5,885 matches
-
aude și glasul... Deschise grăbit ușa. Iezerul până în depărtări mari fumega aburi calzi în revărsarea umedă, posomorâtăa zilei. Un glas striga cine știe unde, prin luncile întinse - un răcnet prelung, înfiorător, care tremura în scăderi și creșteri, pe cărările din trestii, prin bolțile sălciilor. Fata zise domol: —De-acuma vine... Eu așezam frânele calului. Întrebai: —Ce strigă?... Ce zice? Nu zice nimic. Strigă așa. Trebuie să mă duc să iau peștele pentru mâncare... Ochii negri mă fulgerau numai câte o clipă, după aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
O neliniște ușoară îmi plutea pe suflet, și băgam de samă la toate mișcările lui Marin. Nimic deosebit. Deslegă priponul ca totdeauna, vâsli cu liniște, mă strecură lin prin aceleași cărări ale pădurilor de trestii, și încet furișa luntrea pe sub bolțile sălciilor. Doar că-mi vorbi mai puțin ca de obicei; dar asta nu se întâmpla numai acum. La întoarcere, la crâșmă, Sandu iar neliniștit, iar parcă nu îndrăznea. În sfârșit, după plecarea lui Marin, când să încalec pe Corbu, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
prefața deja menționatei antologii de pomină Istorisiri vechi și nouă, această povestire ilustra „neomenia boierului exploatator“. În pădurea Petrișoruluitc "În pădurea Petrișorului" Era pe la sfârșitul lui august, și pădurea Petrișorului, bătrână și nestricată de mână de om, își desfășura tăcută bolțile de frunzișuri. Urca domol coline trăgănate, se ridica departe într-un pisc prăpăstios, în vârful căruia săgeta spre cer un brad vechi, care vestea cel întăi printr-un șuiet adânc sosirea vânturilor. Așa urca lin spre asfințit, și de pe cerul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pușca pregătită. În curgerea lină a văii, o poieniță se deschidea, dormind parcă într-o pulbere de lumină, într-o neclintită singurătate. Pădurarul îndreptă capul. Boierul tresări. Un chefnit de câne sunase de două ori în adâncimi, ca sub niște bolți nemărginite. Cei doi oameni așteptară. Nu se auzea nici o chemare de pasere; nici zbor de gâze măcar nu străbătea lumina. Bătaia copoilor începu iar, acum mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. Pădurarul puse cornul la gură și chemă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
drumul pe care venise ea, deodată răzbătu un țap spăriat, cu cornițele înălțate. Lângă ea, se opri, întinse capul, o mirosi. Căprioara mugi încet, abia auzit, parcă spunea ceva, și ridică botul uscat spre căprior. Cornul tresări în urmă prin bolți răsunătoare; țapul se scutură, sări sprinten peste pârău și dispăru în desișuri. Ca și cum i-ar fi venit o înfiorare de spaimă și de putere, căprioara se ridică și intră iar în apă. Șchiopătând ușor, numai în trei picioare, porni în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
mă opream o țâră în prisacă de mă hodineam pe prispa căsuței și mă răcoream cu apa limpede din Fântâna lui Ion. Și-mi era drag tare mai ales adâncul codrului aceluia, miezul lui cu piscuri pietroase. Acolo, departe, în bolțile bătrâne, se cernea umbră ca de amurg și rar câte-o floare de lumină se întindea vie, strălucită, pe covorul moale de o coloare gălbie, dulce-stânsă. Paseri nu zburau, nici n-ajungeau până acolo: le spăria întinsa singurătate. Pârăul Cerbului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
taina singurătății închegată și din aburii codrului. Și șoaptele frunzarelor păreau în adevăr tremurarea unui suflet; creșteau din arbor în arbor, din ramură în ramură, scădeau, se depărtau, spuneau ceva neînțeles, ceva foarte vechi și foarte trist. Și când tăceau bolțile nesfârșite, parcă și sufletul din mine tăcea, sta neclintit, așteptând; n-aveam bucurie, n-aveam durere, intram parcă în nesfârșita fire, în marea bogăției pământului. Iar când tresărea în murmure și-n oftări codrul, când începea să crească și să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
după aceea, tăcu. În liniște, un glas depărtat începu să cheme. Abia se deslușea, venea ca un freamăt prin codrul des: Măi Orofei, măi!... Tăcu și glasul. Și într-un târziu o secure începu a bocăni undeva, în adâncuri, în bolțile mai răsunătoare după ploaie. Femeia pădurarului ieși cu cofa și se îndepărtă spre fântână. Cumpăna se coborî, apoi se înălță scârțâind. Pe când venea repede spre casă, puțin încovoiată spre stânga, cu cofa în mâna dreaptă, Măriuca își strecură spre mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
strălucire neobișnuită, ce strălucire vie, și ce mireasmă ascuțită, amețitoare, aveau florile din poienile de la margine! Ca-nspre o dragoste, cu dor, pornii, după două luni de lipsă spre codrul Antileștilor. Înaintea iernii, în toamnă târzie, voiam să mai văd o dată bolțile sărăcite de podoaba întunecoasă de frunze. Poate mă chemau și alte doruri spre Prisaca lui Ion, poate mă chemau, dar de atunci au trecut ierni multe și primăverile tinereței s-au dus cu soarele care le lumina atunci. Măriuca robotea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
năprasnică, undeva, spre asfințit. Haia se oprea de câte ori un om se arăta în capătul uliții, venind din inima târgului. Apoi iar începea să umble domol; pe când necunoscutul înainta încet și umbra lui îl urmărea pe păreții caselor scunde, dispărând în bolți și iar apărând, ca un dușman nesimțit. Fata umbla neliniștită; câteodată se scutura, ajunsă de răcoarea nopții; se îndosea în unghiul unui zid, ieșea iar în lumina slabă. Deodată încremeni locului. Cunoscuse pe Ștefan Bucșan care venea domol la vale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
omăt. Trecu așa o vreme. Cânii se depărtau, se apropiau. Glasurile lor se înmulțiră. Ajunseseră pe urmele vânatului și copoii bătrânului. Deodată, în ziua tristă și fără soare, care se prefira prin cetinile înzăpezite și învăluia ca într-o negură bolțile de dedesubt, se strecură un val de umbră. Era amurgul. Ca un tremur, ca o chemare, un sunet nou se deștepta în munte: un glas de corn. Boghean tresări, tulburat, și ridică fruntea. Cunoștea cornul. Era al lui moș Calistru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
a adormit îmbrăcat un somn; după aceea a ieșit afară, dinaintea casei de vânătoare. Luminile încă ardeau în casa de sus și în cea mică. Nana Floarea se afla afară singură, între tăceri neclintite, privind cerul senin și fără lună. Bolta era spuzită de luciri; găinușa se suise în creștetul amiezii. Frumoasă noapte, zise domnul. Da, suspină Nana Floarea. Domnia voastră nu dormiți? Nu. Cum se zărește de ziuă, trebuie să ne întoarcem unde am tras. Poate să luăm și pe Vidra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
iute că ni se păru că soarele se stingea precum o lampă peste care ar fi suflat un djinn. Era beznă la ceasul amiezii și, fără ca sultanul să fi dat poruncă, jocul se opri, căci fiecare simțea pe umeri povara bolții cerești. Un fulger brăzdă cerul, tunetul bubui, apoi un alt fulger se văzu, iarăși se auzi un tunet surd, apoi trombe de apă se abătură peste noi. Știind că era vorba de o furtună mai curând decât de un blestem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
invitații, mulțumindu-le celor doi pentru ospitalitatea lor, și m-am instalat la han, care era foarte puțin confortabil în comparație cu cele din Fès; nu mă plângeam însă, căci, de mai multe nopți, nu mai avusesem parte de alt acoperiș decât bolta înstelată. Abia mă așezasem că prin camera mea începură să se perinde cele mai mari averi din ținut. Un negustor bogat veni să-mi propună să-mi dea opt sute de burnuzuri în schimbul celor patru sute de săbii ale mele. Eram gata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
De la primul emistih, palatul meu era deja Alhambra, iar grădinile lui, Edenul. Fie ca tu să pătrunzi acolo, în binecuvântata zi a terminării, ducându-ți moștenitorul așezat pe umeri! Tremurul Hibei mi-a străbătut întreg brațul care o sprijinea făcând boltă asupra ei. A suspinat la urechea mea: — Doamne, cât de mult mi-ar plăcea să-ți dăruiesc eu acel moștenitor! Ca și cum ar fi auzit, poetul se uită la ea cu tot atâta milă câtă dorință și, întrerupându-și zicerea, improviză
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
pelerini trecuseră, așa că m-am putut apropia pe îndelete de Piatră, acoperind-o cu sărutări și cu lacrimi. Când a trebuit să-i las locul lui Nur, care venea după mine la distanță, m-am dus să beau, sub o boltă din preajma Kaabei, apa binecuvântată de la Zam-Zam. Apoi, băgând de seamă că ușa Kaabei tocmai fusese deschisă de către vreun oaspete de soi, m-am grăbit să intru, cât să rostesc o rugăciune. Era podită cu lespezi din marmură albă cu vinișoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
iar întâmplarea de care făceau mare haz curtenii încă din prima săptămână a domniei lui, pe mine, unul, nu mă făcuse să râd în hohote. Când intrase în Capela Sixtină, se pare că noul pontif strigase la spectacolul oferit de bolta pictată de Michelangelo: „Asta nu e biserică, ci o etuvă umplută cu nuduri!“, adăugând că era decis să acopere cu var acele înfățișări nelegiuite. Pe Dumnezeu, și eu aș fi putut să scot același strigăt! Contactele mele cu romanii mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
aș spune că, în anul acela, eram gata să mor pentru propria-mi barbă? Și nu doar pentru propria-mi barbă, căci toate luptele se confundau în mintea mea, la fel ca în mintea papei: barba clericilor, sânii goi de pe bolta Sixtinei, statuia lui Moise, cu privirea care fulgeră și cu buzele fremătătoare. Fără s-o fi căutat, am devenit un pivot și un simbol al rezistenței îndărătnice în fața lui Adrian. Văzându-mă cum trec, mângâind cu mândrie smocurile stufoase de pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
Atunci auzi zgomotul metalic al lamelor ce se loveau una de alta și, ascunzându-se în spatele stejarilor, văzu niște oameni care se luptau în poienița luminată de razele soarelui. Se ascunse după un stejar uriaș, ce părea că susține întreaga boltă cerească, și privi scena din fața lui. Vreo zece soldați romani încercau să se apere de atacul unor războinici celți, pe ale căror chipuri Valerius citi ura, care făcea ca orice gest al lor să fie fatidic, definitiv. Dincolo de acea ură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Pe malul Dunării, la câteva mile de castru, era un mithraeum. Construcția subterană - un templu care celebra nașterea zeului Mithra în adâncul Pământului - îi aștepta pe adepții cultului. Errius se apropie de intrarea templului și aruncă o ultimă privire spre bolta cerească, al cărei stăpân era Mithra, Sol Invictus, soarele ce alungă întunericul din lumea exterioară și din cea dinăuntrul nostru. Își puse o mască asemănătoare cu un cap de corb. Coborî treptele înguste și ajunse în templu. Intră. Încăperea mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ajungând în mijlocul lui, unde era un grătar metalic. Errius se aplecă să privească dincolo de grătarul acela, în camera săpată sub templu. Liniște. Miros de pământ reavăn. Frig. Prin orificiile măștii, Errius putea privi doar în față. Înălță capul să privească bolta albastră a templului, pe care străluceau constelațiile. O recunoscu pe aceea a Taurului. Alți pași se auzeau pe scări, alți adepți mascați, înveșmântați în alb se așezară pe bănci pentru a asista la rit. Antonius Primus veni ultimul. Purta o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
culori și lanuri de grâu. Printre terenurile cultivate se zăreau mici păduri, ce coborau până la mare. Un zid alb, nu mai înalt de zece picioare, înconjura palestra. Antonius legă calul, luă sacul de medic al lui Valerius și trecu pe sub bolta de la intrare cu pași repezi. Văzu un portic dreptunghiular, umbros, dincolo de care se întindea o grădină cu o piscină în centru. În jurul ei, mai multe bazine circulare fuseseră umplute cu nisip roșiatic, adus cu siguranță din deșertul african. De-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Mithra, zeul câmpiilor. În valea ce se întindea în fața ochilor lui, pe malurile Dravei, mâinile credincioșilor săpaseră primele mithraea în măruntaiele pământului, din care se născuse zeul. De la Poetovium, cultul lui Mithra se răspândise în ținuturile danubiene. În mithraea, sub bolțile reprezentând cerul înstelat, guvernatori, procuratori, magistrați, funcționari și mulți luptători din legiuni încheiaseră un pact divin de înfrățire și credință. În numele zeului, care îi învățase să deosebească binele de rău, își închinau viața idealurilor de dreptate și eroism, întăriți de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
din adâncurile pământului sau din cer spiritele războinicilor ce muriseră la Bedriacum cu arma în mână. Fantomele însângerate se strânseră în jurul castrului și se apropiară de comandanți și de soldații adunați sub cerul pe care mulți îl găseau asemănător cu bolțile templelor lui Mithra. La un semn al lui Antonius, servitorii aprinseră torțele, care nu alungară însă fantasmele războinicilor venite parcă din lumea de dincolo. Vă temeți că sunteți singuri? Credeți că doar voi îl urâți pe Vitellius? Eu însumi am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
între timp. Unii gladiatori erau indignați de cuvintele lui Skorpius, alții îi dădeau dreptate. Se adunară în jurul celor doi. Se repeziră unul la altul, dar fură despărțiți de mulțimea ce intrase în cantină și se îngrămădea strigând în jurul meselor. Sub bolți răsunară numele celor mai admirați gladiatori - în primul rând al lui Valerius, apoi al lui Skorpius. Exista obiceiul ca publicul să asiste la cena libera, banchetul pe care împăratul îl oferea gladiatorilor înainte de munera. Vitellius promisese că jocurile de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]