2,712 matches
-
chipiul lui tivit cu fire de aur, cu cozorocul ridicat, dat pe ceafă. De sub masă ieșeau două cizme strânse pe pulpele groase, pline de praf, cu ținte de fier pe tălpi, descusute la carâmbi. Pungașii, cu sergentul lângă ei, rămăseseră încremeniți lângă ușă. Gheorghe își scoase pripit șapca, ascunzînd-o la spate. 235 - Ăștia sînt? întrebă șeful cu voce răstită. -Da. - Noi, să trăiți! se repezi codoșul. - Vorba! se făcu sergentul spre el. Presarul mormăi, privindu-i. Se uită la cel tânăr
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
o putuse stăptni. Spunea numai: - Ce faci? Ce faci? Și teama i se amestecase cu o bucurie n6uă și necunoscută, cu durere, și plânse, și râse, îl mângâie și-l sărută și ea și rămaseră unul lângă altul multă vreme, încremeniți într-o îmbrățișare veche de când lumea. 270 Țăranii ședeau în același loc, ca niște curcani înfrigurați, cu mindirele lor roșcate pe umerii ridicați. Picoteau de-a-n picioarele. Dinspre Grivița tot mai cădeau sunetele curate ale clopotelor de la Sfânta Vineri. Lumina
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Vouă v-o dau mai întîi, dacă mă lăsați să-i iau inima-a șuriu prostului ăsta bătrân de ginere... A auzit starostele. S-a ridicat drept în trăsură, galben și furios. Și-a căutat șișul sub hainele lui grozave. Încremeniseră și birjarii și hoții ăilalți. Didina înghețase în brațele nașului, că știa ce-o așteaptă. Paraschiv era cât cerul, suit pe malul de pământ din marginea drumului. În picioare avea pantofi roșii, cu fețe albe, de hubăr, legați cu șireturi
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
pumnul, să dea lovitura sa. Paraschiv i-a apucat brațul și i 1-a răsucit. Suriul starostelui a căzut. Era ca și mort. A strigat: - Nu mă lăsați, mă! Sandu n-a mișcat. Parcă-i luase Dumnezeu puterile. Stăpânul a încremenit. Cel tânăr îl mânca din ochii lui veninoși. Dintr-o lovitură i-a găsit inima. Sângele hoțului a țâșnit cald și roșu pe mâinile subțiri ale lui Paraschiv. Bozoncea s-a prăbușit pe pernele trăsurii, horcăind. În timpul ăsta, Gheorghe aruncase
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
ocărau. Marița se păruise cu o vecină, că li se încurcaseră trențele. Maidanul fusese cosit de scaieți. Pământul aspru și tare gemea sub biciul vântului. Peste malurile galbene fulgerele brăzdau cerul. Vântul se ogoise de la o vreme. Se făcuse liniște. Încremenise și firul ierbii. Cerul întunecat căzuse jos. De departe se auzeau bubuiturile surde ale furtunii. Femeile simțiseră răceala ploii care venea. Strânseseră la repezeală țoalele de pe afară. Cârciumarul a tras obloanele și a aprins lămpile. Picături mari și grele, ca
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
dominând peisajul. Dar tocmai pentru că aparține simultan și lumii de jos, și celei Înalte, Catherine Gore vede ca nimeni alta, cu ochi scrutător, cum sub luciul (plesnit pe alocuri) al dandysmului se pot citi semnele unei societăți ce riscă să Încremenească În formalismul său, ba chiar să se stingă de atâta suficientă autocontemplare. Nu altceva notează ea În Album cu schițe despre modă (din 1833) sau În Schițe despre caracterul englez, carte de mare succes, apărută În 1848. Răzbate printre rândurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Gorgonei Meduza, care, Întoarsă către sine din poleitul scut pe care Perseu i-l pune În față, o Împietrește. Numai așa eroul o poate decapita. Care să fie semnificația adâncă a acestor pedepse? De ce mor astfel mai toți cei care Încremenesc În fața unei oglinzi (reale sau simbolice)? Interpretările sunt numeroase. Eliade, Durand, Bachelard, Otto Rank, Jung, Baltrusaitis, dar și Hocke, Rousset sau Starobinski Îl plasează pe cel ce se privește În oglindă Într-o constelație de imagini generate de câteva scheme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
vadă pe nimeni atunci când intră Într-un salon, club ori sală de spectacol. Privirea vitrificată (formula Îi aparține lui Sartre), mijită printre pleoape, rătăcește absentă pe deasupra mulțimii, nu caută pe nimeni, nu are curiozități, nu dă semne de recunoaștere. Totul Încremenește din cauza aceastei distanțe arogante, de gheață, sub monocularismul ciclopic afișat de dandy. Nimic mai Înălțător, de pildă, decât să fii văzut și recunoscut de către Brummell, printr-o simplă clipire, printr-un mic rictus, imperceptibil aproape, condescendent. Dar și atunci riști
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
de întunecate, atât de groase, încât ne-ar fi fost tuturor greu s-o recunoaștem dacă Mariam n-ar fi fost în brațele ei. Singurele strigăte de bucurie au fost ale mele și ale surorii mele. Mohamed și Warda erau încremeniți de emoție, la fel ca sutele de priviri ațintite asupra lor. Cât despe Salma, m-a strâns ceva mai puternic la piept. După felul cum respira, după suspinele care-i scăpau, am înțeles că suferea. Lacrimile îi curgeau desigur la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
Astaghfirullah care, intrat la puțin timp în urma sultanului, nu-i aruncă acestuia nici o privire, se așeză pe prima pernă liberă și începu să recite tare, cu glasul lui dogit, versetele cuvenite evenimentului. Câteva buze se mișcau în ritmul rugăciunii, altele încremeniseră într-o mutră visătoare, uneori amuzată, iar altele sporovăiau neîntrerupt. În sala rezervată bărbaților, doar Khâli plângea. Parcă îl văd și acum, de parcă ar căpăta consistență în fața mea. Mă văd în amintire și pe mine, așezat tot pe jos, fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
manechine inerte, instalate în Second Life ca recuzită, pentru a conferi autenticitate scenei. Trebuia să-i recunoști comunității de tocilari meritele ei: era într-adevăr atentă la detalii. Abia atunci Maggie observă că două dintre siluetele din jurul mesei nu erau încremenite, ci se mișcau oarecum. Își dădu seama că cele două stăteau una în fața celeilalte, identificate de bulele lor de pe ecran drept Yaakov Yariv și Khalil al-Shafi. Aveau și fețele celor doi bărbați sau, în orice caz, o simulare computerizată destul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
necesar ca să o găsească înaintea lor. Președintele voia să fie reales și asta însemna că avea nevoie de un acord de pace între Israel și Palestina. Cui îi păsa că motivele lui erau șubrede? Cel puțin țările astea două, care încremeniseră într-o îmbrățișare a morții de atâta timp, încât nici nu-și mai puteau imagina viața una fără cealaltă, urmau să obțină acordul de care aveau nevoie. Maggie Costello ar fi participat la toate astea. Era în branșă de destul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
Nu se știe încă... GARDIANUL (Propulsat dintr-o dată; reia dansul.): Nu se știe! Nu se știe! Vom salva orașul! ARTUR (Maiestuos.): Aici are loc o plângere... (CĂLĂUL se întoarce brusc pe călciie și dă să se facă nevăzut.) Stai! (CĂLĂUL Încremenește.) Spune, dom’le, cine ești! GARDIANUL (Țopăind.): Cine ești! Cine ești! CĂLĂUL (Timid, rușinat.): Eu... știți... eu sunt călăul... ARTUR (Uimit.): Tu ești călăul? GARDIANUL (Țopăind.): El este călăul! El este călăul! ARTUR: Și asta ce-i? (O coadă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
GUFI: Nu? ARTUR: Nu! GUFI (În culmea fericirii.): Asta e! Am bănuit! Întotdeauna am bănuit! M-ați scos dintr-o mare încurcătură! ARTUR: V-am scos de tot? GUFI: Absolut! Nu mai am nici un dubiu... (Se plimbă prin fața celor trei, încremeniți.) Mocofanilor! Așa se face? (Execută exerciții din brațe.) Ah, domnule, când se oprește ploaia mă iau niște dureri de oase... ARTUR: Să vă fac un masaj? GUFI: Dacă vreți? (ARTUR începe.) Aici... la cervicale... Uneori nici nu pot să întorc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
încerca să se ridice; zvâcnet, sânge, încremenire; MACABEUS scoate un urlet, e secerat și el de rafală, cade, se zvârcolește, încă o rafală, se târăște spre SOLDATUL BINE ECHIPAT lăsând în urmă o dâră de sânge, privește în fata sa, încremenește cu o mână întinsă spre SOLDATUL BINE ECHIPAT; pauză; liniște; SOLDATUL BINE ECHIPAT face un pas înapoi, vede lumânarea de pe masă, o aprinde; apoi face înconjurul încăperii; îi rostogolește pe rând, pe cei trei, cu piciorul, îi caută de eventuale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
nostru să fie liniște. (Către DOAMNA CU VOAL.) Nu? Nimic mai înalt decât liniștea. (BĂRBATUL CU VIOLONCELUL își împăturește batista, și-o pune în buzunar, își culege arcușul de pe scaun și reîncepe să cânte netulburat.) BĂRBATUL CU ZIARUL (După ce așteaptă încremenit câteva secunde.): A, nu, că asta e prea de tot! BĂTRÎNUL CU BASTON (Pe jumătate amuzat.): Înseamnă că e pornit rău. DOAMNA CU VOAL: Oricum, parcă sună mai bine acum. BĂTRÎNUL CU BASTON: Sună tot-ca dracu’. BĂRBATUL CU ZIARUL: Poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
din urechi, rușinat. DOAMNA CU VOAL își lasă din nou voalul pe fată. Tăcere lungă. BĂRBATUL CU VIOLONCELUL își împăturește batista, și-o pune în buzunar și începe din nou să cânte transpus, pasionat.) (Pauză lungă. BĂTRÎNUL CU BASTON rămâne încremenit pe scaunul lui, cu ochii închiși. DOAMNA CU VOAL pufnește scurt în râs după care așteaptă consternată. BĂRBATUL CU ZIARUL își pune cocoloașele de vată înapoi în urechi.) BĂRBATUL CU ZIARUL (Către BĂTRÎNUL CU BASTON.): Încercați să vă astupați urechile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
Ce v-a apucat? Ce-i asta? BĂRBATUL CU ZIARUL (Mohorât.): Nimic. Ascultam și noi. (BĂTRÎNUL CU BASTON scoate o batistă și începe să se șteargă de sudoare. Tăcere lungă pe fondul temei interpretate la violoncel.) DOAMNA CU VOAL (Timid, încremenită în picioare pe scaun): Ș-acu’ ce facem, sau nu mai cântăm? BĂRBATUL CU ZIARUL (Acru, arătând spre BĂTRÎNUL CU BASTON.): Să cânte dumnealui că e foarte, foarte bun. BĂTRÎNUL CU BASTON (Obosit, așezându-se.): Ei, nu sunt eu chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
a trecut; sunetele se sting; ritmul roților se îndepărtează, dispare; lumină slabă în scenă, o lumină albastră de undeva dinspre pata albastră; personajele au rămas înlemnite în pozițiile agoniei lor; ȘEFUL GĂRII a rămas în picioare, cu hohotul de râs încremenit pe figură, privind prostit în direcția în care a dispărut trenul; IOANA scâncește ușor la picioarele tatălui ei; CASIERUL a rămas încremenit pe șine, cu privirile în pământ; CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE, care a alergat în urma trenului fantastic, se află cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
personajele au rămas înlemnite în pozițiile agoniei lor; ȘEFUL GĂRII a rămas în picioare, cu hohotul de râs încremenit pe figură, privind prostit în direcția în care a dispărut trenul; IOANA scâncește ușor la picioarele tatălui ei; CASIERUL a rămas încremenit pe șine, cu privirile în pământ; CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE, care a alergat în urma trenului fantastic, se află cu un pas înaintea ieșirii din scenă, istovit, cu privirile în gol; HAMALUL s-a trântit pe valizele lui și-și ține capul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
abținut și bine am făcut. Adam Adam continua să mă fixeze calm și provocator, cu o liniște Încropită la vedere, ostentativ neîndemânatic. În spatele ei se Întrevedea o stranie, o inexplicabilă Încordare. Privirea i se Îngustase, ochii, de un cenușiu mineral, Încremeniseră imobili În așteptare, În timp ce mâna dreaptă părăsi brațul fotoliului, Înaintând au ralenti prin aerul lichefiat, dibui pe nevè ceașca de cafea și o duse mecanic, cu Încetineală intenționată, la buze. Nu clipea. Poate de aceea am reușit să sesizez că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
Aceste Întrebări și altele adiacente s-au volatilizat subit În creierii mei - și așa făcuți ferfeniță, de altfel -, În momentul În care am ajuns la litera F. Între un american și un japonez (Fitzgerald și Fujimori), ochii mei siderați au Încremenit pe un nume și o profesie: Fontaine, Eveline - psiholog. Din fotografia alăturată mă fixa senină și parcă vag amuzată o fizionomie cunoscută. Deși nu era nevoie, am mărit imaginea. Aproape cu frică, trebuie să recunosc: nu, nu se poate, e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
el. Era Însă prea târziu. O explozie uriașă a zguduit Centrul. Am simțit o arsură În piciorul stâng, apoi mi-am pierdut cunoștința. 39 În salon s-a așternut o liniște pâcloasă și tremurătoare. Adam Adam nu făcea nici o mișcare, Încremenise aplecat Într-o poziție nefirească, prizonier, parcă, al amintirilor lui tenebroase. M-am temut că i s-a făcut iarăși rău și cred că nu eram departe de adevăr. A găsit forța să se remonteze pentru un timp scurt, a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
mă aresteze sub pretextul că făceam semnale (cu plasa de fluturi, pretindea el) unui vas de război britanic. În vara anului 1929, ori de câte ori treceam printr-un sat din Pirineii estici și se Întâmpla să privesc Îndărăt, vedeam În urma mea săteni Încremeniți În diverse posturi În care-i surprinsese trecerea mea, de parcă eu eram Sodoma și ei erau femeia lui Lot. Un deceniu mai târziu, În Alpii maritimi, am observat odată cum iarba se unduia șerpuind În urma mea pentru că un polițist rural
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
milițianul. „Scoate banii“, i-am spus, ridicând din umeri, ușor mulțumit că puteam fi necioplit. A plătit cei cinci lei. Adeseori, în golul clipelor de mai târziu, revedeam scena. Nu atât derularea ei mă fascina, cât uimirea că parcă timpul încremenise în secvența aceea din urmă cu mulți ani, adolescentul de odinioară alergând, tot alergând, ținut de o fată de mână, spre mine, cel ce-l privesc din spatele ferestrei localului. I-am spus odată și lui Ester de imaginea asta a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]