3,297 matches
-
instinctele"80. Era postmodernă, avertizează filosoful francez, este a vidului existențial, ca ultimă fază a democrației. Delirul mascator al nimicului a apărut din lungul hedonism al consumatorismului occidental, culminând în "idolatria valorilor juvenile". Dacă burghezul a fost figura centrală a modernismului, locul i-a fost luat, în postmodernism, de adolescentul fără personalitate: "Le Bourgeois este mort, vive l'Adolescent!"81 Înlocuirea conceptului de popor cu acela de jeunesse, observa și Edgar Morin, înseamnă apariția unei "bio-clase", în spiritul politicii corecte americane
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Părintele Stăniloae cu teologia patristică. Numesc asemenea ethos ca fiind transmodernist. Dar postmodernismul nu înseamnă doar moartea lui Dumnezeu, a metafizicii, a istoriei și a umanismului tradițional, ci și a celorlalte valori, în care prim-planul îl ocupă, desigur, arta. Modernismul, înglobând în sine și tradiția, adusese arta în rândul valorilor de prim rang, ba chiar ca prima dintre valori, putând lua loc în spațiul înalt lăsat de moartea zeului. Interesant că până și comuniștii credeau în așa ceva, poate mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
dedică un întreg capitol morții sau amurgului artei. O anunțase cândva și Hegel, dar acesta o făcea în favoarea metafizicii, menită să depășească dialectic celelalte forme ale ideii în desfășurarea spre Spiritul Absolut. Au existat prevestitori ai morții artei și în modernism, ultimul dintre ei fiind Herbert Marcuse, doctrinarul revoltei tineretului din 1968. Însă moartea veritabilă a artei, spun postmoderniștii, este legată de sfârșitul metafizicii. Muzeul de valori trebuie închis, căci criteriul devine acum "capacitatea operei de a-și pune în discuție
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Cuvântul Dumnezeu era"106. Creația s-a produs, altfel spus, arheal, prin logos. Cu alte cuvinte, dacă ducem raționamentul până la capăt, ceea ce le reproșează, în ultimă instanță, Rorty lui Heidegger și Derrida e că nu au eliminat din gândirea lor modernismul decât pe jumătate. Astfel, Rorty pretinde că "postmodernist" cu adevărat este neopragmatismul, fiindcă aici ruptura de metafizică e cu adevărat dusă până la capăt. Dar el nu se recunoaște postmodernist, ceea ce înseamnă că postmodernismul nu schimbă paradigma modernismului înalt, ci o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
din gândirea lor modernismul decât pe jumătate. Astfel, Rorty pretinde că "postmodernist" cu adevărat este neopragmatismul, fiindcă aici ruptura de metafizică e cu adevărat dusă până la capăt. Dar el nu se recunoaște postmodernist, ceea ce înseamnă că postmodernismul nu schimbă paradigma modernismului înalt, ci o împlinește, arătându-i toate precaritățile. Încât, iată, departe de a ieși din hățiș, ne afundăm tot mai mult în tenebrele lui. Derrida pretinde că pornește de la momentul nietzschean al eliminării fundamentului. Îndeplinește, așadar, condiția primă a canonului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ÎNALT (3) Cariera neobișnuită a conceptului de postmodernism (termen inventat încă de pe vremea lui Eminescu) a început în 1979, prin lucrarea lui Jean François Lyotard La condition postmoderne. Rapport sur le savoir.119 Numele a ispitit mai mulți reprezentanți ai modernismului înalt, între care Derrida, Gilles Deleuze, Michel Foucault, Baudrillard, Nancy, în Franța, Gianni Vattimo, în Italia, Jürgen Habermas, în Germania, Richard Rorty, în America ș.a. Probabil, însă, că mai mare a fost entuziasmul în unele țări din fostul bloc sovietic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și pe "nouăzeciști". Nici n-a visat Lyotard ce zdruncin va stârni printre amatorii de experimente și "noutăți", cu atât mai mult, cu cât postmodernismul a pretins întotdeauna că a abandonat definitiv noțiuni ca noutate, progres, depășire, originalitate, atribute ale modernismului. Uimit de urmări, Lyotard a revenit, spre a pune lucrurile la punct, în 1986, cu Le postmoderne expliqué aux enfants, precizând că el nu este groparul modernității, așa cum au pretins zeloșii săi discipoli. Reacția se consolidează în altă carte, L
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
postmodernistă. El acuză modernitatea, împreună cu alți teoreticieni ai postmodernismului, că, introducând ideea de progres în lume, a inventat și desfășurarea istorică în perioade, epoci, curente culturale, școli artistice etc. Întrucât periodizarea istoriei și a istoriei artei este o obsesie a modernismului, trebuie să i se pună capăt pentru totdeauna. Altfel zis, nu există motive ontologice sau de altă natură ca să distingem în istoria omului și a culturii epocile: primitivă, antichitatea, evul mediu, Renașterea, clasicismul, iluminismul, romantismul și toate celelalte -isme de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
să i se pună capăt pentru totdeauna. Altfel zis, nu există motive ontologice sau de altă natură ca să distingem în istoria omului și a culturii epocile: primitivă, antichitatea, evul mediu, Renașterea, clasicismul, iluminismul, romantismul și toate celelalte -isme de până la modernism și postmodernism. Conform acestei sănătoase logici, oare ce argumente putem găsi spre a putea vorbi de modernism și de postmodernism, dacă sunt fără referent istoric? Evident, nici unul. Concluzia: dacă nu există istorie și progres, atunci nu există nici modernism și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ca să distingem în istoria omului și a culturii epocile: primitivă, antichitatea, evul mediu, Renașterea, clasicismul, iluminismul, romantismul și toate celelalte -isme de până la modernism și postmodernism. Conform acestei sănătoase logici, oare ce argumente putem găsi spre a putea vorbi de modernism și de postmodernism, dacă sunt fără referent istoric? Evident, nici unul. Concluzia: dacă nu există istorie și progres, atunci nu există nici modernism și postmodernism! Presimțind în spate fiorii sofisticii, Lyotard recunoaște echivocul: a rescrie înseamnă "ambiguitatea care străbate raportul modernității
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
până la modernism și postmodernism. Conform acestei sănătoase logici, oare ce argumente putem găsi spre a putea vorbi de modernism și de postmodernism, dacă sunt fără referent istoric? Evident, nici unul. Concluzia: dacă nu există istorie și progres, atunci nu există nici modernism și postmodernism! Presimțind în spate fiorii sofisticii, Lyotard recunoaște echivocul: a rescrie înseamnă "ambiguitatea care străbate raportul modernității cu timpul". Și mai departe: a rescrie "a repune orologiul la zero, de a face tabula rasa, gestul care inaugurează începutul (sic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
iar nu de falsa lumină a diavolului. Cosmogonia eminesciană a întoarcerii la nimic, în cruzimea ei, pare să fie mai realistă decât proiectul monadei luciferice lyotardiene. VI. POSTMODERNISMUL ȘI SPAIMA DE IDENTITATE NAȚIONALĂ Postmodernismul a pretins că este și postideologie. Modernismul ar fi fost era marilor ideologii, iar postmodernismului i s-a cuvenit menirea de a pune capăt tuturor ideologiilor, așa cum a curmat și ființarea metafizicii și a teologiei. Adevărul e că ideologiile s-au născut din denaturarea metafizicii și a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pleacă din voința compromiterii "naționalismului" poetului nostru. Desigur, există o grijă permanentă ca teoriile să nu se dea drept ideologie. De aceea, nu mă voi ocupa de doctrinari simplificatori ca Ion Bogdan Lefter 134, ci de gânditori descinși de pe terenul modernismului înalt, convertiți oarecum la postmodernism. Unul dintre ei este Virgil Nemoianu, autorul unei interesante teorii a secundarului, care dezvoltă, cu mijloace proprii, deconstructivismul american și european. Nota originală a lui Virgil Nemoianu e că nu mai distinge o falie între
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
mai scurt spre stagnare și moarte. Această tendință este împiedecată, întârziată și, de fapt, contracarată de reacția unor gesturi creatoare"136. Sublinierea precarității conceptului de progres în istorie este o atitudine tipic postmodernistă, or, Culianu se dovedește un reprezentant al modernismului înalt. Nemoianu pariază pe un paradox: cu cât ritmul istoriei este mai rapid, cu atât lumea se apropie mai mult de stadiul entropic, al omogenizării în dezordine. În acest cadru, cultura, conservatoare și reacționară, are un efect negentropic, putând întârzia
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
întotdeauna echilibrul antitezelor, iar orice mutilare a uneia dintre ele înseamnă oprimarea vieții. Supremația principalului înseamnă imperialism, iar supremația secundarului dictatură. Infernul nu e majoritatea, cum crede Virgil Nemoianu, fiindcă oricând minoritatea poate fi infernul și invers. Dacă admitem că modernismul a adus supremația majorităților (care e și cutuma democrației), iar postmodernismul pe cea a minorităților, depășirea ambelor forme de oprimare nu poate fi decât transmodernistă, căci numai transmodernismul se fundează pe antitetică pe care o întrevăd ca filosofie a viitorului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
repede de cuvânt și l-a înlocuit cu altceva de genul rescrierea modernității. La noi, printre cei dintâi care au recurs la o revizuire a fost Alexandru Mușina, care a găsit că e mai realist să înglobezi simbolismul, avangardele, expresionismul, modernismul, neomodernismul și postmodernismul sub zodia aceleiași paradigme modernismul. Alții, ca Eugen Simion, spirit echilibrat și transmodernist, au preferat o retragere discretă dintr-o perspectivă detașată, dar clar delimitatoare față de excesele culturii postmoderniste de tip coca-cola, neaderând nici o clipă la batjocorirea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
altceva de genul rescrierea modernității. La noi, printre cei dintâi care au recurs la o revizuire a fost Alexandru Mușina, care a găsit că e mai realist să înglobezi simbolismul, avangardele, expresionismul, modernismul, neomodernismul și postmodernismul sub zodia aceleiași paradigme modernismul. Alții, ca Eugen Simion, spirit echilibrat și transmodernist, au preferat o retragere discretă dintr-o perspectivă detașată, dar clar delimitatoare față de excesele culturii postmoderniste de tip coca-cola, neaderând nici o clipă la batjocorirea valorilor naționale. Convertirea lui Mircea Cărtărescu e mai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de piață (națională), arcuindu-se, în plan literar, între romantism și realism (naturalism); a doua revoluție tehnologică (1890-1940), a motoarelor electrice și a celor cu combustie internă, aparține capitalismului monopolist. Literatura a intrat în faza ei modernă, de la simbolism până la modernismul interbelic, prelungit ca neomodernism, după al doilea război mondial. A treia fază a capitalismului (1940-2005), "capitalismul târziu", transnațional și de consum, a dus la eșecul modernismului ca proiect și la înlocuirea lui cu postmodernismul. Altfel spus, postmodernism cultural înseamnă cultură
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
internă, aparține capitalismului monopolist. Literatura a intrat în faza ei modernă, de la simbolism până la modernismul interbelic, prelungit ca neomodernism, după al doilea război mondial. A treia fază a capitalismului (1940-2005), "capitalismul târziu", transnațional și de consum, a dus la eșecul modernismului ca proiect și la înlocuirea lui cu postmodernismul. Altfel spus, postmodernism cultural înseamnă cultură de consum, în satul global, spre deosebire de cultura de masă pe care și-o asuma comunismul. Se pare că izbânda culturii de consum (alții o numesc cultură
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
umor metodologic, Mircea A. Diaconu conchide: Pentru că vorbim de postmodernism, concluzia nu poate fi una singură. Nici nu putem să spunem, cum au făcut-o deja, câți postmoderniști, tot atâtea viziuni asupra postmodernismului: afirmații de genul acesta au apărut în legătură cu modernismul, ba chiar cu tradiționalismul interbelic. În interiorul fenomenului fiind, nu ne rămâne decât să interogăm fapte, aproximând cu scepticism. Iată, poate, ironica soluție a <<postmodernismului>>!"212 . Chiar aproximând, aproximând, nu putem, totuși, include pe toți scriitorii contemporani de valoare printre postmoderniști
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
altă treaptă a istoriei. Ihab Hassan, Malcolm Bradbury și alții încă nu puteau ști cum se va numi noua mentalitate, însă acum noi suntem în măsură să-i spunem transmodernism. Desigur, în ultimele decenii și-au epuizat energiile și alte "modernisme", nu doar cel numit postmodernism. Totuși, cea mai remarcabilă și mai fecundă tendință a secolului al XX-lea a fost și va rămâne modernismul, care nu a rupt legătura cu tradiția precum diversele avangarde. Înainte, însă, de a trece la
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în măsură să-i spunem transmodernism. Desigur, în ultimele decenii și-au epuizat energiile și alte "modernisme", nu doar cel numit postmodernism. Totuși, cea mai remarcabilă și mai fecundă tendință a secolului al XX-lea a fost și va rămâne modernismul, care nu a rupt legătura cu tradiția precum diversele avangarde. Înainte, însă, de a trece la "biografia" abia înfiripată a transmodernismului, se cuvine a le inventaria și pe celelalte modernisme, măcar pentru curiozitatea cititorului. 2. Hipermodernismul. Stricta etimologie savantă ne
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a secolului al XX-lea a fost și va rămâne modernismul, care nu a rupt legătura cu tradiția precum diversele avangarde. Înainte, însă, de a trece la "biografia" abia înfiripată a transmodernismului, se cuvine a le inventaria și pe celelalte modernisme, măcar pentru curiozitatea cititorului. 2. Hipermodernismul. Stricta etimologie savantă ne trimite la o radicalizare a modernismului, o exacerbare a tendințelor accentuate, oscilând între radicalismul avangardelor și cel al postmodernismului, el însuși manifestându-se adeseori, după cum am văzut, ca neoavangardă, cel
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cu tradiția precum diversele avangarde. Înainte, însă, de a trece la "biografia" abia înfiripată a transmodernismului, se cuvine a le inventaria și pe celelalte modernisme, măcar pentru curiozitatea cititorului. 2. Hipermodernismul. Stricta etimologie savantă ne trimite la o radicalizare a modernismului, o exacerbare a tendințelor accentuate, oscilând între radicalismul avangardelor și cel al postmodernismului, el însuși manifestându-se adeseori, după cum am văzut, ca neoavangardă, cel puțin în cultura românească, dar și pe alte meleaguri. Albert Borgmann (Crassing the Postmodern Divide) îl
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
masca pură în spatele căreia tronează nimicul. După Mihail Diaconescu, un hipermodernist, în acest înțeles, ar fi Alain Touraine prin cunoscuta lui carte Critique de la modernité (1992).222 3. Para-modernismul. Mult mai prizat pare a fi paramodernismul, având alte raporturi cu modernismul și postmodernismul. Spre deosebire de postmodernism, paramoder-nismul nu pretinde o depășire a modernismului, ci are în vedere efectele văzute și nevăzute ale acestuia, unele dintre ele benefice, altele "perverse", cum se exprimă sociologia contemporană. "Para-moderniste" sunt îndeobște efectele nedorite. După cum amintește Fred
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]