KorAP: Find »[drukola/base=ameți & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...96 97 98 ...111 >

2,758 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637

n-a mai putut. Ada i-a masat mâinile și picioarele, spatele și burta cu uleiuri aromate până când aproape a adormit. Când a venit vremea s-o ducă pe câmp unde urma să se unească cu pământul, Rahela era deja amețită de vin și de plăcere. Nu și-a amintit mai apoi cum picioarele i s-au lipit de pământ, cum sângele s-a întărit - ea zâmbea prin somn. Plină de veselie și de încredere, a lenevit în cort cele trei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
fiecare voal, uimită de varietatea și cantitatea de lămpi, de fructe, de țesături, brânzeturi, vopseluri, unelte, animale, coșuri, bijuterii, flauturi, ierburi, de toate. Dar smochine nu se vedeau pe nicăieri în acea zi. Am căutat după ele până când aproape am amețit de căldură și de sete, mi-era greu să mă întorc la palat fără să-i fi îndeplinit cererea reginei, fără să-i duc fructe celui pe care-l iubeam. Până la urmă însă, după ce scotocisem în fiecare colț, nu ne

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
Shalem al meu suferea și el, deși nu la fel de rău. Era mai tânăr și leacurile păreau să-l mai ușureze, deși singurul remediu, ca și pentru ceilalți, rămânea somnul. L-am adormit cu o licoare și ori de câte ori se trezea era amețit și cu capul greu, cu fălcile încleștate și zăpăcit. Îi umezeam fața iubitului meu în timp ce dormea somnul acela artificial și-i ștergeam transpirația cu cea mai ușoară atingere de care eram în stare. Am făcut tot ce am putut să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

Din când în când deschidea ochii, ca pisicile, în plin somn. Se uita la mine, fără să miște capul, cu ochii aburiți de somn, rece, absent, poate nici nu mă vedea, și se culca la loc. În ziua următoare umblam amețit pe coridoare ori pe țărm, cu cearcăne la ochi, istovit de nesomn. Când mă întâlnea, Moașa îmi azvârlea câte o remarcă sarcastică: „Pari extenuat, domnule sculptor. N-ar trebui să-ți pierzi nopțile, în curând vei avea nevoie de energie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Odată, de pildă, a susținut că fiecare iubire e o răstignire. Suferință, moarte și reînviere. Dodo s-a înfiorat auzindu-l. I se părea, și pe bună dreptate, un sacrilegiu afirmația Călugărului care, fiind în vervă, ca totdeauna când era amețit, nu s-a lăsat bătut. „De ce sacrilegiu? a strigat el. Nu e dragostea cel mai sfânt și mai omenesc lucru pe care-l avem?” Eu n-am glumit niciodată cu asemenea lucruri. Pe deasupra nu mi-au plăcut niciodată cei care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
am luat-o la fugă și nu m-am oprit până dincolo de grădină unde m-am ascuns într-o căpiță de fân. Cuibărit în ea, m-am liniștit și chiar am început să mă simt bine. Fânul mirosea puternic, mă amețea, mă făcea să mă doară plăcut capul. Deodată am auzit-o pe mama strigând disperată: „Daniel, Daniel, unde ești?” N-am vrut să-i răspund. Nu vroiam să mă scoată de-acolo. M-ar fi luat de mână și m-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
aștepți ceva care să le măture, să purifice aerul și sufletele. Nu știi dacă vei muri sau vei reînvia în acest spasm purificator, dar îți dai seama că nu poți să-l eviți. Simți o surescitare în sânge care te amețește, un început de nebunie aspră, confuză și plăcută, ai vrea ca furtuna să răscolească totul, să te mai nască o dată, curat, fără nici un regret, și îți vine să țipi ca pescărușii în aerul viciat de propria ta răsuflare bolnavă, agonică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
mai degrabă pătrat decât dreptunghiular, în care din toate părțile mă întâmpina, uluită, figura mea, reflectată în sute, chiar mii de exemplare în oglinzile scăldate de o lumină orbitoare și rece. Senzație necunoscută, stranie, care pur și simplu m-a amețit. Cum s-o explic? Să-și închipuie oricine. La stânga, la dreapta, sus, jos, în față, la ceafă, peste tot ești privit, examinat, măsurat, cântărit din ochi de nenumărate chipuri care-ți seamănă perfect, surprinse ele însele de apariția ta și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
frică. Dar cauți să fii, totuși, calm: „Domnilor, îmi pare rău că vă produc necazuri. Nu vă puteți odihni din pricina mea”. Nu, stratagema nu ți-a reușit. Ceilalți își exprimă și ei regretul că te-au deranjat. Și iată că, amețit cu totul în vârtejul, în febra acestei confuzii dintre tine și ceilalți, speriat de descoperirea că nu poți să-ți dezlipești privirea de oglinzi, te simți hăituit, amenințat... Doamne, ce se întâmplă? Vei fi atacat de această fiară cu mii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
lor, n-aș fi avut încotro. M-au trecut fiori reci. Suferința, mai e nevoie s-o spun? mi-a repugnat totdeauna, sub orice formă. Mirosurile bălții se amestecau în aer cu arome de fructe coapte. Insectele foiau prin urzici, amețite de căldură și le auzeam zgomotele subțiri. Era o gravă nedreptate acel accident stupid! Când a venit însă Dinu și a desfăcut prosopul, m-a liniștit. „Nici o grijă, mai ai până când va trebui să-ți pregătești piatra funerară, dragă Daniel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
oprise din plâns și mă privea cu o tristețe adâncă, dureroasă, uscată, care m-a înduioșat, încât în loc să plec am devenit tandru. Am strâns-o cu brațul teafăr și am stat lipiți unul de altul până ce mirosul ei m-a amețit. Atunci am pornit pe coridor, ținând-o de mână, deși nu era nevoie; îi trecuse supărarea și mergea alături de mine. Numai după ce și-a dat seama că trecusem de ușa camerei mele m-a întrebat cu o voce voalată de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927

lui erau reci, nemișcați. - Te-am chemat și ca să-ți spun o veste. Pe când ne aflam în Ta Kemet, sus, la întîiul prag al acestui râu, au mai căzut în nisipurile apusene alte pietre sticloase ca acelea care te-au amețit atunci, lângă oază. Și au mai căzut altele și dincolo de aceste păduri, la apus. Se spune că unde au căzut aproape de oameni, oamenii ar fi murit. Cine a venit după câteva luni de la căderea lor fără să cunoască acele pietre

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
Știm unde să căutăm arama și cum s-o topim. Știm și la ce folosește... - Dar ce e arama, știi? îl întrerupse preotul. Spune-mi din ce-i alcătuită? Auta îl privi rușinat. Tefnaht urmă: - Iar pietrele care te-au amețit sunt venite din cer. Arama este din pământ, și n-o cunoști... Nu-i mai ușor să crezi că le-au aruncat zeii? încheie râzând zgomotos. - Cu sau fără zei, pietrele acestea nu-mi dau pace, stăpâne... Mai bine nu

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
următoare slujbașul regesc fu trezit de ajutorul său care-i spuse, gâfâind de oboseală și spaimă, că peste noapte mai fugiseră douăzeci de sclavi, răpind cu ei asini și câteva zeci de samare cu hrană. Străjile nu muriseră: fuseseră numai amețite de câteva lovituri zdravene de pumni, și se vorbea printre soldați că ar fi venit peste noapte un sclav negru fără lanțuri în peștera de unde fugiseră cei douăzeci, însă nimeni dintre soldați nu mărturisea că l-ar fi văzut. Slujbașul

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
că n-a fost auzit, sclavul mai întrebă o dată, iar Tefnaht îi făcu semn să tacă. Sclavul însă născoci un răspuns: - Bătrânul e obosit... cred că doarme. - Auta, zise Tefnaht (și Auta tresări), am văzut cu ce ați venit. Nu amețești în ea? - Nu, stăpâne. Mai curând amețesc pe corăbii. În văzduh nu sunt valuri. - Și nu cade? întrebă preotul din nou. - Nu, stăpâne, plutește ca fulgul și se lasă pe pământ mai lin decât pajura când zboară în rotogoale. După

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
întrebă o dată, iar Tefnaht îi făcu semn să tacă. Sclavul însă născoci un răspuns: - Bătrânul e obosit... cred că doarme. - Auta, zise Tefnaht (și Auta tresări), am văzut cu ce ați venit. Nu amețești în ea? - Nu, stăpâne. Mai curând amețesc pe corăbii. În văzduh nu sunt valuri. - Și nu cade? întrebă preotul din nou. - Nu, stăpâne, plutește ca fulgul și se lasă pe pământ mai lin decât pajura când zboară în rotogoale. După un răstimp de gândire, Tefnaht porunci: - Spune

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
atunci ăștia din ce țară au venit? - Dintr-altă lume... dintr-o stea. - Ei vezi! zise Iahuben mulțumit. Lasă, Auta, că eu știu mai bine. Nu sunt prost: în stele nu trăiesc oameni, numai zei. Nu-s copil să mă amețești cu basme. Lasă-mă să cred ceea ce văd. Din clipa aceea Auta nu mai stărui. Ajunseseră pe podișul munților de la miazăzi iată cum: străinii au vrut la început, plecând din Marele Oraș, să se îndrepte spre frații lor care-i

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
Auta simți că totul din jur începe să tremure mărunt și repede, împreună cu trupul lui. De undeva de departe, ca dintr-altă lume, ajunse până la el un vuiet surd, și puțin mai târziu o zvâcnitură puternică, venită din spate, îl ameți câteva clipe. Numaidecât simți însă că toate măruntaiele și sângele și inima parcă voiau să se amestece și să năvălească în cap, să-i iasă prin urechi. Trupul i se făcu greu ca o stâncă. Nu dură mult starea aceasta

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
și să-l aducă nevătămat înaintea sa și să nu se teamă de el că ar fi zeu, pentru că toată lumea știe că zei cu pielea neagră nu sunt și că Auta a fost rob până la venirea acelor vrăjitori străini care amețeau vederea mulțimii cu minciunile lor. Totuși, spuse Mpunzi, printre robi se vorbea că Auta este zeul bun al robilor, într-adins prefăcut o vreme în sclav ca să le cunoască mai bine păsurile și durerea. Și Mpunzi era încredințat de aceasta

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
corabie, ud și istovit. Căzu fără glas pe punte. I-ar fi prins bine un strop de vin sau de rachiu de palmier, dar n-avea nimeni. Când își veni în fire, Valukaga povesti: - Nu știu ce mi s-a întîmplat. Am amețit și m-am dus la fund. Cred că m-a lovit un val. Noroc că fundul era aproape. Când m-am lovit de fund, m-am trezit și am înotat în sus. N-am apucat să înghit multă apă... Valugaka

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
în picioare și, deschizând ușa puțin, l-au tras pe Lot înăuntru, iar Auta s-a repezit la fereastră și a îndreptat arma spre ochii celor de-afară. Fără știrea lui, arma era potrivită ca să nu ucidă, ci numai să amețească pe cel asupra căruia se îndrepta. Oamenii din fața casei se clătinară și fiecare își duse mâna la ochi, crezând că a orbit. Mulți fugiră țipând. Alții începură să caute ușa orbește, apoi se încăierară între ei. Liniștindu-se, Lot le

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196

frică era că ar fi putut găsi dovezi că făcuse pasul din cauza lui. Corectitudinea bănuielilor cu privire la primul aspect i se confirmă de Îndată ce văzu, din interiorul apartamentului, fereastra de la care căzuse Fenimore - nu era cu putință ca un adult, oricât de amețit de febră, să cadă de acolo accidental -, dar a doua posiblitate se dovedi mult mai greu de clarificat, rămânând Încă În stadiul de ambiguitate sâcâitoare. O, Doamne! Trebuia neapărat să retrăiască totul, iar și iar, În minte, să pășească din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
Burne-Jones se ridică În picioare În lojă, bătând din palme ostentativ În direcția etajelor superioare și stârnind un nou val de huiduieli și fluierături. Arnold Bennett stenografie În carnet: „O bătălie Între duri și puri“. Se năpusti spre culise, șocat, amețit de zgomot și năucit de lumina reflectoarelor. Se Împiedică de o mobilă din recuzita piesei și rămase locului, neștiind Încotro să o apuce, ce să facă, iar Alexander Îl ajunse din urmă. — Îmi pare rău, Henry, murmură el. — De ce m-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806

chinuit, supărat, uitat de lume, înghesuit pe labele din față. Mă face să plâng. Pisicul este negru cu pete mai maro, două îi sunt chiar pe spate. Bunicul meu are doi ochi de un bleu deschis, puțin tulburi, ce te amețesc, sunt de toată frumusețea și mici, de o frumusețe unică. Îl iubesc cu toată ființa mea. El e iubirea. I se simte în fiecare părticică a sa, în felul în care îi sclipesc ochii, care mă învăluie cu căldura lor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]
o după-amiază târzie, iată că trec pe la el. Când mă opresc în fața clădirii, aflată chiar în centrul orașului, și mă uit în sus, simt ceva. Nu e un déjà-vu, însă e un sentiment familiar: acei nori. Simt că îi ating. Amețesc.  Ai pățit ceva? Nu, mi-e bine. Dialogul dură puțin. Atât de puțin, încât crezui chiar că nici nu avu loc. Și totuși, și pe tip îl mai văzui. În fine, de îndată ce urcai, mă simții deja mai bine. Era ceva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]