2,512 matches
-
conștiinței estetice, ori binecunoscuta prefăcătorie a creatorului care scrie una pentru a sugera contrariu!? Nicolae Văcărescu, fratele celui dinainte, n-are nici măcar asemenea scrupule. El mărturisește că, neavînd „duh născocitor”, adică talent, va folosi stihurile lui Alecu pentru necesitățile sale amoroase, fără a avea sentimentul că Încalcă o lege morală. Poezia nu este Încă un obiect estetic, ci un instrument de persuaziune cu o valoare funcțională precisă. Cu o asemenea Înțelegere a lucrurilor este greu de reproșat ceva lipsitului de duh
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mai admirabil Flori, vițe În festoane, cum nu produce arta, În toată abondanța În toată frumusețea Suav decora bolta, pereții și intrarea, Extazia vederea și Încînta mirosul. Pe un tapet de iarbă cu flori presemănată Se desemna ridente și roza amoroasă Și candid’ iasomie, safranul, iacintul; Pe așternutul moale de iarbă ca mătasea Acante, lăcrămioare, voioase viorele, Odorifere plante broda talamul nunții. Atoatecreatorul, principiul frumuseței, A fost decoratorul cînd a plantat edenul.” Fantezia pune În descrierea acestui sanctuar al riturilor divine
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un minut pe care l-a Înghițit deja timpul și-l „muncește” la infinit sufletul Îndrăgostit. Numai așteptarea este descrisă de poet la prezentul indicativului. Un prezent În care introduce, totuși, trecutul (biografia, loviturile soartei...). La celălalt capăt al retoricii amoroase se află prieteșugul: figura renunțării cordiale, a eșecului acceptat cu resemnare. La Bruyere considera că nu există o posibilitate de Împăcare Între iubire și prietenie. Drumurile lor sînt diferite: „l’amour et l’amitié s’excluent l’un l’autre
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
născută a-l simți; Și dulcele ei suflet, electrică scînteie, MÎngîie orce suflet la care s-o ivi.” Între așteptare și prieteșug (Între promisiunea de fericire pe care o dă așteptarea și promisiunea de supraviețuire a sentimentului Între o prietenie amoroasă) există numeroase nuanțe. Iat-o pe aceea, văcăresciană, a plăcerii În suferință, Întărită de ideea morții: „Să mor dar la picioare-ți; să mor dar de plăcere În ceasul cel din urmă s-auz că m-ai iubit, Să strîng
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
este un rubin grațios și mîna e subțire și dalbă. PÎnă și singurătatea este În acest ținut o fantasmă dulce, ca și durerea, melancolia, cuprinse, toate, de starea de delir a plăcerii. Sun-ul este, Încă o dată, dumnezeiesc, lunea doarme, amoroasă, peste un strat de roze și crini, sînii eroinei liliale sînt desfătători și parfumați ca niște „dragi gradine”... Se observă la Bolintineanu efortul de a implica Într-un chip mai direct sensibilitatea proprie În poezie și de a lărgi aria
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
vidului din marele spațiu. O intuiție fină a relațiilor din univers pe care Alecsandri o Întoarce, apoi, spre temele lui lirice obișnuite. În O noapte la (ară (din voi. Doine și lăcrămioare) relația este de tandrețe. CÎmpia (spațiul unei reverii amoroase) este acum favorabilă. Motoarele retoricii se pun În mișcare: dulcea taină a umbrelor, lumina mîngîioasă a făcliei de pe cer, glasul de Îngeri, sfinte armonii, plăceri Încîntătoare etc. O agresiune, o irepresibilă ofensivă a suavității. Leagănul acestei divine muzici de șoapte
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cele patru culori ale dragostei. E vorba de o schemă filozofică abstractă, cu punct de plecare În cele patru funcții fundamentale ale lui C.G. Jung: gîndirea, senzația, intuiția, sentimentul. Aplicate la literatură, ele pot fixa patru tipuri (arhetipuri) ale pasiunii amoroase. Eseistul francez identifică aceste arhetipuri În ideogramele cărților de joc. Cel dintîi (semnul de pică) este viziunea intuitivă (amiciția spirituală, agape) și sugerează o pătrundere, o traversare. Pentru această categorie, dragostea nu este propriu-zis un sentiment, ci situația totală a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Însușirile ce pot Împodobi femeia sînt de preț. Idealizarea femeii, copleșirea ei cu laude intră În protocolul erotic al timpului. Conachi este cel mai perseverent dintre toți și, scriind mai mult, dă impresia că a epuizat toate formele de adorație amoroasă. Dintre Însușirile profane ale femeii, grația este cel mai des invocată. Adică nurul. C. Conachi Îi dedică un poem (Ce este nurul) din care voi cita primele și ultimele versuri: „Ah, nurule, Împărate a podoabelor firești, Ființă necunoscută priceperii omenești
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
trecut, această dependență voluntară se cheamă robire. Este cea mai răspîndită și cea mai puternică dintre figurile iubirii. Oriunde am deschide cărțile, dăm peste voința, am zice scelerată de n-am cunoaște bine resorturile ei, de sclavie. Relația dintre subiectul amoros și obiectul erotic este aproape În exclusivitate relația dintre slugă și stăpînă (cu varianta tiran). A deveni rob, a căpăta statutul de vasal sentimental este cea dintîi și cea mai nerăbdătoare dorință a Îndrăgostitului: „Stăpîna mea, Încetează A unui rob
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Gurița deschizi, ceriul să deschide, De mînă mă iai, foc sîmt că m-aprinde. În brață-ți mă jîi, fulgeră văzduhul, La sînu-ți mă strîngi, caz și Îmi dau duhul.” Este, poate, poezia În care se concentrează toate forțele infernului amoros, poezia, În fine, În care universul dinăuntru și universul dinafară comunică sub puterea unei energii extraordinare. O energic de natură erotică, un univers totalmente erotizat: pămîntul se pustiește, cerul se deschide cînd vorbește ibovnica, văzduhul fulgeră cinci „În brață-ți
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Nu e, În orice caz, un termen frecvent În vocabularul lui Conachi. Poetul c un temperament prea senzual și o conștiință prea posesivă pentru a sta mult În teritoriul vag, imaterial al dorului. Să mai cităm cîteva forme de tortură amoroasă: mustrarea („ah, vai de mine, mustrările au sosit”), căiala, dojana, stînjănirea, toate din sfera morală. Împreună cu celelalte, din cîmpul fiziologici, ele produc acea stare de oboseală iritată, plîngăcioasă de care suferă, În mod cert, Conachi. Este o formă de astenie
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mustrarea („ah, vai de mine, mustrările au sosit”), căiala, dojana, stînjănirea, toate din sfera morală. Împreună cu celelalte, din cîmpul fiziologici, ele produc acea stare de oboseală iritată, plîngăcioasă de care suferă, În mod cert, Conachi. Este o formă de astenie amoroasă ce se manifestă printr-o insomnie rebelă, sentiment permanent de neodihnă (priveghere) a trupului și a sufletului: „Zori răsar și eu tot treaz Ah, nici somn nu-i la năcaz!” sau: „Ce noapte Îndelungată de plîns, de gînd, de oftat
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pătimire și trăiește numai cu sentimentul morții În față atunci cînd ibovnica slăvită dispare. Jocul de-a moartea s-a terminat. Rămîne numai senzația de zădărnicie a lumii și dorința de cufundare În Întuneric. Tonul devine deodată sincer, mașinăria retoricii amoroase nu se mai vede: „Pătimire, tu ești numai hrana sufletului meu, Cu durerea și năcazul de-acum a petrece vreu. Nădejdea și bucuria ce m-au putut folosî Decît scîrbă mai amară curînd a-mi agonisî! Mă lepăd de toate
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de sînt și de am viață, dar lumea ce-mi folosăște CÎnd a ochilor mei lume din vedere Îmi lipsăște!” Barthes indică două tipuri de raționament erotic: 1) sentimentul rezonabil: „totul se aranjează dar nimic nu durează” și 2) sentimentul amoros: „nimic nu se aranjează și totuși aceasta durează”. Om, În alte privințe, cu scaun la cap, Conachi nu iese, cînd e vorba de pasiunea lui fundamentală, din cel de al doilea tip de raționament. Sau, mai exact: rațiunea lui nu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ei indeterminare, rămîne Însă fidelă, pasiunii unice, dumnezeiești pentru ibovnica slăvită. După ce a trăit ca un Don Juan. Conachi arc inteligența să moară (În poezie) ca un Tristan. 13. Erotologii atrag atenția asupra dificultății de a scrie (exprima) iubirea. Subiectul amoros, atrage atenția Barthes, este un subiect atopic, căci a scrie asupra unui lucru este a-l perima. Cum poate o ființă Îndrăgostită să riște, În aceste condiții, să perimeze propria-i pasiune? Situație, Într-adevăr, dificilă. Romanticii aspiră, totuși, să
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
spune că-l are nu spune ce gîndește cu adevărat. Are cuvinte pentru toate situațiile, nuanțele pasiunii, degeaba se plînge el! Scrisul Însuși este o petrecere și un instrument de seducție. Voi arăta mai tîrziu cît de complexă este retorica amoroasă a Încercatului amant. Să reținem pentru moment că, În războiul lui pasional, Conachi introduce și arma subtilă a literaturii, sub forma neputinței de a-și scrie pasiunea, de a trece năcazurile În literatură... Slabă viclenie: poetul nu face decît să
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
m-am Îngropat, Ca să scap măcar cu viață de durerea ce mi-ai dat.” Ca să scape cu viață... Scenariul erotic nu mai prevede, va să zică, una din clauze: moartea. Poetul s-a decis să trăiască. Să trăiască, dar cum? Motoarele retoricii amoroase se pun În mișcare: omul iremediabil bolnav de iubire trăiește Într-un etern suspin, idolatrizînd izvorul nenorocirii lui: „Cu a cerului podoabe lata la Închipuiesc Și cu hazul firii tale nurul tău sămăluiesc.” Va să zică acesta este scopul fugii: proslăvirea ibovnicei
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Caută vreo „grozăvie, vreun loc Întunecat să se afunde În durere... și nu află. Fuga nu rezolvă nimic dacă „amurezata” nu-i aproape. Este limpede că exilul nu c o soluție de salvare pentru omul Îndrăgostit. d) Obiectele, peisajul exilului amoros mai vin o dată În niște poeme de tonalitate villonescă. „Dar unde-i copaciul mare”? - Întreabă Conachi, după 26 de ani, la Slănic. acolo unde avusese loc „pe o așa fulgeroasă și cu trăsnet vreme, supt un fag, unde ne dosisem
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
aibă o Laura. La 81 de ani, Asachi scrie un sonet de dragoste pe portretul Biancăi, moartă de mult. Conachi, așijderea, nu contenește să plîngă pe Zulnia mult timp după ce Zulnia dispăruse. Poeții vor să-și creeze, astfel, o biografic amoroasă bazată pe o mare, absolută și unică pasiune. „Biografia unei ființe originale, puternic personalizate, fiind adesea creația sa totală și continuă” (Denis de Rougemont), poetul caută să transforme evenimentele existenței lui În mituri literare. Iubirile lui Conachi sînt numeroase (am
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ale lui Anton Pann. Editorii lui le-au inclus, observ, În ediția de Scrieri literare. De sînt sau nu ale lui Pann, faptul n-are o importanță capitală pentru tema acestui eseu. CÎntecele la care mă refer folosesc cunoscuta retorică amoroasă. Aflăm, aici, toate elementele a ceea ce Paul Cornea numește „erotica combustiunii”. Ele s-ar putea rezuma astfel: amorul este o pătimire În doi; despărțirea schimbă culoarea universului („lumea toate le negrește / amîndoi dacă nu sînt”); amorul are legi și legile
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
broșură nu apare fără un cuvînt către cititor sau o dedicație lungă și o curtenitoare către un protector. Ia naștere, astfel, o paraliteratură ce stă În antecamera literaturii sale și Încearcă s-o justifice. Retorica ei este apropiată de retorica amoroasă: același gen de curtoazie, aceeași vervă ironică, aceeași acrobație Între laudă și contestație, același spirit moralist tăios și perfid. Hristoitia Începe cu o dedicație-scuză: „Cela ce găsește vină S-o vrea s-o facă mai bine Nu stau cu el
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pentru a introduce un șir de fraze tocite și pritocite. Discursul liric este În totalitate un discurs moral. Mai este un Pann, cel din Poezii deosebite: un Pann trubadur balcanic, petrecăreț, suspinător, curtenitor, mincinos. Retorica lui folosește, aici, strategia retoricii amoroase, Înviorată din cînd În cînd de o fină ironie și de vorbe mai crude: „d-ale nodoroase, ca niște ciomege”... Aici pritocirea (care este o figură a sensibilității morale) lasă loc cîntecului: o figură a abandonării În suspin, a petrecerii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
d-ale nodoroase, ca niște ciomege”... Aici pritocirea (care este o figură a sensibilității morale) lasă loc cîntecului: o figură a abandonării În suspin, a petrecerii În suferință. 26. A venit vorba de mai multe ori pînă acum de retorica amoroasă. În ce constă ea? Denis de Rougemont folosește formula de „rhétorique courtoise”: retorică exaltantă și ferventă, continuarea unui mai vechi misticism al sentimentului. Unii au stabilit o filiație cu spiritualitatea arabă, alții caută legăturile acestei retorici cu misticismul creștin. Retorica
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
avec corps gracieux et parfait”... Stamati, Pann și alți misogini simplifică lucrurile concentrînd indignarea lor asupra nevestei rele: femeia matură care se Îndepărtează de tradiție și de religia familiei. Ei mută accentul de pe planul crosului pe acela al moralei. Retorica amoroasă Întîmpină la poeții români dificultăți și de alt ordin. Retorica trebuie, Întîi, inventată: asta Înseamnă a adapta modele accesibile, a inventa un limbaj În interiorul unei limbi nefixate Însă. Iată de ce am Început acest studiu cu o temă care nu ține
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
etc. Însă a cuvînta impune, Încă o dată, o știință, un limbaj. Nu este Îndeajuns „Îndemnul la stihurghie” (Ioan Cantacuzino), trebuie și cunoașterea meșteșugului stihurilor (retorica), după cum trebuie o gramatică românească, necesară pentru a pune ordine Într-o limbă anarhizantă. Retorica amoroasă este o parte a acestei retorici generale care Încearcă să se constituie, În literatura română, timp de aproape un secol. Încă o dată, prin ce se manifestă ea? Printr-o mare libertate și printr-un mare devotament. Libertate față de speciile poetice
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]