sunt conducătorii acelor uniuni de obști, "autonomii rurale", "romanii populare" sau "democrații țărănești", după N. Iorga, sau "obști de obști", conform documentelor medievale. Raporturile dintre organismele social-politice ale populației autohtone și autoritatea politică și militară a migratorilor au luat forma unor raporturi de dominație politică asupra populației autohtone, cu menținerea formelor de organizare tradiționale ale acesteia. Relațiile cu populațiile migratoare aveau să ducă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
SCIV, 18, 1967, 3, p. 443-446. 27. Istoria Românilor, vol. III, p. 86-91; A. Petre, Date noi în legătură cu valurile antice de apărare din Dobrogea (IV-X), în BMI, 2, 1973, p. 27-31; M. Petrescu-Dâmbovița și D. Gh. Teodor, Sisteme de fortificații medievale timpurii la est de Carpați. Așezarea de la Fundu Herții (jud. Botoșani), Iași, 1987. 28. Istoria Românilor, vol. III, p. 91-93. 29. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, București, EIBMBOR, 1991, p. 141-157, 172-184, 185-201. CAPITOLUL V INSTALAREA SLAVILOR

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vechi și popular al acestuia-român este forma nouă, modernă. În același timp, forma rumân este sinonomă cu aceea de țăran neliber, care are stăpân. Procesul prin care numele etnic a dobândit accepțiunea socială a avut loc înainte de întemeierea statelor de-sine-stătătoare (medievale). Concret, susține C. C. Giurescu, în vremea în care slavii cuceritori au ocupat Dacia (nordul Dunării) ei au luat în stăpânire (supus) populația romanică de-aici. Vlahii și Vlașca sunt denumiri date de slavi. În momentul ocupării ținuturilor noastre, a doua

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
locuitorilor din țările supuse, autohtonilor romanici: "semănați, secerați, noi vom lua numai o parte", adică dijma. În istoriografia românească, într-o anumită perioadă, s-a crezut că la noi n-ar fi existat o stratificare socială, în momentul întemeierii statelor medievale toți locuitorii ar fi fost atunci oameni liberi, am fi avut un regim țărănesc, o stare patriarhală, idilică, fără stăpâni și supuși. Este o concepție romantică, în afara realității istorice. Astfel, documentul Diploma cavalerilor ioaniți (1247) vorbește despre acei "majores terrae

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cavalerilor ioaniți (1247) vorbește despre acei "majores terrae" (mai marii pământului), adică aristocrația boierii, care beneficiau de o serie de privilegii. Funcțiile (dregătoriile) au apărut după întemeiere, dar boierimea, ca o categorie socială distinctă, exista (dăinuia) încă înainte de apariția statului medieval și provenea din acei fruntași ai cnezatelor și voievodatelor, formațiuni prestatale, și era alcătuită din proprietarii de pământ, slavi la origini, apoi români, după asimilare. Așa se explică o mare parte din toponimia noastră-ei au dat nume proprii localităților și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la venirea ungurilor, în secolul al X-lea, românii aveau deja liturghia slavă, ceea ce înseamnă că și-au însușit-o mai înainte. Mai mult decât atât, limba slavă prezentă în biserică, sub forma liturghiei, a trecut și în cancelaria statului medieval românesc. Slavona a fost limba oficială a statului timp de secole, iar în Transilvania, aflată sub stăpânire străină, slavona era limba în care se scriau pisaniile, inscripțiile, manuscrisele.32 NOTE 1. N. Iorga, Istoria Românilor, vol. II. București, 1936, p.

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a termenului "boliar" (boier) din limba bulgară și a unor cuvinte ca jupan (jupân), slugă ș.a. Această influență explică și introducerea limbii slave vechi-"slava bisericească" sau "vechea bulgară" în liturghia bisericii ortodoxe române și în cancelaria domnească a statelor medievale românești. Astfel, liturghia, tradusă în limba slavă veche, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, de către apostolii Chiril și Metodiu, a fost adusă în Bulgaria, în timpul țarului Simeon. Atât liturghia cât și întreaga terminologie privind organizarea ritualului și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
răspuns pe care l-a găsit el, pornind de la Sulzer, a fost să enunțe obârșia sud-dunăreană a românilor și lipsa oricărei legături directe cu romanitatea Daciei carpatice ori cu populația geto-dacică. El ajunge la deducții extrase din tăcerea izvoarelor istorico-arheologice medievale despre români, dar și la observații și fapte pozitive istorice și lingvistice. Bine scrisă, înzestrată cu un aparat științific impresionant, rezultat din progresele cercetării filologice și istorice, teoria imigraționistă se va identifica în viitor cu numele său, teoria roesleriană. Ce

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
atunci au început românii să fie colonizați de regii unguri în Transilvania. Documentele cancelariei ungare, susține el, îi amintesc pe români în calitate de coloniști pe pământurile regale în frunte cu cnezii lor, șefii obștilor păstorești. Situația socială a românilor în Transilvania medievală, precizează Roesler, ca șerbi și oameni fără privilegii, îi arată ca noi veniți și de aceea ei nu se pot bucura de drepturile primilor ocupanți, unguri și sași, care găsiseră aici pământul liber. Ocupația de căpetenie a românilor sud-dunăreni, păstoritul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nici cu slavii (rușii), nici cu bulgarii.35 Conviețuirea românilor cu slavii Cu privire la capitolul cel mai obscur din trecutul neamului nostru, acel dificil, în aparență iremediabil hiatus, lipsit aproape complet de documente scrise și cu puține materiale arheologice, al perioadei medievale (secolele VII-X-anii 602-970), de formare și închegare a comunității populare românești, trebuie să facem câteva importante sublinieri. După evacuarea Daciei, așa cum arătam, asistăm la dispariția orașelor și a așezărilor mai mari din văi datorită traversării ținuturilor noastre, în urma prăbușirii stăpânirii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
caleidoscop cultural-istoric. Pentru prima dată, aceasta a fost evidențiat în vol. II din Dicționarul Cihac (1879), ce conținea elemente slave, ungurești, turcești, grecești și albaneze. Acest dicționar a reliefat marea importanță ce revine elementelor împrumutate, în limba română, din epoca medievală până în modernitate -secolul al XIX-lea. S-a stabilit natura și proporțiile influențelor externe la care a fost supusă latina răsăriteană, timp de 15 secole. O atare diversitate de elemente reflectă influențele culturale, economice-sociale, politice, religioase: slavă, pecenego-cumană, medioși neogreacă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secolele. VI-IX), iar o altă parte după creștinarea bulgarilor, în a doua jumătate a secolului al IX-lea. În sfârșit, a treia parte a cuvintelor slave au intrat odată cu întemeierea statelor românești, în secolele XIII-XIV, în legătură cu organizarea și dregătoriile medievale. Elementele vechi slave au pătruns în limba română, în secolele VI-XI, în timpul conviețuirii cu ei. Numărul lor este foarte însemnat și privește, ca și cuvintele latine, toate laturile vieții omenești, în unele domenii mai multe, în altele mai puține

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vieții omenești, ceea ce a dus la dispariția termenilor corespunzători latini. Și să reținem că nu este vorba decât de moștenirea slavă cea mai veche, aceea a conviețuirii cu ei (secolele VI-XI), nu și de aceea legată de întemeierea statelor medievale românești și de influența culturală. Nu mai vorbim de domeniul credințelor și obiceiurilor populare, încă necercetat integral, dar și aici influența este considerabilă. 62 Menționarea românilor în istorie Tăcerea izvoarelor istorice (argumentul "ex silentio") în legătură cu populația romanică din nordul Dunării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din nordul Dunării, a cărei existență și deplasări (migrări) sunt evidențiate de cercetarea istorică și lingvistică, a fost des invocată spre a contesta dăinuirea românilor în vatra lor proprie. Să vedem care este sensul exact pe care relatările și textele medievale îl atribuie denumirii populației de la Dunăre și din Balcani: este unul etnic sau unul geografic? Ultima știre despre romanitatea nord dunăreană, înainte de venirea slavilor, datează din anul 602-începutul secolului al VII-lea și se află în "Strategicon-ul" lui Mauriciu. După

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sud, ceea ce înseamnă că românii, răspândiți pe un spațiu larg, au avut o evoluție comună și s-au închegat ca popor în același timp: secolele X-XI. Ei sunt menționați sub numele de vlahi, blahi sau volohi, în două izvoare narative medievale. Mai întâi, în cea mai veche cronică ungurească, Gesta Hungarorum sau Cronica Notarului Anonim al regelui Bela , care arată că ungurii au găsit în Panonia pe slavi și "blachii, pastores Romanorum". Apoi, în cea mai veche cronică rusă, Povestea anilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
transmutarea unei întregi populații, ajungem la concluzia fuziunii lor, din care decurge unitatea prezentă a limbii române. 64 Numele românilor Există un fapt care confirmă interpretarea nu doar teritorială, ci și politică, a numelor etnice date poporului român în sursele medievale. Când o comunitate umană, vorbind aceeași limbă, consideră P.P. Panaitescu, își dă un nume distinctiv, înseamnă că se percepe ca deosebită de alte populații, că s-a născut un legământ pentru viitor. Este semnificativ că numele cu adevărat național de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu structuri mentale creștine, încă înainte de 602, care asimilaseră pe slavi în lungile secole de conviețuire anterioară și erau acum un popor definit, de-sine-stătător. Feudalizarea progresivă a societății de la Carpați, Dunăre și Mare, ca și contactele nemijlocite ale romanității răsăritene medievale cu statul bulgar, Imperiul bizantin, Rusia kieveană și Ungaria arpadiană, în preajma anului o mie, au fost însoțite de apariția unor structuri bisericești și de forme de viață culturală, grefate pe fondul creștin autohton și o civilizație proprie. Pentru aprecierea adecvată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a doua jumătate a secolului al X-lea, a influențat favorabil teritoriile învecinate, mai ales cele românești.1 În spațiul carpato-danubiano-pontic, perioada secolelor X-XIII este cea mai bine cunoscută din cuprinsul mileniului întunecat sau al "tăcerii". Cercetarea istorică și arheologică medievală a evidențiat existența unei civilizații evoluate și unitare, pe întregul teritoriu locuit de români, superioară celei din perioada anterioară. Perioada aceasta reprezintă cea mai importantă verigă a lanțului evoluției societății românești spre închegarea civilizației medievale. Și în spațiul românesc asistăm

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
tăcerii". Cercetarea istorică și arheologică medievală a evidențiat existența unei civilizații evoluate și unitare, pe întregul teritoriu locuit de români, superioară celei din perioada anterioară. Perioada aceasta reprezintă cea mai importantă verigă a lanțului evoluției societății românești spre închegarea civilizației medievale. Și în spațiul românesc asistăm, în acest interval, la o creștere demografică, evidențiată de cercetarea arheologică, sub forma unor concentrări masive de populație. Pe teritoriul locuit de români au fost identificate numeroase așezări omenești, peste 2000 de așezări și necropole

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
complexă situație politică a avut consecințe majore pentru societatea românească, care a fost divizată sub raport politic-teritorial în două: spațiul extracarpatic ce va evolua spre constituirea de state românești libere și spațiul intra-carpatic, încadrat în regatul feudal ungar. Colectivitățile medievale, obștile sătești, în imensa lor majoritate libere și viguroase, altele aservite sau abia întemeiate, până la mijlocul secolului al XIII-lea, ne pot ajuta în reconstituirea situației demografice. Satele erau diferite ca număr de gospodării: unele puteau avea peste 100 de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al IX-lea, dar puțini s-au instalat în teritoriile cucerite în secolele următoare. Economia Ocupație fundamentală la un popor care a urmat calea civilizației, agricultura a fost întotdeauna ramura economică de bază a societății românești. Pământul era temelia economiei medievale, într-o societate rurală prin definiție, viața sedentară fiind legată de agricultură. În felul acesta, agricultura a fost forma de viață prin care au rezistat autohtonii pământurilor de la Dunăre și Carpați. Comunitățile sedentare, statornicite pe pământul lor străvechi, se aflau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
rezistat autohtonii pământurilor de la Dunăre și Carpați. Comunitățile sedentare, statornicite pe pământul lor străvechi, se aflau într-o situație privilegiată față de populațiile migratoare (alogene), care, din cauza nomadismului lor, n-au putut rezista și au dispărut din istorie. În economia societății medievale românești din perioada aceasta, agricultura era o ocupație de importanță vitală. Se cultivau, ca și până atunci, cereale, viță de vie, pomi fructiferi și legume. Sporul demografic din aceste secole impunea obținerea de produse agricole în cantități suficiente, ceea ce se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
De pildă, groapa-depozit de la Epureni (jud. Vaslui), care putea înmagazina 1500 kg și gropi-hambar la Bârdad. Dintre cereale se cultivau grâu, secară, orz, ovăz terminologia agrară era, bineînțeles, latină.6 Creșterea animalelor era a doua ocupație fundamentală a economiei românești medievale. Există o interdependență între cele două ocupații-agricultura (cultura pământului) și creșterea animalelor, ocupație larg răspândită la români (cf. Miorița). Creșterea animalelor presupunea păstoritul sedentar, integrat în gospodăria țărănească, și păstoritul itinerant cu diferitele lui forme-precum transhumanța. Păstoritul sedentar era larg

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
prin poziția lor dominantă, ca alogeni, față de societatea autohtonă, prin pătrunderea lor în rândurile stăpânilor de obști sătești. Liturghia în limba slavă bisericească, impusă românilor, în secolul al X-lea, cancelaria domnească și boierească în limba slavonă, adoptată de statul medieval românesc nu se pot explica decât prin existența unei categorii slave dominante, care se bucura de o situație socială superioară față de autohtoni. La aceeași concluzie conduce și onomastică slavă (numele de persoane) din sânul clasei boierești și cneziale la români

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
12 Pe de altă parte, există dovezi hotărâtoare despre alcătuirea clasei stăpânilor feudali mai ales din autohtoni, adică prin diferențierea internă a obștilor românești. Este profund grăitor, în acest sens, faptul dublei terminologii în limba românească privitoare la relațiile sociale medievale. Dacă, într-adevăr, o parte din terminologie este de origine slavă, în schimb, aproape fiecare din termenii aceștia slavi este dublat, în vechea limbă românească, de termenii respectivi romanici (românești), care derivă din latina populară și din cea medievală. Astfel

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]