11,066 matches
-
-l îmbrățisă cu o răceală prietenoasă. Îl strigă în gând pe Mișu. Domnul Popa își imagină că Mișu, Mariana, nevastă-sa, domnul doctor și nevasta domnului doctor privesc acuplarea lui ritualică cu Contesa. Mișu era puțin trist. Doamna Popa se aplecase să vadă mai bine. Mariana, sfâșiindu-și rochia, încerca disperată să se zbată din brațele lui Mișu ca să se năpustească în îmbrățișarea faunului cu nimfa. În culmea extazului, domnul Popa ridică ușor capul să le facă privitorilor cu ochiul. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
microfon. Asta, plus certitudinea doamnei doctor că nu meritase să-și lase tapetul afumat cu Kent treizeci de ani, când în lume existau asemenea bărbați. Și unde, chiar sub nasul ei! În fine, Mișu, având mâinile ocupate cu halterele, se aplecă spre microfon. - Bine ați venit la MaxiBar. Eu sunt Halterofilul din Vitan, dar cred că știți asta, ha, ha, ha! - Ha, ha, ha, se auzi un ecou din primul rând. - Ha, ha, ha, întări sala. - Eu, Halterofilul din Vitan... - Ha
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
acum cu el. Dacă Mișu se întoarce și îi spune că o iubește, ea pleacă acum cu el. Dacă Mișu se întoarce... Mișu se întoarse. Mariana alergă spre el. Mișu o aștepta zâmbind. Mariana se înălță pe vârfuri. Mișu se aplecă spre urechea ei: - Apă de gură, esență de trandafiri, alcool dublu rafinat. Le amesteci bine și pui puțin piper. Sticlele de whisky sunt pe bar. Dacă vine Sanepidul, ți-am lăsat o sticlă originală plină. O să-ți mai trimit de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
ochii: așa ceva merită toate suferințele. Așa ceva merită sacriciul Americii și României la un loc. Așa ceva merită totul. Roxănica, înțelegând parcă ce gândește tatăl ei, îi zâmbi știrb. Domnului Popa i se păru că Roxănica vrea să-i spună ceva. Își aplecă urechea la gurița dulce și curată: un copil minunat, curat ca moaștele unui sfânt, întrupat din cea mai înaltă dragoste ar putea, la urma urmei, să și vorbească de la două luni. Domnul Popa simți băluțe pe ureche, apoi un miros
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
așchiate, văzută de deasupra pare o cucoană grăsană adormită în iarbă. Mă și umfla râsul, dar era tare frumos. Ce îmi plăcea însă cel mai mult era bazinul cu apă. Acolo, atmosferă de film de groază. Tavanul era jos, ne aplecam ca să intrăm, era un fel de balustradă și, dincolo de ea, apa. O apă mare, neagră, oarecum mirositoare. De undeva venea un zgomot înnăbușit de motor, apa neclintită părea de smoală. Îmi aduc aminte că m-am gândit la apa din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2164_a_3489]
-
Hans ăsta, pare atât de sigur pe el, însă e evident că l‑au atras alții și‑l pun la treabă în folosul lor. Afară, un vânt tăios mână rafalele reci de ploaie pe străzi, copacii se îndoaie și se apleacă unii peste alții, ca niște cârpe ude. Asta e violența naturii. Multe mâini invizibile se ridică din rândurile mișcării muncitorești și‑i împing pe cei doi băieți cu găleata de clei să‑i ofere noi argumente lui Hans. Și acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
entuziast voiajorul și mai enumeră câteva detalii, de parcă ar vrea să dea pe nimic toată marfa firmei Peitel & Maissen. Știe toate astea pentru că le‑a văzut cu ochii lui, iar acum le examinează din nou, fiindcă Anni tocmai s‑a aplecat să‑și lege șireturile, ceea ce este un semn stabilit dinainte. Chiar așa este, pentru că imediat se și desprind câteva siluete dintr‑o poartă de intrare și se apropie călcând neauzit, încălțați cu pantofi ușori de sport, de următorul gang, pavat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
sublim decât să bei o șampanie seacă după ce-ai prizat cocaină. Are cel mai bun gust de pe lume! A doua ca gust e berea Corona. Iar lămâia verde e numai bună, pentru că e bogată În vitamina C. Monkey se aplecă din nou asupra paletei metalice și trase pe nări Încă un rând de cocaină. — Vrei să spui că berea are un gust mai bun cu cocaină? Monkey Încuviință cu un semn din cap. Atenția Îi era concentrată asupra prafului alb
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
vă fie teamă! Camera aceasta este sigură. Am ales-o tocmai ca să putem discuta În voie despre orice. Îmi dădeam seama că nu era nimic În neregulă cu camera, ci cu mine. Așadar, acceptați să-mi ascultați povestea? spuse femeia, aplecându-se spre mine. Nu era Încă prea târziu. Mai puteam părăsi camera cerându-mi scuze, motivând că-mi era imposibil să mai rămân. Instinctul mă Îndemna să fug cât mai repede. Un buton roșu clipea semnalând „Pericol!“. Însă nu puteam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
prelingă din colțurile ochilor, Keiko Kataoka Îi arse cu putere o palmă peste obraz. — Treci și adună toate cuburile de gheață de pe jos! Pe fața vagabondului flutură un zâmbet. Noriko Începu să tremure din tot trupul În urma palmei primite, se aplecă să adune cuburile de gheață, dar se prăbuși pe covor, ca și cum Întreg corpul i s-ar fi descompus În bucăți. În cădere, fusta costumului de culoare crem i se ridică, scoțându-i la iveală pulpele albe, cu pielea molatică. — Ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
să știi! — Da, Noriko! Privește cât de tare ți s-a umflat clitorisul, e mai mare decât vârful degetelor mele. Uită-te și tu. Bărbatul se Îndepărtase de mine și o apucase pe Noriko de păr, forțând-o să se aplece mult Înainte, pentru a-și putea privi vulva. Nu, nu! Nu vreau! protesta Noriko plângând, dar el nu se lăsa impresionat și nu o cruța. — Privește! Se vede? Ai văzut? A forțat-o de mai multe ori să-și aplece
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
aplece mult Înainte, pentru a-și putea privi vulva. Nu, nu! Nu vreau! protesta Noriko plângând, dar el nu se lăsa impresionat și nu o cruța. — Privește! Se vede? Ai văzut? A forțat-o de mai multe ori să-și aplece trupul până ce ajungea cu capul Între coapse, de parcă ar fi fost o ședință de gimnastică ce necesita flexibilitate extremă. Noriko nu mai putea suporta durerea și Încuviință, după ce bărbatul Îi spusese: „Răspunde clar și răspicat!“ — Da!“, se auzi clar vocea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
O amorțeală plăcută Îmi urca În sânge, răspândindu-se cât ai clipi În tot corpul. Am uitat imediat teroarea care mă copleșise cu câteva secunde În urmă. Lumina care pătrundea pe fereastră cădea oblic pe fața asimetrică a chelneriței. Stătea aplecată peste o masă și debarasa paharele. Mi s-a făcut brusc poftă să-i sărut picioarele strânse În niște ciorapi negri cu firul fugit pe alocuri. În minte mi-a apărut clar imaginea mea luând În gură vârful degetelor de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
cu carte de credit? mă Întrebă ea ridicându-se din fotoliu și apropiindu-se de mine. Cu banii jos, i-am răspuns eu. Imediat a Început să-mi descheie doi nasturi de la cămașă, apoi mi-a dezgolit pieptul, s-a aplecat și a Început să-mi sărute sfârcurile. Era mai Înaltă cu un cap decât mine. În jurul ei plutea un miros puternic de parfum. Acum că o priveam de aproape, am putut să observ că materialul costumului ei nu era de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
se folosește de numele a diverse persoane. Are vreo douzăci sau treizeci de persoane care-l ajută În treaba asta. Exact așa procedează și evreii. După ce termină de vorbit, Yazaki mai trase pe nas o linie de cocaină. M-am aplecat peste masă să trag și eu pe nas. Îmi simțeam vârfurile degetelor amorțite și pudra uscată și dulce mi se lipea de gât. — Va să zică Keiko ți-a povestit vrute și nevrute, nu-i așa? De obicei e foarte reținută și vorbește puțin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
căzut.“ Așezat În genunchi, cu mâinile sprijinite de podea bâjbâia prin Întuneric murmurând: „Ciudățenia naibii!“. „Maestre, nu e nicăieri nici un praf de sidef. E doar retina ochilor noștri de vină!“ Îmi venea să-i spun, dar nu puteam. Priveliștea Maestrului aplecat peste pardoseală, căutând ceva ce nu avea cum să fie acolo, era foarte comică. În general nu mă pot abține să râd În asemenea Împrejurări, de pildă În timpul unei Înmormântări, dar atunci nu-mi venea să râd. Realizam că Maestrul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
să fac era să rămân Întinsă lângă el. La fiecare etaj al hotelului patrulau forțele de ordine și, din când În când, de pe hol sau din grădina de afară se auzeau zgomote de pași sau voci dând comenzi. M-am aplecat asupra Maestrului ca să văd dacă doarme sau nu și i-am mângâiat fruntea și obrajii. „Reiko, tu ești?“ a spus. „Dormi liniștită, ca de-obicei. Vise plăcute!“ Apoi m-a sărutat. Arăta foarte rău la față. Îmi frângeam mâinile de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
și mi-am pus halatul. — Ceva de genu’ ăsta, i-am răspuns. — Lucrați aici la un caz? mă întrebă ea cu ochii măriți de uimire. Ceva în care ar putea să fie implicat Kindermann? Am deschis fereastra și m-am aplecat în afară pentru o clipă. Aerul dimineții era plăcut de respirat, chiar și mirosul care venea dinspre bucătărie, dar o țigară era și mai bună. Mi-am luat ultimul pachet de pe pervazul ferestrei și mi-am aprins una. Privirea Mariannei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
eu. Tipu’ va fi greu de reperat și va fi și mai greu de urmărit. Din câte țin minte, sunt patru ieșiri. Am găsit o hartă a Berlinului în sertar și am întins-o pe birou. Bruno veni și se aplecă peste umărul meu. Și atunci cum facem? mă întrebă el. — Tu te vei ocupa de lăsarea banilor, eu voi juca rolul vizitatorului. — Vrei să aștept după aia la una dintre ieșiri? — Ai o șansă din patru. Tu ce ieșire ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
și am luat un meniu pe care m-am făcut că-l studiez. Își făcu apariția un chelner. I-am zis că încă nu mă hotărâsem și plecă. Bărbatul în costum albastru se ridică, lăsă câteva monede pe masă și, aplecându-se, luă de jos geanta cu banii. Nici unul dintre ei nu spuse o vorbă. Când tipu’ în costum ieși din restaurant, m-am luat după el, respectând regula de bază a tuturor cazurilor în care e vorba de o răscumpărare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
indica, îmi ridica întrebări. Nu mai puțin curios era faptul că alesese să-și schimbe cămașa înainte de a se spânzura. M-am cățărat peste balustradă pe un mic parapet făcut de peretele casei scării și m-am lăsat în genunchi. Aplecându-mă înainte, am putut să văd bine punctul de suspensie din partea din spate a urechii drepte a lui Hering. Gradul de strângere a ligamentului este întotdeauna mai ridicat și vertical în cazul unei spânzurări decât în cazul unei strangulări. Numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
multe mustrări de conștiință. Contele fu cel care vorbi după aceea: — În lumina acestor informații, poate fi întrebat Reichskriminaldirektor dacă interzicerea știrilor în ziare, care s-a aplicat în acest caz, va fi acum înlăturată. Cureaua lui scârțâi când se aplecă peste masă, aparent dornic să audă răspunsul lui Nebe. Fiul unui cunoscut general, care era acum ambasador la Moscova, tânărul von der Schulenberg avea foarte multe relații sus-puse. Cum Nebe nu răspunse, el adăugă: — Nu înțeleg cum poate cineva să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
brațele ca și cum ar fi vrut să-și protejeze urechile de zgomotul împușcăturii, răsucindu-se în timp ce se prăbuși, cu sânge și umoare apoasă revărsându-se gelatinos din rana de ieșire din ochiul lui, sau din ceea ce rămăsese din acesta. Ne-am aplecat amândoi deasupra cadavrului lui Poliza. — Ce e cu tine? i-am zis cu răsuflarea tăiată. Ai bătături? Te strâng pantofii? Ori poate n-ai crezut că plămânii tăi fac față? Ascultă, Becker, am cu zece ani mai mult decât tine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
Păi, e asta: Un număr de rapoarte recente, plângeri dacă vrei, adresate Kripo-ului de către cei care au legătură cu persoane instituționalizate, mă face să suspectez că se practică deja, în mod neoficial, un soi de omoruri din milă. M-am aplecat înainte și mi-am masat fruntea: — Pe tine te ia vreodată durerea de cap? Pe mine mă ia. Mirosul este cel care o declanșează. Vopseaua miroase foarte urât. La fel și formaldehida din morgă. Dar cel mai rău e în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
un pic cam prea previzibil. Mai întâi un telefon anonim la Alex și acum asta. Adu-mi aminte să-mi consult agenda ca să verific dacă nu e ziua mea de naștere. Și încă ceva îmi fură privirea și m-am aplecat să ridic un cartonaș din cufăr: — Cartea de identitate a Irmei Hanke, am zis. — Păi, asta mă scutește de efort, bănuiesc. Illmann întoarse capul spre sergent: — În cufăr se aflau, de asemenea, hainele fetei moarte și cartea ei de identitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]