3,016 matches
-
ar fi dus totul de râpă, strigă deodată Teo Haiduc, mototolind frunza și aruncând-o pe covor. Nu e nevoie decât de foarte puțin pentru ca totul să se ducă de râpă. o singură adiere de praf amestecat cu sânge, o adiere pe care ai simțit-o de zeci de ori în nări, dar care, din cine știe ce motive, abia acum a ajuns să fie procesată de creier, e de ajuns ca să dea totul peste cap. Spusese toate astea ca și cum n-ar fi
Şaman by Adina Dabija () [Corola-publishinghouse/Imaginative/858_a_1757]
-
a afișului pe care, În urmă cu doar câteva ceasuri, profesoara sa de limbă și literatură română, i-l comandase, prin acea inconfundabilă și neasemuit de cutremurătoare dulceață de glas. Brusc, În fața ochilor săi, coborâ, ca un porumbel alb, o adiere de umbră. Ridicându-și-i, aceștia se agățară, agresiv, de spațiul, În formă de triunghi, din jos de care străluceau, ca două pere de aur, țâțele Corinei Coresi. El țâșni În sus, ca dintrun nevăzut arc, și-și Înfipse buzele
Vieți răscolite by Constantin Slavic () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91621_a_92849]
-
rînd. Nu au mai tăcut. Și-au spus destule. Puține, pentru că nu aveau amintiri comune. Multe, pentru că pînă În ziua aceea nici nu se cunoscuseră. Erau veseli, chiar puțin fericiți, nu se putea spune sigur, fericirea, fie și ca o adiere, avea totdeauna ceva maladiv, adică, mai mult sau mai puțin, tulbura mintea, indiferent pe cine atingea; cînd trecea boarea, lumea se arăta așa cum era, ostilă, poate de aceea omul caută, conștient sau instinctiv, plăcerea, existența devine astfel mai suportabilă. Mai
După Sodoma by Alexandru Ecovoiu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/869_a_1561]
-
până simți lemnul lucios, prinse bastonul atârnat de cuiul pe care îl așeza de peste trei ani de zile și ieși închizând ușa cu o mișcare lentă, astfel că nici el, deși urechile i se obișnuiseră să recepteze cea mai fină adiere de vânt, nu auzi atingerea tocului și nici trecerea zăvorului în locașul său metalic. Nu era nevoie să numere pașii parcurși până la ieșirea din bloc. Își așeză mâna direct și sigur pe clanță. Ieși liniștit și își îndreptă capul spre
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91752_a_92809]
-
materială, urca metodic, așa cum își amintea că procedase de mai multe ori în compania prietenilor îndrăgostiți, la fel ca el, de acest sport plăcut, dar și periculos într-o anumită măsură. Aerul se încălzea pe măsură ce urca și nu simțea nicio adiere. Versantul, pe vârful căruia își propusese să ajungă, nu era extrem de abrupt și nu prezenta un grad mare de dificultate. Nu mai abordase escaladarea pe această latură și, poate tocmai din acest motiv, se opri pentru câteva clipe să aprecieze
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91752_a_92809]
-
de repede! - Ha, ha! Păreai nedumerită ori fericită că a intrat bărbatul din el în acțiune? - Asta-i bună! Fericită, desigur, dar... Stai să vezi ce a urmat! Văzându-mi umerii goi și rochia cum trece la podea ca o adiere, am încercat să spun ceva, dar cuvintele au fost gâtuite de emoție și nu s-a înțeles nimic. Nu m-am opus. Încă dansam, când trupul meu rămânea doar în lenjeria intimă albă pe care o îmbrăcasem special pentru acea
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91752_a_92809]
-
înregistrează și universul sonor în care te miști, deci toate cuvintele care sunt pronunțate în jurul tău, pe o rază de douăzeci sau treizeci de metri, devin materie pentru viitorul roman autoficțional. La fel și zgomotele, fie că este vorba de adieri de vînt sau de căderea ploii, fie că este vorba de ambianța sonoră stradală sau de aceea a unui birou. Ca urmare, toată această materie este transformată în informație electro-senzorială și apoi în cuvînt. sigur, la prima vedere, masa de
Negustorul de începuturi de roman by Matei Vişniec () [Corola-publishinghouse/Imaginative/605_a_1341]
-
nici o scrisoare, nici un semn. Se lăsă jos pe un fotoliu și privi cu tristețe odaia, cum ai privi o colivie din care a zburat un canar. În sofa se mai zărea cuibul făcut de trupul Otiliei, și în aer plutea adierea ei. Pe masă, Felix găsi un pieptene arcuit, pe care Otilia și-l punea în creștetul capului ca să alunge pletele peste urechi. Îl luă în mâini și îl răsuci, simțind în nări parfumul părului Otiliei. Așadar, Otilia nu-i lăsase
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
frumusețea dumneavoastră. Arătîndu-mi versetele din Sfântul Zohar în care numele dumneavoastră este înscris de trei ori. Și îmbiindu-mă să aflu iden- 125 CEI ȘAPTE REGI AI ORAȘULUI BUCUREȘTI - Cine-s? zvâcni iarăși, dinăuntru, vocea de jazz, înfășurată pe-o adiere de tuse și plutind ca pe-un nor de tămâie. Ucenica își reluă atribuțiile obișnuitului său dans de primire. Se întoarse pe călcâie către cei doi bărbați, schiță o reverență, debită cu mimică și cuvinte de televizor băgate la cap
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
șirul nesfârșit de acte viitoare...? - Îhî! Și încă cum!... De nemaicoțopenit cum convenisem! conveni zgomotos Țaca. Pe deasupra măsuței, țuguindu-și buzele, plescăi și salută asistența cu pălăriuța mușcată a unei ciupercuțe. În adâncurile subacvatice ale măsuței, electrocută însă, c-o adiere de bombeu, glezna încă satisfăcătoare, de iapă arăbească, a roșcatei, dîndu-i de priceput că pe abscisă ținea, întărit, un gând pentru ea. - Și că: "Orice astru nu e decât o încarnare de forțe... spuse doamna, ascunzîndu-și, cu grijă, brânciul de
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
de canal, din fontă, plasată exact la intersecția străduțelor Dionisie Lupu cu Maria Rosetti, ședeau parcă tustrei calibrați într-un ac de seringă, străpungând cu nemiluita trupurile cucoanelor cu mutrițe emailate, plimbîndu-se pe bulevarde nemaivăzute în rochii pale, ușoare ca adierea de pasăre, a franțuzitelor în teci de hermină, cu pantofi mofturoși sau cu sandale de lamé, a eleganților strânși în ghete de lac și-n corset, cu buzele melodramatic fardate și obrajii albiți farmaceutic cu pudră, fudulindu-se ca niște
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
un privilegiu, dar și o corvoadă. Un fel de datorie de a răsplăti ceva ce îți este dat mai mult decât altora. Promiscuitatea universului deschis, zbaterea când furtunoasă, când molcomă, dar tenace a apei, murmurul sau strigătul permanent al valurilor, adierea blândă a brizei sau tumultul aspru al vânturilor ce se întretaie încrucișat pe faleză< toate acestea te urmăresc, te bântuie, te constrâng. O întorsătură oarecum neașteptată, în drumul vieții, dar mai curând o formă de revoltă în fața destinului, care nu
un liceu la malul mării by aurel avram stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91601_a_92358]
-
soneria de sfârșitul pauzei era zarvă mare, chiote, veselie imensă în clasă fiind ultima oră. Se zbenguiau printre bănci, pe culoare și s-a lovit de cineva o colegă, a presupus imediat simțind corpul moale. I s-a părut o adiere de vânt mulându-se după trupul lui cu sânii opunând în continuare rezistență. Sigur că este colega mai scundă din primele bănci, profită de întâmplare nici nu se mai uită în jos. Convins că-i ea, s-a mai ciocnit
un liceu la malul mării by aurel avram stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91601_a_92358]
-
pe aproape trebuie să fie vreo herghelie. Smulse o mână de iarbă afinată și simți în palme sucul ei lipicios. Pungașii nu mai spuneau nimic. Stătuse și vântul. Rar se mai auzea pipirigul lovindu-și tulpinile la cea mai mică adiere. În cele din urmă, Bozoncea îl întrebă pe Oacă: - Mă, pământ de flori, zici că neică 1-a adus? - Da, spuse acesta, și se așeză pe vine lângă focul cel mic. - Să nu fie vânzare, că pe toți vă tai
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
ci numai conștiința lor însoțită totdeauna de hipertrofia simțului temporal. Uneori nu ni se întîmplă să pipăim timpul, să-l pierdem printre degete, în excese de intensitate care-l proiectează în conture materiale? Sau alteori să-l simțim ca o adiere subtilă prin firele de păr? Să fi obosit? Caută el vreun culcuș? Sânt inimi mai ostenite ca el și care totuși nu i-ar refuza azilul... Răul, părăsind indiferența originară, și-a luat Timpul ca pseudonim. Oamenii au construit paradisul
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
și aspirații turmentate, ca și explozii muzicale ce umbresc puritatea îngerilor și ne fac să privim disprețuitor spre crini - constituie zona primară a sufletului. Aici se află melancolia acasă, în poezia acestor slăbiciuni. Când te crezi mai îndepărtat de lume, adierile melancolice îți dovedesc iluzia apropierii tale de spirit. Forțele vitale ale sufletului te atrag în jos, te obligă să te scufunzi în adâncimea primară, să-ți recunoști sursele, de care te izolează vidul abstract al spiritului, seninătatea lui implacabilă. Melancolia
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
privirea unei păsări, este unul din secretele cele mai ciudate ale tristeții. Totul e înghețat și tu ești risipitor de zâmbete; nici o amintire nu te mai poartă spre cel ce-ai fost și-ți scornești șăgalnic un trecut; sângele refuză adieri de dragoste și patimile aruncă flăcări reci peste ochi stinși. O tristețe ce nu știe să râdă, o tristețe fără mască este o pierzanie ce lasă-n urmă ciuma și, fără îndoială, de n-ar fi râsul, râsul oamenilor triști
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
mântui de o atare cădere. Dar ce să faci dacă rănile vieții sânt ochi spre Creator și guri deschise spre merinde de absolut! Privegherile înfricoșate ne mântuie - peste vrerea noastră - de superstiția ființării și, obosindu-ne avântul, ne hrănesc din adierile deșertului divin. Slăbirea voinței înfige pe Dumnezeu - ca un par de spânzurătoare - în mijlocul nesiguranțelor noastre... Absolutul e un stadiu crepuscular al voinței, o stare de foame istovitoare. Dragostea de frumusețe este inseparabilă de sentimentul morții. Căci tot ce ne răpește
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
înalță bolțile unui suspin? De-acum să urci prin extaz spiralele unei lumi ce lasă în urmă nimicul și alte ceruri, în spațiul ce adăpostește singurătatea, atât de pur că și neantul îl pătează. Unde, unde? - Dar nu simți o adiere, ca visul de nevinovăție al spumei? Nu respiri paradisul făurit de utopia unui trandafir? Așa trebuie să fie amintirea neantului într-o floare veștejită-n Dumnezeu. Doamne, m-am născut sfârșit în tine, în tine Prea-sfîrșitule. - Și uneori ți-am
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
mare eroare e viața cu ea și fără ea. Dac-ai putea muri lumii în umbra femeii, dacă parfumul ei ar fi emanație de melancolie pentru adormirea unei inimi, smulsă pămîntului! Există dezlipiri de lume care te năpădesc subit, ca adieri mortale, și-n care înțelepții îți par biete veverițe, iar sfinții profesori ratați. Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adâncă și tainică și mai durabilă ca dorința zvăpăiată de fericire. De-ar predomina aceasta, cum am lămuri
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
de bunăvoie. Iar sufletul, desfermecat de lume și de sine, urmează pilda trupului. Mi-aș vrea viața povestită de îngeri veseli în umbra unei sălcii plângătoare. Și de câte ori ei nu s-ar dumiri, crengile aplecate să le lumineze neștiința cu adierile întristării... De-aș vrea să văd ce m-a îmbogățit mai mult în cursul viețuirii, din ce am ieșit mai tare și mai singur - nici dragostea, nici chinul imediat al trupului sau temerea în preajma neînțelesului și nici căința necurmată a
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
mințile... Sau că oasele și-au pierdut capul, când rațiunea își gustă propria ei lucire... De s-ar surpa cerurile înaintea minții! Iubirea pare ocupație vulgară față de dorința de adorație, în care pornirile vieții se filtrează într-o lume de adieri pure. Femeia care cade victimă setei noastre imateriale se poate considera, cu drept cuvânt, nefericită-n dragoste. Căci nu-i oferim prea mult, un exces care jignește puținul fericirii? Decât, ea niciodată nu va înțelege de ce în adorație prezența ei
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
nu vom fi se înfiripă sugestia dezmărginirii melodice din orice melancolie. Inima nu e turnată pe micimea lumii. Putea-o-voi urma spre cer? Sau o voi folosi de lunecuș spre moarte? Odată primenit de timp, mai ești deschis doar adierilor divine. Acel tainic și imens delir prin care susții în viață universul înclinat destrămării, impulsul dureros și irezistibil insuflând mișcare și nădejde pământului și vietăților, întărind slăbiciunile cărnii și abătând duhul de la patimile nimicului, - ce prospețimi secrete îl împing, în mijlocul
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
năpraznice, care înmulțindu-ne identitatea suspendă zâmbetul spre femei și surâsul spre prieteni. Eul se pierde în infinitatea lui, viața s-a exagerat în intensități care o șovăie între lumi. Din tot ce-ai fost, nu mai rămâne decât o adiere patetică. Nesfârșitul nopții pare o margine din priveliștea acestei dilatări și dorești stingerea ca o limită, agonia ca o încadrare. Cine va fi altoit infinitul pe o biată inimă? Cum oamenilor le lipsește poezia, în ce să ancorezi, dacă nu
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
ai fi lăsat mâhnirile în starea de senzație, de mult n-ai mai fi... Spiritul nu servește viața decât prin expresie. Este forma prin care ea se apără cu propriul ei dușman. Oboselile după-amiezelor, cu patina veșniciei în suflet și adierile de amețeală în mijlocul unei grădini atinse de primăvară... Eternitatea e sera în care se ofilește Dumnezeu din începuturi și omul, din când în când, prin gând. Când vitalitatea nu e distinctă de slăbiciuni, ci se pierde în ele, rezultatul definește
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]