KorAP: Find »[drukola/base=ipoteză & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...966 967 968 ...1013 >

25,311 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

mecanismului general de atribuire a Cazului structural. În bască nu există dovezi că rolurile tematice și Cazurile ar fi disociate (motiv pentru care atât Cazul inerent, cât și cel structural pot explica situația din bască). Laka (2006: 390) menține deci ipoteza lui Levin (1983): Cazul este un fenomen de D-Structură în bască, reformulând-o: Cazul e inerent, legat de rolurile tematice. Legate (2006b: 143) analizează partiția ergativă din warlpiri și rolul absolutivului în sistemul cazual, după eliminarea absolutivului ca un

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pentru interpretarea pe care o dau autorii cazului ergativ ar fi faptul că și Cazul acuzativ este legat, în mod paralel, de marcarea pacientului în diverse limbi. 3.3.4. Erg. = Caz structural Bruening (2007) realizează un inventar al susținătorilor ipotezei că ergativul este caz structural: Bejar și Massam (1999)38, Bittner (1994), Bittner și Hale (1996), Bobaljik (199239, 1993), Davison (199940, 2004), Laka (1993)41, Marantz (1991), Phillips (199342, 1995). Bruening (2007) mai arată că tipologiștii resping ideea legăturii dintre

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
o anumită selecție lexicală sau de un rol tematic, ci de structura propoziției; acuzativul e structural pentru că se schimbă în pasivizare; ergativul e structural pentru că se schimbă în antipasivizare și în alte alternanțe precum încorporarea numelor. Davison (2004) adoptă tot ipoteza statutului de Caz structural al ergativului: acesta nu este legat de rolurile tematice, chiar dacă multe subiecte tranzitive ergative poartă rolul tematic Agent; ergativul este legitimat de proiecțiile funcționale Timp și Aspect (autoarea folosește spre exemplificare limba hindi). Davison (2006) mai

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
relații gramaticale de bază; o propoziție conține un verb și o colecție de grupuri nominale; din punct de vedere sintactic, grupurile nominale nu diferă între ele; relațiile dintre constituenții nominali și verb sunt semantice; această soluție este în consens cu ipoteza că verbul din limbile ergative este polipersonal, adică aflat în relație cu mai multe NP simultan; (b) soluția propusă de Martinet și Tchekhoff (vezi Capitolul 1, 4.1.3.) − ambele NP întrețin cu verbul o relație de tip modificator−cap

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-lea (Samain 1998: 42). Creissels (1995: 233) propune următoarea definiție a obiectului, paralelă cu cea a subiectului (vezi supra, 4.1.): obiectul este orice termen nominal aflat în relație cu predicatul, în afară de subiect. Există o relație între obiect și pacient. Ipoteza autorului (Creissels 1995: 235): este posibilă o definiție generală a obiectului, dacă se pornește de la studiul proprietăților complementelor (diferite grade de solidaritate cu predicatul verbal). Obiectul este un tip formal de complement care, indiferent de lexemul verbal pe care îl

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Hill și Roberge (2006: 7) prezintă cele două mari tipuri de abordări ale tranzitivității din gramatica generativă: (a) abordarea lexicală, conform căreia un verb este intrinsec specificat în Lexicon ca fiind tranzitiv, inergativ sau inacuzativ; toate abordările lexicale pornesc de la ipoteza că reprezentarea sintactică a structurii argumentale a unui verb este proiectată la nivel lexical; conform acestor abordări, există trei posibilități de explicare a variațiilor de tranzitivitate: ● reguli lexicale care permit ca un verb tranzitiv să fie folosit ca intranzitiv (de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Pană Dindelegan (1999 [1974]) − vezi Capitolul 3, 2.2. Mackenzie (2006: 11−12) arată că Analiza Ergativă (subiectul aparent al verbelor inacuzative/ergative este obiect de adâncime; subiectul inacuzativelor are o poziție structurală inițială mai joasă decât subiectul inergativelor) și Ipoteza Inacuzativă (vezi Capitolul 3, 1.) au dus la analiza paralelă a subiectului pasivului și a subiectului inacuzativelor. Deosebirile dintre pasiv și inacuzativ sunt însă semnificative: în italiană, pasivul selectează auxiliarul essere, dar în franceză, pasivul selectează avoir la perfect, ca

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de a accepta subiecte postverbale "nude" o au numai inacuzativele, nu și pasivele (Falta café ' Lipsește cafea'; *Fue enviado café 'A fost trimisă cafea'). Roberts (2007b) îl urmează pe Collins (2004)65, care a propus o analiză a pasivului folosind ipoteza smuggling (deplasarea PartP peste DP): PartP selectează VP; vP conține acest PartP, iar argumentul extern este complementul proiecției Voice; PartP se deplasează în Spec,VoiceP și de acolo obiectul e capabil să se deplaseze în afara VoiceP, în poziția subiectului; obiectul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
din diferite etape ale teoriei) de a pune accentul pe asemănările între cele două tipuri de limbi, în spiritul GU: analiza "inacuzativă" a limbilor ergative, formularea unor teorii sintactice aplicabile la ambele tipuri de sisteme lingvistice (teoria transparenței proiecției verbale, Ipoteza ergativității, OCP și altele) (prezentate în secțiunea 2.); ajustarea teoriei Cazului prin stabilirea unor corespondențe terminologice între cele două tipuri de limbi, precum și prin încercarea de a încadra ergativul în tipologia cunoscută a cazurilor (secțiunea 3.); căutarea unor definiții universale

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
direcții diferite, considerând inacuzativitatea fie ca fiind un fenomen strict sintactic, fie ca fiind unul strict semantic, fie ca fiind o proprietate sintactică determinată semantic (Levin și Rappaport Hovav 1995: 16). Levin și Rappaport Hovav (2005: 131) prezintă cele două ipoteze importante privind relația dintre semantica lexicală și sintaxă: (a) există o relație în general predictibilă între reprezentarea semantico-lexicală a unui verb și realizarea semantică a argumentelor sale, teorie bazată pe Ipoteza Alinierii Universale 1 (Perlmutter 19782, Perlmutter și Postal 19843

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Levin și Rappaport Hovav (2005: 131) prezintă cele două ipoteze importante privind relația dintre semantica lexicală și sintaxă: (a) există o relație în general predictibilă între reprezentarea semantico-lexicală a unui verb și realizarea semantică a argumentelor sale, teorie bazată pe Ipoteza Alinierii Universale 1 (Perlmutter 19782, Perlmutter și Postal 19843); (b) anumite aspecte ale reprezentării lexico-semantice sunt prezervate în sintaxă. Este larg acceptată ideea că distincția inacuzativ/inergativ este codată la nivelul structurii argumentale, care precizează câte argumente are un verb

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
distincția inacuzativ/inergativ este codată la nivelul structurii argumentale, care precizează câte argumente are un verb și în ce poziții sintactice apar acestea, făcând distincție între roluri tematice externe și interne (Alexiadou, Anagnostopoulou, Everaert 2004: 10), însă există și alte ipoteze asupra nivelului la care se manifestă această distincție. Corelând distincția inacuzativ/inergativ cu cercetarea ergativității din punct de vedere tipologic, se poate spune că verbele inacuzative, caracterizate prin trăsătura [− Control] corespund verbelor cu So (Dixon 1994: 53, vezi Capitolul 1

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Control] corespund verbelor cu So (Dixon 1994: 53, vezi Capitolul 1, 3.1.2.(b), 3.1.3.(a)) sau că verbele ergative din limbile acuzative reprezintă manifestări ale ergativității lexicale (vezi Capitolul 1, 4.) 1. DISTINCȚIA TRANZITIV−INTRANZITIV ȘI IPOTEZA INACUZATIVĂ Așa cum am arătat în Capitolul 2, 5.3., începând din anii '80 ai secolului al XX-lea, majoritatea lingviștilor sunt de acord asupra faptului că tranzitivitatea nu este un concept rigid, ci o noțiune scalară, fapt ce reiese din

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și a unităților verbale dintr-o limbă dată. Faptul că verbele considerate în mod tradițional ca fiind intranzitive (în special folosindu-se drept criteriu incapacitatea acestora de a avea complemente directe) au comportament eterogen a fost consfințit în lingvistică de Ipoteza Inacuzativă, formulată de Perlmutter (1978) și anticipată, între alții, de Hall-Partee (1965)4. Perlmutter (1978: 162, apud Grimshaw 1987) a făcut următoarea clasificare a verbelor intranzitive: (a) inergative, predicate care descriu acte dorite sau voliționale, verbe care denotă modalități de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
anumite procese corporale involuntare; (b) inacuzative: predicate al căror termen "nuclear" este un Pacient, verbe de existență și de întâmplare, verbe care denotă emisia involuntară de stimuli, predicate aspectuale. Levin și Rappaport Hovav (1995: 4) subliniază că Perlmutter a formulat Ipoteza Inacuzativă în contextul mai larg al Ipotezei Alinierii Universale (vezi supra, nota 1). Ipoteza Inacuzativă, propusă în cadrul teoretic al gramaticii relaționale, a fost preluată de Chomsky (1981) și de Burzio (1986) și a fost discutată (analizată sau criticată) în numeroase

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
al căror termen "nuclear" este un Pacient, verbe de existență și de întâmplare, verbe care denotă emisia involuntară de stimuli, predicate aspectuale. Levin și Rappaport Hovav (1995: 4) subliniază că Perlmutter a formulat Ipoteza Inacuzativă în contextul mai larg al Ipotezei Alinierii Universale (vezi supra, nota 1). Ipoteza Inacuzativă, propusă în cadrul teoretic al gramaticii relaționale, a fost preluată de Chomsky (1981) și de Burzio (1986) și a fost discutată (analizată sau criticată) în numeroase studii: Belletti (1988), Alexiadou, Anagnostopoulou, Everaert (2004

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
verbe de existență și de întâmplare, verbe care denotă emisia involuntară de stimuli, predicate aspectuale. Levin și Rappaport Hovav (1995: 4) subliniază că Perlmutter a formulat Ipoteza Inacuzativă în contextul mai larg al Ipotezei Alinierii Universale (vezi supra, nota 1). Ipoteza Inacuzativă, propusă în cadrul teoretic al gramaticii relaționale, a fost preluată de Chomsky (1981) și de Burzio (1986) și a fost discutată (analizată sau criticată) în numeroase studii: Belletti (1988), Alexiadou, Anagnostopoulou, Everaert (2004: 1), Avram (2003: 170), Levin și Rappaport

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a fost discutată (analizată sau criticată) în numeroase studii: Belletti (1988), Alexiadou, Anagnostopoulou, Everaert (2004: 1), Avram (2003: 170), Levin și Rappaport Hovav (2005: 12), Petcu (2009: 13) etc. Levin și Rappaport Hovav (1995: 14) arată că motivația originară a Ipotezei Inacuzative a fost recunoașterea faptului că anumite diagnostice sunt explicate prin postularea a două subclase distincte de verbe intranzitive. Sorace (2004: 243) subliniază că forma inițială a Ipotezei Inacuzative încorporează două afirmații, care se referă atât la comportamentul sintactic, cât

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
etc. Levin și Rappaport Hovav (1995: 14) arată că motivația originară a Ipotezei Inacuzative a fost recunoașterea faptului că anumite diagnostice sunt explicate prin postularea a două subclase distincte de verbe intranzitive. Sorace (2004: 243) subliniază că forma inițială a Ipotezei Inacuzative încorporează două afirmații, care se referă atât la comportamentul sintactic, cât și la cel semantic al celor două clase de verbe intranzitive: (a) argumentul unic al verbelor inacuzative este obiect direct în adâncime; (b) distincția este corelată cu proprietăți

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
celor două clase de verbe intranzitive: (a) argumentul unic al verbelor inacuzative este obiect direct în adâncime; (b) distincția este corelată cu proprietăți semantice ale predicatului: agentivitatea se corelează cu inergativele, iar "pacientivitatea", cu inacuzativele. Chierchia (2004: 22) susține că Ipoteza Inacuzativă a avut un rol major în teoria lingvistică. Ideea centrală a acestei ipoteze este că subiectul de suprafață al unei clase de verbe intranzitive este, la un anumit nivel sintactic, obiect. În mare, Ipoteza Inacuzativă a fost implementată în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
direct în adâncime; (b) distincția este corelată cu proprietăți semantice ale predicatului: agentivitatea se corelează cu inergativele, iar "pacientivitatea", cu inacuzativele. Chierchia (2004: 22) susține că Ipoteza Inacuzativă a avut un rol major în teoria lingvistică. Ideea centrală a acestei ipoteze este că subiectul de suprafață al unei clase de verbe intranzitive este, la un anumit nivel sintactic, obiect. În mare, Ipoteza Inacuzativă a fost implementată în modelul Principii și Parametri astfel: un verb are asociat (în Lexicon) un set de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Chierchia (2004: 22) susține că Ipoteza Inacuzativă a avut un rol major în teoria lingvistică. Ideea centrală a acestei ipoteze este că subiectul de suprafață al unei clase de verbe intranzitive este, la un anumit nivel sintactic, obiect. În mare, Ipoteza Inacuzativă a fost implementată în modelul Principii și Parametri astfel: un verb are asociat (în Lexicon) un set de roluri tematice (argumentele sale), dintre care unul este, în general, realizat sintactic în afara proiecției maximale a verbului (VP); inacuzativelor le lipsește

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
modelul Principii și Parametri astfel: un verb are asociat (în Lexicon) un set de roluri tematice (argumentele sale), dintre care unul este, în general, realizat sintactic în afara proiecției maximale a verbului (VP); inacuzativelor le lipsește argumentul extern. Adoptarea și adaptarea Ipotezei Inacuzative a dus la împărțirea verbelor în trei clase (pentru română, vezi Pană Dindelegan 2003a: 104−105) − tranzitive, inergative și inacuzative −, criteriile folosite pentru distingerea ultimelor două clase fiind diferite (semantice: subiectul inergativelor este Agent, iar al inacuzativelor, Temă; sintactice

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a posesiei în limba română, Niculescu (2008: 232−269) ajunge și la problema statutului verbelor a fi și a avea, pe care le consideră, pe baza unei solide bibliografii străine, ca fiind inacuzative (vezi Capitolul 5). Autoarea discută, în treacăt, Ipoteza Inacuzativă, folosind următoarea reprezentare a unui enunț inacuzativ: S 3 pro GV 3 V GD Vin câțiva copii Această configurație presupune că subiectul gramatical ocupă poziția care este rezervată, în mod obișnuit, argumentului intern/obiectului direct, complement al centrului V0

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de cercetat și de sugestii de analiză. 3. DEFINIȚIE. CLASIFICARE. PRINCIPII DE STABILIRE A INVENTARULUI 3.1. Definiții, probleme terminologice În funcție de modelul teoretic, au fost formulate mai multe definiții ale verbelor inacuzative, multe dintre acestea având ca punct de pornire Ipoteza Inacuzativă. Zribi-Hertz (1987: 29) arată că argumentul unui verb intranzitiv este un adevărat subiect, în timp ce argumentul unui verb ergativ este un fals subiect, un obiect tematic promovat ca subiect structural printr-o regulă gramaticală. Haegeman (1994: 323) consideră că verbele

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]