4,695 matches
-
ești prioritatea mea. Speranța de renaștere a dinastiei stă în pântecul tău. Împăratul Hsien Feng este încântat. O laudă pe Nuharoo pentru bunătatea ei și apoi se ridică să plece. Evită să mă privească atunci când își ia la revedere. Îmi murmură pe un ton uscat: — Multă sănătate. Sunt incapabilă să-mi ascund tristețea. Inima mea continuă să caute un semn al căldurii pe care noi am împărtășit-o. Însă nu e aici. E ca și cum nu ne-am fi cunoscut niciodată. Aș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
să-l las în întregime în grija lui Nuharoo. Continui să lucrez la documentele Curții, uneori până în zori. An-te-hai așteaptă lângă mine, ținând pregătită o pătură în caz că i-o cer. Adoarme stând pe scaun. Din când în când, îl aud murmurând în somn: „Gata cu felicitările, Confucius!“. — Ce altceva mai pot face? Spre exasperarea lui Su Shun, îi răspund Majestății Sale: — Eu nu aș ceda în fața rușilor, rostesc încet, dar cu hotărâre. Rușii profită de problemele noastre cu francezii și britanicii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
se află în genunchi dinaintea împăratului. Imploră să fie pedepsit, și rugămintea îi este îndeplinită. I se iau toate titlurile și i se ordonă să plece în exil. Întreabă dacă îi poate oferi Majestății Sale un ultim serviciu. — De acord, murmură Hsien Feng. Seng-ko-lin-chin începe: — Se apropie luna plină... — Treci la subiect. Împăratul își întoarce capul spre tavan. — Eu... Cu mâinile bâjbâind, generalul scoate din buzunarul adânc al robei un sul micuț de pergament și i-l dă eunucului-șef Shim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
în spatele lui. Puțin mai încolo, un bărbat călare întoarce capul. — Yung Lu! El descalecă și îngenunchează. Cât pe-aci să fiu fantomă! strig eu. Sau sunt deja? — Vorbiți, ca să aflu, Majestatea Voastră, zice Yung Lu. Izbucnesc în plâns. — Majestatea Voastră, murmură el, este vrerea Cerului că ați supraviețuit. Își șterge transpirația de pe frunte. Încerc să ies din șanț, dar genunchii mă trădează și mă prăbușesc. El mă apucă de braț, iar atingerea mâinii sale mă face să suspin ca un copil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
zis. Și a insistat să înțeleagă prin ce trec. I-a mulțumit Cerului că îl făcuse eunuc și a zis că viața sa era destinată pentru a-mi împărtăși durerea nemăsurată. — Nu are cum să fie prea diferit, doamnă, a murmurat el. Apoi mi-a zis ceva neașteptat: Există o ocazie să vă faceți pe plac, doamnă. Dacă aș fi în locul dumneavoastră, m-aș grăbi să găsesc un pretext. La început, nu știam despre ce vorbește, dar apoi am înțeles. Mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
vrea să-mi explice, însă continuă să mă refuze. Îl implor. Îi spun că nu am dorit niciodată un alt bărbat. Că am nevoie de mila și compasiunea lui. Că vreau ca el să mă aibă. — O, Orhideea, Orhideea mea, murmură el într-una. Un zgomot puternic vine de la gura tunelului. Este zgomotul făcut de poarta de piatră. — Arhitectul a ordonat închiderea ei! Yung Lu sare în picioare și se năpustește spre intrare, trăgându-mă după el. Sunt copleșită de teama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
cu gîndul la copac. Îi strică și pe ceilalți. Într adevăr, de bătrînețe, cireșul se usca. - Și-a făcut datoria, am încercat să-l consolez pe pictor. Ar trebui lăsat în loc altul mai tînăr. - E adevărat și e și drept! murmură melancolic conu Alecu. Cei mai mulți dintre pomi au fost sădiți de mama. Eram, pe vremea aceea, copil; acest cireș a crescut odată cu mine, acum se vede că îi vine rîndul. Și eu sînt vechi: încep să simt că moartea intră în
CARTIERUL SULAMITEI by MARCEL TANASACHI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/513_a_701]
-
fără să-și găsească, nici de data asta, sfârșitul. Un vuiet străbătu văzduhul Încremenit, toate Începură să miște, iar cerul se desfăcu În lumină și În Întuneric. Între timp și În noaptea care urmă, nea Mitu a descornăcit blana iedului, murmurând numai el știa ce. Iară vorbele sale nu fură de nimeni auzite. * * * Chiar nu mă așteptam să Îmi vină așa de repede cheful să-ți scriu. Mă gândesc că m-am izbit prea din scurt de melancoliile mele plângăcioase și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
și le spuneau ce măscări să arunce În aer și cui. Năimiții erau bucuroși că puteau pluti și Înjura pe degeaba, contra a numai trei șuturi primite În tur. Cei jigniți și care nu luau bani de la Odraslă Începură să murmure. „Băi, Titele, ia vezi, fă ceva cu ăsta: el ne Înjură și alții capătă șuturi În locul lui. Eu mă cac pe regulamentul tău și-l bat de-i sună apa-n cap.” „Ce vrei, bă, să-i fac eu?” se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
loc, și-l Întrebăm pe tata, că n-a terminat de făcut toată prăștina!” „Numaidecât, cum să nu, chiar mă gândeam: ce-ar fi să dau eu o raită pe la Cazan? Marș În rând și ține-ți gura!” Copiii cam murmurau, căci nu pricepeau de ce Directorul Îi apăra pe bețivii care chinuiseră vițelul. Fiul Ectoraș se simțise iarăși rușinat. Când văzuse sângele țâșnind și ochii Îngroziți și plini de chin, Îl duruse sufletul. Îi dăduseră și lacrimile, dar le ștersese repede
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
nesfârșit și se Întindea mult dincolo de puterea de cuprindere a ochilor Încețoșați de durere și În care curgeau, amestecate În fire subțiri, sânge și sudoare. Se Întoarse acasă Într-o noapte și, deschizând poarta tot cu traumatizatul craniu, apucă să murmure, Înainte de a adormi greu, Înconjurat de credincioasele și multiubitele sale pisici: «Măbijbăeldăuniverz...»”. Cea mai la Îndemână, dar și cea mai paradoxală morală care ar rezulta de aici ar fi: dacă doriți să izbutiți ceva, nu vă propuneți nimic. Atât pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
repartizat vărului său. Îi auzea pe vasalii apropiați ai lui Mitsuhide în altă cameră, dar Mitsuhide era singur, stând așezat țeapăn, cu privirea spre lac. — Aș dori să-ți ofer un ceai, spuse Mitsuharu. Mitsuhide se întoarse spre vărul său, murmurând, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis: — Ceai... Tocmai mi-a fost livrată o piesă pe care i-o comandasem lui Yojiro, la Kyoto. Nu are modelele elegante ale unui ceainic Ashiya, dar are un farmec rustic care încântă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
gardă din curte, le făcu semn să intre, cu un zâmbet: — Poftiți, vă rog. Sala Omotemido era clădirea principală din incinta templului, dar adevăratul centru îl reprezenta cartierul general al lui Nobunaga. Lângă încăperea de unde se auzea glasul lui Nobunaga, murmura un pârâu izvorând din grădină, iar din niște clădiri puțin mai îndepărtate pluteau, când și când, pe aripile brizei, râsete vesele de femei. Nobunaga vorbea cu un mesager de la al treilea fiu al său, Nobutaka, și de la Niwa Nagahide: Îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
avea să facă din acest vis în realitate nu era departe. Pentru el, o mică realizare ca dominația asupra provinciilor de la apus și asupra insulei Kyushu nu era de ajuns pentru a umple o întreagă viață de om. „E dimineață,“ murmură Nobunaga în sinea lui și se ridică, ieșind din dormitor. Ușa masivă de cedru, care se deschidea spre coridor, fusese lucrată rafinat, astfel că, atunci când era trasă, pragul scotea un sunet aproape ca o chemare. Când pajii auziră acest zgomot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
generali era să aștepte. În acel timp, văzură sosind diverși luptători răzleți. Încontinuu veneau și plecau mesageri, în toate direcțiile. Printre ei era și un samurai pe care Nakagaba Sebei îl recunoscu. — Ăsta nu-i un samurai al lui Hosokawa? murmură el. Toată lumea știa bine că între Mitsuhide și Hosokawa Fujitaka erau relații foarte strânse. Cei doi fuseseră prieteni apropiați de ani de zile, iar familiile lor erau înrudite prin căsătorie. „Ce caută aici un mesager de la clanul Hosokawa?“ se întrebă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
drum în conștiința lui. Acest fapt în sine putea juca rolul decisiv între victorie și înfrângere. Începea să se scufunde sub valurile pe care el însuși le stârnise. Mitsuhide stătea pe colina din fața taberei, privind norii. — Se-arată a ploaie, murmură el, într-un vânt care nu dădea nici un semn de ploaie. Era esențial ca un general care urma să se angajeze curând în luptă să cunoască vremea. Mitsuhide stătu mult timp, preocupat de mișcarea norilor și de direcția vântului. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
clanuri și, poate datorită repeziciunii cu care a fost anunțată, armata Seniorului Ieyasu a revenit de la Narumi la Hamamatsu. Pe de altă parte, armata Seniorului Katsuie, care ajunsese până la granița cu Omi, și-a oprit înaintarea. Hideyoshi zâmbi tăcut, apoi murmură, aproape neauzit: Văd că de data asta și Seniorul Ieyasu a fost cam nedumerit. Desigur, nu e decât o consecință indirectă, dar reiese că nevoia de a-l opri pe Ieyasu a dispersat puterea militară a lui Mitsuhide. Cât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
său, închise liniștit ochii și intră într-o stare în care lumea nu-i era nici dușmană, nici aliată. Desprinzându-se de nimicnicia celor lumești, deveni el însuși inima universului și ascultă care era voința cerului. — Deja e aproape gata, murmură, cu un zâmbet apărându-i, în sfârșit, pe buze. Acel Sakuma Genba a ieșit la luptă, verde și crud ca un boboc. Ce-am fi putut visa mai mult? Coborând din turn, urcă imediat până la jumătatea Muntelui Tagami, unde îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
de muschete. Ar fi trebit să fie ale propriilor lor pușcași, iar forțele lui Hideyoshi deschiseseră probabil simultan focul. Cu aceste gânduri, Inuchiyo se repezi în josul pantei, privind norii de praf și fum de pulbere dintr-o parte. — Acum! Acum! murmura el, lovind neîncetat în șa. Într-o parte a taberei din Moyama se băteau gonguri și tobe mari de război, sporind confuzia. Forțele de nestăvilit ale lui Hideyoshi călcaseră peste propriile lor victime, asupra liniei defensive a pușcașilor, și pătrundeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
-și consume rațiile. Trupele, însă, nu se risipiră, rămânând grupate pe unități, ca și cum încă s-ar mai fi aflat pe câmpul de luptă. Un străjer de la poarta principală strigă: — Seniorul din Kitanosho a sosit la poarta castelului! — Cum! Katsuie, aici? murmură Inuchiyo, cu uimire. Era o evoluție neașteptată, iar Inuchiyo nu părea pregătit să-l primească pe acel om - devenit acum fugar. Un moment, căzu pe gânduri, dar apoi spuse: — Să-i ieșim în întâmpinare. Inuchiyo își urmă fiul afară din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
Haide, arată-te la față! Soția lui Inuchiyo tocmai pregătea de mâncare împreună cu unele slugi, când auzi agitația. Ieși încinsă cu șorțul și cu mânecile legate înapoi. Un moment, nu făcu decât să stea cu ochii holbați. Cred că visez, murmură ea. — De mult nu ne-am văzut, doamna mea. Mă bucur să văd că ești bine ca întotdeauna. Când Hideyoshi dădu să facă un pas înainte, femeia se reculese și, dezlegându-și repede șnurul mânecilor, se prosternă pe podeaua de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
au același aer al familiei din care provin, spuse el, când le văzu de aproape. Oare chipul lui Nobunaga sau fața lui Oichi îi răsărea în piept? Oricare ar fi fost, Hideyoshi era complet fermecat și nu putu decât să murmure că erau niște fetițe cuminți. De la mâneca de culoarea prunei a lui Chacha atârna un canaf. Peste mâneca surorii mijlocii, care era brodată cu un model în relief, era trecut un cordon roșu. Fetița cea mică era îmbrăcată la fel de elegant
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
niște vasali ca noi, mai ales la ceai, omițându-l pe stăpânul nostru, când mai sunt aici și alți seniori pe care i-ar fi putut invita în schimb. A spus că are ceva de vorbit cu noi. — Ce ciudat, murmură Nobuo, dar apoi ridică din umeri. Ei, dacă v-a invitat, mă întreb dacă vă va vorbi despre faptul de a mă lăsa, în sfârșit, să preiau, pe deplin, puterea clanului Oda. S-ar putea ca asta să fie. Ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
în Komaki. aflară întreaga poveste. Undeva, în primele ore ale dimineții, Castelul Inuyama căzuse. Ieyasu își struni calul și privi fix spre fumul care se înălța din mai multe locuri, între Haguro și vecinătatea Castelului Inuyama. Am ajuns prea târziu, murmură el, cu amărăciune. N-ar fi trebuit să fac asemenea greșeli. Ieyasu aproape putea să vadă chipul lui Shonyu în fumul negru care se înălța. Când auzise zvonul că Nobuo îl trimisese pe fiul lui Shonyu înapoi la tatăl său
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
Sakichi. În ziua aceea, majoritatea trupelor trecură prin Kyoto și porniră pe drumul spre Omi. Pentru Hideyoshi, acolo se găseau amintiri ale vicisitudinilor tinereții sale în fiecare trunchi de copac și în fiecare fir de iarbă. — Uite și Muntele Bodai, murmură Hideyoshi. Ridicând privirea spre munte, și-l aminti pe stăpânul acestuia, Takenaka Hanbei, călugărul de pe Muntele Kurihara. Când își amintea acum la acele vremuri, era recunoscător că nu petrecuse nici o zi lenevind, în acea scurtă primăvară a vieții. Răsturnările din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]