4,496 matches
-
domniță, a gâfâit el ștergîndu-și necontenit gâtul de sudoare, în fața probelor se va da câștig de cauză, adică nu se va da, se va trece peste, dar se va deschide un alt dosar, pe baza unei "sesizări" a unui fost portar sau a unui fost om de serviciu frustrat, care la întrebarea dacă ați fost văzut stând de vorbă cu un neamț în timpul războiului, o să răspundă: cum să nu, erau legați, domnul Culala lucra direct cu I. G. Farben, atâta lucru
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
astfel de inepție, și la întrebarea mea răspunse gâfâind că nu numai că îl cunoaște, dar sesizarea exista în dosarul domnului Culala... "Cine e lepădătura asta?" zise tata scârbit și obosit. "V-am spus, un fost om de serviciu sau portar, pe care l-ați dat afară pentru beție." " Da, confirmă tata, știu cine e, dovadă că am avut dreptate e că tot portar a rămas, n-a ajuns nimic." " Aveți grijă, a mai zis avocatul, dacă vi se întîmplă ceva
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
e lepădătura asta?" zise tata scârbit și obosit. "V-am spus, un fost om de serviciu sau portar, pe care l-ați dat afară pentru beție." " Da, confirmă tata, știu cine e, dovadă că am avut dreptate e că tot portar a rămas, n-a ajuns nimic." " Aveți grijă, a mai zis avocatul, dacă vi se întîmplă ceva din pricina acestei sesizări, dumneavoastră vă puteți apăra (eu nu!) spunând că l-ați dat afară fiindcă făcea agitație legionară în fabrică. Citați-l
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
Îți mulțumesc pentru că m-ai trimis aici. (Îl luă pe Pan Lyttle de mână cu o atitudine posesivă), o să fie totul bine, ai să vezi. Crang dădu buzna pe ușa clădirii cu două etaje. Ieși repede înapoi: - I-am spus portarului dinăuntru să cheme o ambulanță. Gosseyn spera ca ambulanța avea să vină repede. Observase deja că era un magazin cu haine și pantofi pentru bărbați care purtau numere mari. Acum, văzu numele pe o firmă de plastic, lucioasă, instalată pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
în capul țiganilor aflați cu un rând mai în față și, printr-o logică pe cât de simplă, pe-atât de previzibilă, începea bătaia, cu flegme, pumni în gură și picioare sau șurubelnițe cărăbănite pe sub scaune. Ne potoleam doar când năvăleau portarii cu lanternele, înjurând de mama focului, sau dacă se punea de-o urmărire de mașini pe ecran. Dar unde erau fetele? Nicăieri și peste tot. Mașinăriile astea de distrus prieteníi, numai zâmbet în sarafanele lor descusute pe coapse, te pândeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
an, studenții năvăleau în cavoul ăsta gigantic de cărămidă și tablă, eșuat în Piața Universității. Se împingeau în ușile batante, înguste, făcute parcă special pentru a te împiedica să intri (una dintre ele fusese imobilizată cu sfoară, pe dinăuntru), în timp ce portarii, braț la braț, blocau holul, zbierând: „Legitimațiiiile! Prezentați legitimațiiiile!“. Câți naivi nu-și pierduseră tinerețile prin sălile mari și întunecoase, în căutarea învățăturii perfecte, câți nevinovați nu crezuseră că vor ajunge, la rândul lor, în spatele catedrei, predând enormitățile pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
intram conștiincios, cu o bucurie (amestecată cu puțină mândrie) pe care, după atâția ani, nici eu nu mi-o puteam explica și pe care o păstram bine ascunsă în sertarele minții. De cele mai multe ori, calvarul se sfârșea înainte să înceapă. Portarii nu mă recunoșteau. Mă legitimam cu-o relicvă antică, un dreptunghi de carton îmbrăcat în material textil. Dreptunghiul se plia la mijloc, niciodată perfect: marginile depășeau, colțurile cădeau într-o parte. Relicva arăta ciudat. Dacă o despătureai și-o țineai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu părul pe picioare ca zațul de cafea. Adunătura asta de brute și nefericiți se numea coadă și-avea un farmec crud și grosolan, ca mustața vânzătoarei. La școală trebuia să mă îndrăgostesc de tovarășul Nicolae Ceaușescu. Insista directoarea, insistau portarii, ne bătea la cap tovarășa Pora, educatoarea. Până și-ai mei mă sfătuiau să repet la ora de citire că e „conducătorul nostru iubit“. Arăta rezonabil în poza aia alburie de deasupra tablei: tinerel, voios, cu părul pus grijuliu pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
bucurie și-alergătură, mirosea curat, a lămâie și mosc. Ne iubeam simplu, prietenește. Schimbam bilețele în timpul orelor, prin care aranjam întâlniri seara, în Grozăvești. Ignoram tabla încărcată de diateze bătrânești sau transformări ale grupurilor fonetice și săream peste ore și portari direct în cămin, la etajul doi, ușa 207, pe dreapta. Acolo ne mângâiam și ne ridicam puțin tricourile, sub privirile colegei de cameră sau ale papagalului Coco, pe care Felicia îl primise din Obor și îl căra cu ea peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
poate mai lipseau niște pagini de ici-de colo, dar sigur nu le luaseră șoarecii). Trece un an, și-ncă unul. Pisicile-și fac treaba, procesele merg strună, toată lumea-i fericită. Li se dă de mâncare, se-nmulțesc, mai vin și portarii cu câteva de-acasă. Prin 2003, apare-o echipă de televiziune să filmeze la un proces și vede că lumea se cam scărpina: judecători, magistrați, public. Care cum putea: unul prin robă, altul la guler, al treilea sub pantalon. Cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
aia, Schitu Măgureanu plimba de sus până jos tramvaie), care făceau geamurile să zăngăne și podeaua să vibreze, cu tot cu scaune, scară și masa la care se citea. Gino părea în culmea fericirii. Când nu basculai din cauza trepidațiilor, te doborau manevrele portarilor: imediat după ora 9 seara, stingeau și-aprindeau ostentativ lumina, umblând de jos la siguranțele tabloului electric. La 9 și-un sfert, curentul cădea pe etaj, tăiat cu totul de la poartă. Te simțeai important, clandestin, ca-n povestea lui Noica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Semnul de punctuație lipsea, sculptorul se plictisise sau poate intrase în criză de timp, echipele se succedau în ritm rapid pe teren (ieșeai la zece minute sau la două goluri), te mai chemau și alții, când era nevoie de-un portar sau de-un atacant în formă. Duminica se juca „pe bune“, pe cincizeci de lei de căciulă, dracu’ știe cum făceam toți rost de ei, cu banii ăștia îți luai unșpe beri și-un „Cico“. Dar nu despre golănie și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
am lăsat „capra“ în locul ei istoric, grăbindu-mă spre Litere. Acolo trebuia să se dea ultima bătălie. O luptă identitară, contra alterității - cum ar fi spus colegii mei. Încă din ușă, mi-am dat seama că n-o să fie ușor. Portarul moțăia cu capul pe brațe. S-a trezit și, într-un acces de iritare și nedumerire lesne de înțeles, a sărit din gheretă și m-a luat la rost: „Matale ce cauți aici?“ „La bibliotecă.“, i-am răspuns. „S-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
la Uniunea Scriitorilor sau moșteniseși un titlu nobiliar de la unchiul din Franța. Familia „Doctorilor“ păstra ramificații în toată țara, oamenii se recunoșteau și se salutau discret, ca-n legămintele de sânge ale sicilienilor. „Să trăiți, dom’ doctor!“ I-am zâmbit portarului, examinând cum se cumințește. Puterea legitimațiilor ăstora era mare, nelimitată, transmisă din vechime. Dacă le lipeai de parbriz, intrai cu mașina și-n curtea interioară. „Scuzați, nu v-am recunoscut, poftiți înăuntru, vorbesc io la fochist să dea mai cald
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
la fochist să dea mai cald...“ Îndemnul suna anapoda. Mă aflam deja înăuntru, carena holului se închisese în urma mea, iar nava de ciment și marmură huruia din toate încheieturile, pregătindu-se să plece cu pasagerii ei de-ocazie: eu, Densusianu, portarul și Eminescu mic și avariat. Mi-am adus aminte de-o altă clădire sinistră: vaporul metalic, transparent și luminos din Piața Aviatorilor, care ziceai că dă iama în Parcul Herăstrău, naufragiind printre copaci și statui. Cât despre fochistul pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
atârnau peste cabina de lemn ca niște tentacule moarte, opărite cu petrol. Nimeni, nici noi, nici șefii de catedre, nu-și amintea să-l fi văzut vreodată mișcându-se. L-am lăsat baltă, traversând holul către culoarele din stânga, spre amuzamentul portarului. Cu liftul din stânga, era altă poveste. Stăteam în fața lui și încercam o ușoară reținere. Poveștile studenților, amintirile profesorilor mai în vârstă, precum și-o vastă experiență de lectură (care documenta asfixierea lentă sau căderile în gol de la etaj) mă împiedicau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
asfalt: portbagajul sărea singur din încuietoare și puteai să umbli liniștit după scule sau roata de rezervă. Cu lanterna pe minim, am început să forfotesc printre dosare. Strada părea pustie, de frig nici cerșetorii nu se mai înghesuiau pe tarabe. Portarul nu se-auzea nici el, probabil somnola în cabina lui, cu reșoul la picioare. Am mișcat ușor raza, de la stânga la dreapta. Dosarele facultății erau aranjate pedagogic, ca articolele dintr-o istorie literară. Vedeam coperțile ordonate alfabetic, la linie, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
banchetă printre prosoape și fețe de pernă. Chiar sub cearșafuri, dădusem pe la șapte ani de-o pereche de mănuși albe din piele de antilopă, tocmai bune de folosit la meciul de pe „Antipa“, cu ceilalți copii din cartier. Cum eu jucam portar și mănușile prezentau un ușor defect (tip D’Artagnan, până la cot), le-am corectat cu foarfeca, scurtându-le pe încheieturi. Imprudența, combinată cu o naivitate cuminte, specifică vârstei, m-au făcut să depun resturile înapoi în sertar, printre cearșafuri. Acolo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
setul de chei la fel, lanterna nu aștepta decât un lucru: să ieșim odată de-aici. Nu-mi mai rămăsese timp să cercetez restul dosarelor. Fochiștii se puteau oricând întoarce, iar mecanicii abia își începeau rondul de noapte. Cât despre portar, cine știe cât putea să moțăie în cabina lui călduță. Am mai scanat o dată încăperea, apoi am pornit-o spre ieșire. Nu obținusem mare lucru: certificatul meu de naștere lipsea, al lui taică-meu zăcea probabil prin alt dosar, iar pe tipul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
pași culoarul, după care am cotit în holul mare, singurul luminat cât de cât. Te dobora o liniște blândă, spitalicească. Nu tresărea un fir de praf, frigul ricoșa fără zgomot pe ciment și pe marmură. Dormeau cu toții: Eminescu, Odobescu și portarul. Nici unul nu m-a observat ieșind din facultate. Afară, am tras adânc o priză din aerul nopții. Mirosea bine, a răcoare, urină și libertate. Dincolo de puntea Facultății de Arhitectură, „Intercontinentalul“ sclipea ca un far de ceață. Iubeam hotelul ăsta, îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
chiar n-aș fi vrut să mi-o facă. Pe lângă Pif-uri și-amintiri, mai strângeam și mănuși. Adunasem o colecție întreagă, după forme, modele, culori, material și utilități: mănuși de facultate, mănuși de cumpărături, mănuși de ieșit afară, mănuși de portar (la meciurile de seară, iarna, pe-Antipa), mănuși de șofat, de munte, de zăpadă (astea arătau altfel decât cele de munte, nu trebuia să se ude când ne bulgăream în Herăstrău), mănușile maică-mii (ceaușiste, negre, din piele de porc), mănușile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de ea. L-am tras pe Mihnea după mine, luminând discret culoarul. Apoi am apăsat clanța și-am pășit în amfiteatru. Amfiteatrele nu se încuiau niciodată, nu-și putea imagina nimeni că ar avea cineva chef de cultură noaptea. Nici măcar portarul nu le vizita. Am ridicat brusc lanterna spre tablă și-am luminat o arătare ovală. „Bă, du-te-n chiloți! Cine-i ăsta?“ „Cum, nu-l recunoști?“ Îmi venea să râd. Nici eu nu l-aș fi recunoscut pe Bălcescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
verde a acoperișului sau fleșcăiau cu trompa prin resturi de mango și banane. Aerul era stătut, dens ca îngrămădirea de frunze și liane prin care îți croiai drum. Ieșeai umed, cu buburuze de toate culorile pe tine; te mai opreau portarii, să dea jos câte-un Parnassius Apollo de pe spatele tău. M-am întors pe Währingerstrasse, prin spatele Universității. Undeva în clădire, prin labirintul de culoare cimentate și reci care semăna atât de mult cu cel de la Literele bucureștene, zăcea bustul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și el Kamceatka americanilor, de data asta unui miliardar privat. A fost refuzat și, drept urmare, bolșevismul a mers mai departe, încă multe decenii, pe mâna lui...Stalin. Dacă Lenin ar fi beneficiat de fondurile vânzării, Stalin ar fi fost probabil portar la vreo cantină socială din Moscova. Și-aici a trebuit să refacem tranzacția și să-i punem pe ruși să semneze la Malta, după cincizeci de ani. Legăturile neuronale greșite au fost șterse, urma eșecurilor, rasă. Nu-i suficient să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Nici de dumneaei nu știu nimic. Stai, stai un pic! Când se întoarce? — Nici asta nu pot s-o știu. Ușa se închise. Prințul hotărî să revină peste o oră. Aruncându-și privirea în curtea din spate, îl văzu pe portar. — Parfion Semionovici e acasă? — Acasă. — Atunci cum se face că mi-a spus chiar acum cineva că nu-i acasă? — Cineva de la el v-a spus? — Nu, o servitoare a mamei lui. Iar la ușa lui Parfion Semionovici am sunat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]