8,991 matches
-
tradiția dragonului (Iez. 29,3‑4; 32,3‑6); scenariile eshatologice din literatura apocaliptică (4Ezr. 5,6; 11; Urcarea la cer a lui Moise 8, 1‑2; pasaje din Oracolele sibiline). Ernst consacră numai câteva pagini literaturii iudaice a Noului Testament și neglijează complet manuscrisele de la Qumran. Totuși, aceste mici lacune nu afectează cu nimic rezultatele cercetării sale. În fine, în 1993, St. Heid publică teza sa de doctorat, susținută cu doi ani înainte la Facultatea de teologie catolică din Bonn
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pentru cei necredincioși. În epistola lui Ioan, regăsim, amplu dezvoltată, aceeași temă (Β< Β<γ¬:∀ ™ :← ®:≅8≅(γ℘ ϑ∈< ζ30Φ≅¬< ƒ6 ϑ≅¬ 2γ≅¬ ≅⇔6 ♣Φϑ4<), nu fără legătură cu teologia expusă în scrierile eseniene. În aceste scrieri și mai ales în Testamentele celor doisprezece patriarhi apare foarte frecvent o expresie sinonimă: „duhul” sau „duhurile de amăgire”. Am putea întocmi un dosar de dimensiuni reduse cu privire la această problemă, abordând cele două variante, de singular și de plural. Un singur duh, paradigmatic, al rătăcirii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
instigându‑l, pe de alta, spre rău. Despre aceste două duhuri antagoniste - cel al adevărului și cel al răutății -, dar și despre un al treilea, un „duh de mijloc”, care se manifestă în om prin facultatea de discernământ vorbește și Testamentul lui Iuda (20). Lucrarea acestui duh intermediar este de a discerne între bine și rău și de a opta ulterior, în mod liber, pentru unul dintre cei doi poli. Cel care va alege binele se va supune astfel duhului adevărului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de texte, mult mai cuprinzătoare, menționează mai multe „duhuri ale răutății”, în general în număr de opt, anunțând lista celor opt duhuri rele (8≅(4Φ:≅∴) transmisă de Evagrie Ponticul și însoțită de comentariile sale în Tratatul practic. În acord cu Testamentul lui Ruben (3, 3‑9), există șapte duhuri „specializate” ale rătăcirii, la care se adaugă un duh general. Primele șapte sunt: duhul desfrânării (care locuiește în simțuri); duhul lăcomiei (poftă nepotolită, care se află în stomac); duhul de ceartă (se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de ceartă (se află în ficat și splină); duhul înșelăciunii, al vrăjitoriei (potrivit traducătorului francez, „cochetăria”); duhul mândriei; duhul minciunii și duhul nedreptății. Cel de‑al optulea duh, prezentat independent de lista celor șapte, este duhul somnului. Alte pasaje din Testamentele celor doisprezece patriarhi aduc informații inedite. De exemplu, în Testamentul lui Levi (3, 2) se spune că „duhurile de rătăcire” (numite de asemenea și „duhuri de pedeapsă”) locuiesc în al doilea cer - de la pământ în sus -, în ținuturile zăpezilor și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al vrăjitoriei (potrivit traducătorului francez, „cochetăria”); duhul mândriei; duhul minciunii și duhul nedreptății. Cel de‑al optulea duh, prezentat independent de lista celor șapte, este duhul somnului. Alte pasaje din Testamentele celor doisprezece patriarhi aduc informații inedite. De exemplu, în Testamentul lui Levi (3, 2) se spune că „duhurile de rătăcire” (numite de asemenea și „duhuri de pedeapsă”) locuiesc în al doilea cer - de la pământ în sus -, în ținuturile zăpezilor și ghețurilor. După Judecata de Apoi, aceste duhuri vor aplica pedepsele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
2) se spune că „duhurile de rătăcire” (numite de asemenea și „duhuri de pedeapsă”) locuiesc în al doilea cer - de la pământ în sus -, în ținuturile zăpezilor și ghețurilor. După Judecata de Apoi, aceste duhuri vor aplica pedepsele hotărâte păcătoșilor. În Testamentul lui Iuda (14, 8) se atrage atenția asupra pericolului consumării excesive de vin. Vinul, se spune aici, poate permite intrarea cu ușurință a duhului de răutate în sufletul omului. În aceeași scriere aflăm că Beliar (omologul lui Satan în viziunea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
consumării excesive de vin. Vinul, se spune aici, poate permite intrarea cu ușurință a duhului de răutate în sufletul omului. În aceeași scriere aflăm că Beliar (omologul lui Satan în viziunea eseniană) este cel răspunzător pentru duhul răutății. În fine, Testamentul lui Issahar (4, 1‑6) propune un remediu împotriva acestui duh, și anume simplitatea, virtute asociată în general patriarhului Avraam. Să revenim însă la epistola noastră. Fragmentele pe care le‑am citat anterior sugerează faptul că Ioan vorbește de tradiția
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
un îndemn la pocăință înaintea sfârșitului lumii (sunt înveșmântați în sac). Ei au anumite calități supranaturale: în primul rând, așa cum am văzut, „foc iese din gura lor și mistuiește” pe dușmanii lor. Această imagine este specifică, în general, profeților Vechiului Testament. Cuvintele lor, discursurile lor au „firea focului” deoarece vin direct de la Dumnezeu; sunt cuvinte‑epifanii. În al doilea rând, ei „au putere să închidă cerul” așa încât „ploaia să nu plouă în zilele prorocirii lor” (11,6). Această însușire este asociată
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Moise aruncă cele două table din mâinile sale, stricând astfel legământul lor [al evreilor], înainte ca legământul lui Isus să fie pecetluit în inimi prin credința noastră în El” (4, 8). EPB reprezintă prima încercare semnificativă de recuperare a Vechiului Testament de către creștini. După ce propune o interpretare alegorică a postului și a jertfelor, autorul abordează tema „vremurilor de acum”. Judecata, spune el, nu este departe. „Vremea vestită de Scripturi, când sminteala va trece orice măsură (ϑΞ8γ4≅< Φ6ς<∗∀8≅<), este aproape, spune
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
credincioșilor și mai ales din ale prezbiterilor. Aceștia vor fi cuprinși de patru duhuri rele: „duhul rătăcirii, al desfrânării, al slavei deșarte și al iubirii de argint” (3, 28). Biserica se va îndepărta de la tradiția profetică autentică, cea a Vechiului Testament, înscriindu‑se pe o traiectorie de declin ireversibil. Pe acest fond de „istovire” a lumii și destrămare a Bisericii, Beliar va coborî pe pământ, dând o lovitură decisivă întregii omeniri. „Iar la sfârșitul vremurilor, va coborî Beliar, el, prințul cel
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
inovații necreștine. Cărțile a III‑a și a IV‑a reiau punctele condamnate anterior pentru a le opune adevăratei învățături transmise de Apostoli. Principala problemă asupra căreia se concentrează Irineu este unitatea Revelației, care implică identitatea necondiționată a Dumnezeului Vechiului Testament cu cel al Noului Testament. Sistemele eretice disting între un Dumnezeu „adevărat”, izolat într‑o pleromă atopică, Tatăl, și un Demiurg slab, înșelător, ușor fanfaron, considerat creatorul lumii materiale. Marcion ajunge chiar să distingă între Dumnezeul Vechiului Testament și cel
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a și a IV‑a reiau punctele condamnate anterior pentru a le opune adevăratei învățături transmise de Apostoli. Principala problemă asupra căreia se concentrează Irineu este unitatea Revelației, care implică identitatea necondiționată a Dumnezeului Vechiului Testament cu cel al Noului Testament. Sistemele eretice disting între un Dumnezeu „adevărat”, izolat într‑o pleromă atopică, Tatăl, și un Demiurg slab, înșelător, ușor fanfaron, considerat creatorul lumii materiale. Marcion ajunge chiar să distingă între Dumnezeul Vechiului Testament și cel al Noului Testament, reproșându‑i
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Dumnezeului Vechiului Testament cu cel al Noului Testament. Sistemele eretice disting între un Dumnezeu „adevărat”, izolat într‑o pleromă atopică, Tatăl, și un Demiurg slab, înșelător, ușor fanfaron, considerat creatorul lumii materiale. Marcion ajunge chiar să distingă între Dumnezeul Vechiului Testament și cel al Noului Testament, reproșându‑i celui dintâi caracterul crud și vindicativ. Se cuvine amintit, fapt remarcat de Antonio Orbe în introducerea comentariului său, că adversarii lui Irineu din cartea a V‑a nu sunt în mod direct grupările
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al Noului Testament. Sistemele eretice disting între un Dumnezeu „adevărat”, izolat într‑o pleromă atopică, Tatăl, și un Demiurg slab, înșelător, ușor fanfaron, considerat creatorul lumii materiale. Marcion ajunge chiar să distingă între Dumnezeul Vechiului Testament și cel al Noului Testament, reproșându‑i celui dintâi caracterul crud și vindicativ. Se cuvine amintit, fapt remarcat de Antonio Orbe în introducerea comentariului său, că adversarii lui Irineu din cartea a V‑a nu sunt în mod direct grupările eretice, ci preoții ortodocși* atrași
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Isus, adică, la punctul zero. Să ne reamintim că Irineu urmărește simultan două scopuri: demonstrarea unității și organicității Scripturii și respingerea teoriilor spiritualiste. În atingerea primului scop, el dă dovadă de o erudiție biblică impresionantă, alternând citatele Vechiului și Noului Testament, într‑o ordine nicidecum întâmplătoare. Astfel, profețiile lui Daniel (îndeosebi cap. 2 și 7) sunt întrerupte de cuvintele lui Isus (In. 5,43; Lc. 18,6) sau ale apostolului Pavel. Această strategie aproape intertextuală are un efect impresionant. Cititorul se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a invoca această mărturie, precum și grija pe care o are pentru a‑și pregăti cititorii? În jurul Apocalipsei au existat, în timpul primelor trei secole ale creștinismului, puternice controverse. A fost nevoie de timp și de efort pentru ca ultima cartea a Noului Testament să intre în canonul ecleziastic. În plus, însăși figura apostolului era un subiect de controversă. Pentru Irineu, autorul Apocalipsei este incontestabil Ucenicul lui Isus. Înaintea lui, Iustin susține același punct de vedere în Dial. 81, 4. Potrivit Adu. haer. III
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
după ce a creat îngerii și arhanghelii, Gândirea a fost luată prizonieră de aceștia și a fost obligată să se întrupeze rând pe rând în mai multe personaje feminine, printre care vestita Elena din Troia. În realitate, prin gura profeților Vechiului Testament vorbesc acești îngeri malefici, proferând minciunile lor. Simon s‑a coborât ca să trezească oamenii din somnul ignoranței și să‑i elibereze de stăpânirea îngerilor răi. Legea, ca una care a fost dictată de aceștia din urmă, trebuie anulată prin autoritatea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
altă tradiție, cea care stabilește durata lumii la o „săptămână milenară”, adică la șase mii de ani și care apare în capitolul 15 al Scrisorii lui Pseudo‑Barnaba. Acest text, după cum am văzut, recuperează multe din datele teologice ale Vechiului Testament prin intermediul exegezei alegorice. Autorul echivalează aici cele șase zile ale creației cu șase mii de ani de la „săvârșirea lumii”, degajând sensul ascuns al expresiei cu ajutorul versetului 4 al psalmului 89, în versiunea LXX („o zi a Domnului este cât o
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Un rol important a fost jucat aici de cristologia dualistă a lui Marcion. Hill insistă asupra faptului că Marcion nu se mulțumește să distingă între un Dumnezeu bun și milostiv, al Evangheliilor, și un Dumnezeu drept și înfricoșător, al Vechiului Testament, ci distinge de asemenea între Mesia al creștinilor, care a fost răstignit, și cel al iudeilor, care va veni la sfârșitul veacurilor. Credința în acești doi mesia opuși, adversari, va marca, într‑o anumită măsură, cristologia secolului al II‑lea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Jud. 18,11‑31, de pildă, îi prezintă pe danaiți ca pe un trib aplecat spre idolatrie - chiar dacă textul nu este explicit, rabinii îl vor interpreta în sensul acesta. Apoi, personajul este stigmatizat ca dușman înverșunat al blândului Iosif. Potrivit Testamentului lui Zabulon, acesta i‑ar fi sfătuit pe frații lui Iosif să omoare un țap, căci voia să atingă de sângele lui haina mezinului, pentru a‑l face pe Iacob să creadă că acesta nu mai era în viață (cap
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
să omoare un țap, căci voia să atingă de sângele lui haina mezinului, pentru a‑l face pe Iacob să creadă că acesta nu mai era în viață (cap. 2 sq.). O reputație pe măsura acesteia este confirmată și de Testamentul lui Dan. Un alt text apocrif, Iosif și Aseneth, datând din secolul I d.Cr., îi prezintă pe Gad și Dan ca aliații fiului Faraonului, „marele rău” al cărții, în tentativa acestuia de a o seduce pe Aseneth și a‑l
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
i‑a fost rânduită. Până în acel moment, el a fost protejat de ignoranța sa vanitoasă. Această ignoranță a fost de altfel întreținută de „codul”, greu descifrabil, întrebuințat de profeți în transmiterea mesajelor divine. Într‑adevăr, toți marii profeți ai Vechiului Testament au vorbit „în parabole și alegorii” (in parabolis et allegoriis), pentru ca adevăratul conținut al mesajelor lor să nu ajungă la urechile profane (26, 2). Primul care a vorbit explicit și public a fost Isus însuși: „După venirea Domnului însă, el
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Cartea a V‑a din Adu. haer., în care este inserat mitul Anticristului, se adresează unui grup de clerici din Asia Mică, atrași de exegeza spiritualistă a Scripturilor. Firul roșu al demonstrației sale este constituit de ideea armoniei celor două Testamente, armonie respinsă de eretici, îndeosebi de Marcion și discipolii lui. Această idee este reliefată în cartea a V‑a, pornind de la trei evenimente: întruparea, viața lui Cristos și răstignirea sa; parusia. Anticristul va recapitula întreaga istorie a apostaziei, de la căderea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
evenimente: întruparea, viața lui Cristos și răstignirea sa; parusia. Anticristul va recapitula întreaga istorie a apostaziei, de la căderea îngerilor răi, până la ultimii apostați, ereticii. Aducând ca temei principal capitolele 2 și 7 din Daniel (coroborate cu alte mărturii ale Vechiului Testament), Irineu precizează mai întâi caracterul violent și tiranic al Anticristului. El va fi un rege iudeu - dar inspirat de modelul tiranului păgân - a cărui legitimitate va fi contestabilă și care va pune stăpânire asupra templului; va pune capăt cultului tradițional
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]