25,771 matches
-
ajung la putere comuniștii, ai să vezi și mai degrabă ai să auzi pocnet de bici și ai să simți sula-n coaste... Mai vorbim noi... Chiar așa să fie, măi Toadere? Sau le înflorești și tu? De asta îmi arde mie acum, când lațul îi gata să ne strângă de gât? Mergi la vot, dar nu-l votezi pe nenorocitul pus de comuniști. Așa oi face, Toadere, dar de unde știu eu pe cine să votez? Votează și tu pe oricine
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
că l-ai ascuns în pănușița de pe gârla din fața casei tale... Dar însă... cineva a avut grijă să dea foc pănușiței și calul s-a... făcut scrum. De unde până unde calul pe care îl ai seamănă cu cel care a ars în pănușiță? Păi m-am dus în iarmaroc săptămâni în șir până am găsit unul să fie la fel cu cel care a ars în pănușiță. 121 Iaca că ai recunoscut că ai ascuns calul la recheziție! Nici n-am
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
a... făcut scrum. De unde până unde calul pe care îl ai seamănă cu cel care a ars în pănușiță? Păi m-am dus în iarmaroc săptămâni în șir până am găsit unul să fie la fel cu cel care a ars în pănușiță. 121 Iaca că ai recunoscut că ai ascuns calul la recheziție! Nici n-am spus că nu l-am ascuns - a bravat Toaibă, fără să-și dea seama că intră într-un joc periculos... Bineee! Ia să vedem
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
vâlvătăi de flăcări vânzolite de furtună în toate părțile... „Ce înseamnă asta? O luat foc casa Dochiței?” - s-a întrebat. Șchiopătând amarnic, a început să alerge într-acolo. Când a ajuns la poarta ei, și-a dat seama însă că ardea o căpiță de paie din afara curții. În jur nu se vedea nici o mișcare. „Doamne! Focul poate ajunge la casă!” - i-a trecut prin minte fulgerător! A trecut podețul de la poartă și a început să strige din toate puterile... Nici un răspuns
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
pe urgia asta de afară îi fi căzut într-un șanț sau cine știe cine ți-o aținut calea și câte altele!... Nu s-o întâmplat nimic din închipuirile tale, dar am stat să mă pârpălesc la o căpiță de paie ce ardea în curtea Dochiței moașa. Ia dă-te la lumină, că chiar mi se pare că ești pârlit. Ești negru ca un harap. Cred că-i funinginea de la căpița Dochiței, că focul nu m-o ajuns. Bine că nu ți s-
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
n-au putut mânca, nici n-au putut dormi... Gândul la încercarea grea prin care trecea Gruia îi storcea de vlagă... În acea zi de toamnă, odată cu zâmbetul soarelui scăpătat spre chindie, a intrat pe poartă și Gruia, cu ochii arzând în orbite și cu o undă de bucurie pe obrazul supt... Maică-sa și taică-său au ieșit din casă ca vântul, cu ochii dilatați de curiozitate. Gruia a desfăcut brațele și i-a cuprins pe cei doi. Au rămas
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
ură categorială. Dumneavoastră nu știți, n-ați mai apucat, totul ca mersul insidios al șerpilor. Ați plecat Înainte de această cădere totală”. A executat un an și ceva, pînă-ntr-o dimineață de iulie cînd a căzut În timp ce săpa la un mal. Soarele ardea. Cel de lîngă el era un preot, singurul noroc pe care l-a avut: „Ce aveți, domnule președinte?” Îl Întrebă. Se aplecă să-i ridice capul, dar În secunda următoare observă că nu-i rămase decît să-i Închidă ochii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
atunci cum să-i Învinuiești pe oameni pentru că... Da, Îmi spusei din nou, dar ceea ce nu se poate frînge este credința... Pot să mă supună, voi rosti cuvintele lor dar nu voi crede În ele niciodată. În adîncul ființei va arde cu aceeași putere flacăra dintîi a credinței, ca singură posibilitate de-ați mai sfida dușmanul care, Înfumurat și puternic, nu va bănui cît este de slab. Simțeam că vorbesc cu mine Însumi, În timp ce el, punîndu-mi mîna pe umăr, Îmi spuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
Găsiseși motivări de circumstanță, și peste un an și jumătate sau doi a fost grațiată. Era toamna tîrziu, burnița, se Întunecase, te aflai În autobuz, iar cînd ai coborît, veneai acasă, - ea, din Întîmplare aștepta În stație, sub felinarul abia arzînd, și recunoscîndu-te, ți-a rostit numele, vădit bucuroasă: - Vai, ce fericită sînt că vă văd! Vă mai aduceți aminte? Mă numesc Eugenia Săndulescu... M-ați judecat, mi-ați salvat viața. Era vorba de o delapidare. Am vrut să vin la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
doilea gal. — Julius Caesar înăbușea toate revoltele!... Glasul tunător al soldatului îl urmări pe Valerius, care alerga îngrozit, agățându-se de mâna fratelui său; acesta apăruse pe neașteptate, iar acum îl trăgea după el. Fumul îi îneca, gâtul le era ars de focul care, împreună cu satul, prefăcea în cenușă o mulțime de victime lipsite de apărare. Alunecând pe sângele ce îmbiba pământul, se strecurară printre leșurile contorsionate, trecură pe lângă trupurile femeilor siluite lângă gardul de lemn. Își recunoscură mama și bunica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de privirea fetei, se întinse pe grămada de paie. Lurr îl urmă și se încolăci alături de el. — Trebuie să dorm. Valerius își puse capul pe brațe. Salix, se gândi, prietenul meu, prietenul meu drag. Rușinea de demult făcu să-i ardă obrajii, chiar dacă trecuseră atâția ani. Într-o zi, din frică, din lașitate, el, Valerius, nu mișcase un deget ca să-l salveze pe Salix de la moarte. Privise doar. Salix reușise să se salveze, dar singur. Fiind generos, nu-i reproșase lașitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
așeză tava în fața lui Vitellius. Înainte e bine să-ți clăteși gura cu asta, îi spuse, oferindu-i o cupă. Vitellius își scosese tunica de lână și, pe jumătate gol, se întinsese pe tricliniu în încăperea unde focul continua să ardă. Guvernatorul se ridică puțin și adulmecă. Nu-i vin! — E o băutură din mărar - alungă toate gusturile. — Pe Listarius l-am descoperit într-o tavernă, îi spuse Vitellius lui Flavius Valens, care era așezat în fața lui. Prăjea măruntaie de mistreț
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să răspundă Listarius. N-am auzit niciodată de el. — Listarius e aici de azi - Vitellius își șterse gura cu mâna. Este fiul unuia dintre cei mai mari bucătari care au existat vreodată - îi aruncă o privire lui Listarius. A fost ars împreună cu cratițele lui de lionezi, în timpul revoltei lui Vindix. Se pare că era de partea lui Vindix și, prin urmare, a lui Galba... Dacă memoria nu mă înșală, tu nu ești de partea lui Galba, prietene. Iar în uciderea unor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Se spune că vitejia lor în luptă e nemaipomenită... că luptă în numele dreptății și cu speranța de a ajunge nemuritori. Mithra e un zeu puternic. — Eu știu prea puțin despre cultul ăsta. E asemănător cu cel al creștinilor. Nero a ars mulți adepți ai sectei creștine, dacă-ți aduci aminte. Pe mulți i-a torturat. Eram la Roma când a fost judecat Paulus din Tarsus... — Creștinii refuză să li se închine zeilor noștri și declară că sunt în slujba zeului lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Adepții lui Mithra nu intră niciodată în conflict cu zeii tradiției noastre religioase, ci îi cinstesc. Creștinii, în schimb, îi disprețuiesc. Putem să-l persecutăm pe Antonius Primus din cauza credinței sale în zeul Mithra? Putem spera că-l vom vedea arzând pe cruce? — Crezi că în riturile cultului mithraic se ascund semnele unei revolte? — Nu cunosc riturile lor, dar îl cunosc pe Antonius Primus - prin ochii verzi ai lui Valens trecu un fulger de ură. E un om dintr-o bucată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
frig și de emoție. Ținu spada ridicată deasupra mulțimii care îl aclama, și tot ridicată o ținu pe drumul de întoarcere. În curtea Pretoriului, gărzile și sclavii se strânseră în jurul lui, înspăimântați: sala în care Vitellius obișnuia să stea ziua arsese, probabil pentru că, în entuziasmul general, nimeni nu se mai îngrijise de căminul plin cu lemne. Mulți spuseră că incendiul acela era o prevestire funestă. Preț de o clipă, în fundul curții văzură un bătrân orb înfășurat într-o mantie neagră. Fiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cercuri suprapuse, cu două mânere în partea centrală. Alții îi puseră la glezne și la încheieturile mâinilor inele de fier, fixate cu două lanțuri. Cineva îi smulse mantia. Flăcările torțelor luminară trupul său gol, uns cu ulei. Antonius simțea frigul arzându-i pielea, simțea piatra înghețată sub picioarele goale. Într-o mână ținea daga, iar în cealaltă - scutul. În liniștea templului se auzeau timpanul și răsuflarea grea venind de nu se știe unde. Siluetele albe, mascate, nemișcate ce stăteau aliniate de-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
preoți măturau în rariștea de pe malul izvorului lângă care se afla coliba lui Julius Civilis. Mânuiau cu grijă măturile din crengi de mesteacăn și frasin, deoarece cu ele alungau spiritele rele din locul acela unde, în noaptea cu lună plină, arsese focul sacru al ritului funebru. Hector se ivi din pădure, ducând pe șa doi iepuri. Julius Civilis îi ieși în întâmpinare. Primi cei doi iepuri dăruiți de Hector și îi spuse să coboare de pe cal. — Dă-mi banii, zise, privindu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ei, răspunse Valerius ușurat, căci durerii îi luase locul o profundă senzație de liniște. Era lună plină, adăugă. Își aminti ritul pe care îl săvârșise pentru Velunda. Se dusese pe un deal și aprisese un foc într-o rariște, ca să ardă urna. Se întinsese în iarbă și ascultase trosnetul ușor al flăcărilor, invocând-o pe Velunda. Când jarul se stinsese, luna dispăruse printre copaci. Vântul împrăștiase cenușa în iarbă, printre florile, tufișurile și rădăcinile ce se iveau din pământul umed. Valerius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
perdelele. Simțea o imensă ușurare. Toate neliniștile sale dispăruseră. Legănat de lectică, dormi tot drumul până la Pretoriu. 23 Din vila aflată în apropiere de Aquileia se vedea marea. Antonius Primus ajunsese aici după o călătorie fără opriri pe Via Postumia, ars de febra care nu-i dădea pace de când plecase din Gallia. Deși era slăbit, nu voia să stea în pat și se plimba prin grădina vilei, printre pomii fructiferi și flori, lăsându-și privirea să alunece de-a lungul zidurilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pregătiți să devină gladiatori se antrenau, îmboldiți de biciul instructorilor, care îi loveau dacă încetineau ritmul, se împiedicau sau cădeau, așa cum i se întâmplase lui când fusese obligat să alerge repede, dar cu pași mici. Asudat, cu picioarele și spatele arzându-i din pricina loviturilor primite, îl privi pe cel aflat în fața lui: era înalt și slab. De mulți ani îi antrena pe cei care luptau în arenă. — Ajunge, Hyrpus. — Eu spun când ajunge. Instructorul continua să lovească pământul cu biciul, aproape de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ce dacă mă aud? Să mă audă! Valerius ar fi trebuit să-l omoare pe porcul ăla. Dacă nu era el, n-ar fi fost război, iar ai mei ar fi încă în viață. Așa însă, au murit la Bedriacum, arși de focul vitellienilor. Vitellius trebuia să moară! — Riști să te ucidă, dacă te aud, îi spuse Rubrus. Acum Vitellius este împăratul ales. Nu știi că la Augusta toți au devenit vitellieni? — Au devenit vitellieni de frică. Soldații lui sunt în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Privi spre vilă. Era convins că Manteus urmărise scena; îl văzu printre coloanele care împodobeau fațada primului etaj. Se sprijinea de balustradă, dar de data asta nu era singur. Lângă el stătea un bărbat cu părul scurt, alb și fața arsă de soare. Asemenea unui zeu gata să intervină, observa terenul de antrenament și, mai ales, pe Valerius, pe care doi paznici îl scoteau din arenă. 29 — Instructorii tăi nu sunt de bună calitate, dragul meu Manteus. Sprijinit de balustrada vilei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mișcările continue ale tracului aveau un scop precis. Se ridică și reluă antrenamentul care, dincolo de aparența jocului, presupunea un efort enorm. Soarele apunea când Valerius se întinse pe salteaua lui de paie. Nu-i era foame și-și simțea mușchii arzând din cauza efortului. Mestecă încet felia de pâine care constituia cina și rămase nemișcat, cu capul pe sacul în care păstra panglica albă a Velundei. Proculus stătea lângă el. — Povestește-mi despre durere, Valerius. Proculus aprinse o lampă și o puse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Oare nu vor înfrunta moartea în arenă? — Dacă mor, ia amuleta pe care o port la gât și dă-i-o fratelui meu. N-am nimic altceva. — Ai sacul de medic. — Sacul pune-l pe rugul pe care voi fi ars. Proculus își miji ochii. — Acolo, afară, e Vitellius, care va asista din pulvinar la luptă. Chiar ai de gând să pierzi? Valerius zâmbi. Nu. — Te-am instruit foarte bine. Iar eu am fost un elev ascultător. Însă n-am vorbit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]