9,387 matches
-
încât a obținut postul ca un ajutor de prestigiu, știindu-se că el nu va face treabă. Și, când într-un final își va da duhul, Catherine Hammond îi va lua fără îndoială locul. Pe lângă abilitățile sale, toată lumea caută cu disperare o femeie puternică. Cum e mariajul lor? am întrebat. A urmat o pauză scurtă. Asta nu e o chestie ambiguă. Mereu sunt împreună în locurile potrivite, afișând cuplul perfect. Dar în ceea ce privește viața lor privată... Sunt zvonuri că el și Laura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
nouă“. Mă simțeam blestemat să fiu demonul unui om fără fantezie, care cade după prima lovitură a hazardului. În lume se făcuse deodată prea multă lumină și asta mă făcea să suspin și mai mult după Împărăția umbrelor. În plină disperare, mi-a amintit din nou cuvinte din Evanghelie: „Când spiritele rele părăsesc un om, rătăcesc un timp prin locuri aride, căutând un trup ca să se odihnească. Negăsind nimic, își spune: mai bine mă întorc la casa pe care am părăsit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
nu era ciudat că îmbătrânise atât de repede, din moment ce de dimineața până seara se ocupa numai cu îmbătrânirea lucrurilor. El studiase arta timpului, acțiunea lui de transformare a tot ce se crea nou în lume. Franco și alții încercau cu disperare să imite timpul. Distrugerea aducea o transformare care echivala în epoca modernă cu ceva neobișnuit de nou. Din toate regiunile diferite ale Italiei soseau zilnic mii de obiecte care trebuiau îmbătrânite repede, căci sezonul estival nu dura o eternitate. Se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
Nicicând n-am crezut că mă voi lovi de ceva atât de dur și de rău cum este pelicula asta groasă de metal lichid. Nicicând n-am crezut că eu voi muri. Viața, așa cum o știam, dispare, lăsând loc unei disperări cumplite, însoțită de o zbatere diformă, haotică și total lipsită de sens. Privesc ochii prințului, care, da, și el a înțeles, ca și mine, în chiar această clipă. Nu trebuie să ne mai împotrivim. Cădem în continuare, mult mai încet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
dintre așa-zișii săi prieteni, colegi și vecini de bloc nu îi împrumutară lui Abdulah, mai nou Irimescu, nici măcar o sută de mii de lei. Moment în care pe tânărul arab captiv într-o viață de român îl cuprinse o disperare vecină cu sinuciderea. În ziua aceea privi cu jind cuțitele mai multor magazine de tacâmuri, apoi câțiva cerșetori, cărora încercă să li se alăture din dorința de a produce ceva, oricât de mic. Numai că, evident, aceștia îl bătură de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
care se săvârșesc sub proprii mei ochi lipsiți de corp și cum de se pot împăca oamenii ăștia ciudați cu o condiție care mie mi-a fost fatală? Mii de alte suflete asemeni celui al meu se răsucesc cu aceeași disperare, acuzând aceleași neînțelegeri, dar acest lucru nu mai poate încălzi cu nimic un biet nenorocit pe cale să fie damnat la frigul veșnic. Nebună karma trebuie să fi fost aceea care nu mi-a permis să scriu aceste rânduri decât murind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
Dar încleștarea aceasta formidabilă care mi-a cuprins maxilarele, ferecându-le, gustul acesta rânced care în timpul somnului meu cumplit a și lâncezit, gratulându-mă cu acea miasmă infernală a lumii de dincolo, este cât se poate de real și înțeleg, spre disperarea mea, că abia acesta, acesta este locul în care m-am aflat tot timpul cu adevărat... Blestemat să fie totul și mai ales clipa în care m-am născut pe această lume deșartă! Sau mai blestemată fie clipa în care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
răspuns este vorba, ar fi că sufletul omului este răspunzător de ceea ce se întâmplă cu el, iar nu împrejurările vieții. Și, deși dimensiunea religioasă a omului nu pare a fi pusă în discuție în acest roman „ateu“, modulat de o disperare rece, din paginile lui crește imaginea Sfintei Sfintelor, a Sufletului batjocorit cu știință și fără știință de viețuirea omului în lume. Dacă Peciorin își punea destinul sub semnul unei alternative cauzale: „nu știu, educația m-a făcut așa sau Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
spunea: „Le-am strâns mult timp, se spune că aduc noroc“. Amintirea glasului ei a fost ca un bici pentru inima mea ticăloasă, un bici care m-a pus pe fugă, pe fugă în urma fetei, prin zăpada adâncă. Alergam cu disperarea celui care vrea să prindă trenul ce tocmai pleacă din gară, fugeam cu deznădejdea celui care are presimțirea că fuge degeaba, că tot nu ajunge la timp. În noaptea aceea, am rătăcit mult timp pe bulevarde și mi-am jurat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
asupra lui. Dar, pricepând care-i ținta pietrei, am mai înțeles și altceva. Că nedreptatea lipsită de speranță, care apasă de veacuri asupra relațiilor umane, că nedreptatea despre care ne vorbește pe ocolite Burkeviț nu-l duce pe om la disperare sau la furie. Această nedreptate este substanță fierbinte, făcută anume pentru om, substanța care, invadându-i ființa, nu produce acolo o explozie distrugătoare, ci arde cu o lumină egală și liniștită. Mă uitam la picioarele lui Burkeviț încălțate în bocanci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
va pronunța în unanimitate pentru eliminarea lui din școală. Și arunci, adio universitate. Și cât de rău trebuie să-i pară că lucrul acesta s-a întâmplat cu zece zile înainte de examenele de absolvire. (Simțeam că un om își trăiește disperarea cu atât mai tare, cu cât mai aproape a fost el de scopul final care-i scapă printre degete, deși înțelegeam perfect că apropierea scopului nu înseamnă obligatoriu și atingerea lui, că poate exista un obiectiv cu mult mai depărtat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
totdeauna și iremediabil frumusețea iubirii noastre. Între timp, ajunsesem în dreptul coloanei. „Ce să fac, ce să mă fac?“ repetam eu disperat gândindu-mă la rușinea care va urma și după care nu voi mai putea trăi, fiind conștient, cu aceeași disperare, că tocmai această presimțire a rușinii mă lipsește de ultima posibilitate de a trezi în mine animalul care ar putea-o înlătura. În ultima secundă, când, ca într-o prăpastie adâncă, ne-am prăbușit amândoi pe patul care a zbârnâit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
cocaină. Au luat-o Mik și Zander. În cameră nu mai este nimeni. Nu mă așez, pur și simplu mă prăbușesc pe divan. Chircit, respir cu horcăieli, când inspir, mă ridic, când expir, cad, de parcă aș putea să sting focul disperării cu valul de aer care mă străpunge. Și doar un drăcușor hâtru, aflat undeva într-o tainiță adâncă a conștiinței mele, acela care luminează și nu se stinge nici în uraganul cel mai cumplit al patimilor, numai acest drăcușor hâtru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
șoptesc eu, și apoi, după o pauză stupidă, mai spun: „Ce să-i faci, sunt pierdut“. Dar drăcușorul cel hâtru, acela care (trebuie doar să-l asculți) otrăvește cu îndoiala sa cele mai fericite sentimente și vindecă cea mai mare disperare prin speranță, acest drăcușor viclean, care nu crede în nimic, îmi spune: „Toate cuvintele tale sunt teatru, totul este teatru; nu ești deloc pierdut și, dacă ți-e rău, îmbracă-te și ieși la aer; n-ai de ce să rămâi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
pentru săvârșirea acestui fapt? Această capacitate a cocainei de a stimula senzația fizică de fericire, fără nici o legătură psihică cu evenimentele exterioare mie, ba chiar în pofida faptului că reflectarea acestor fapte în conștiință ar fi trebuit să-mi provoace tristețe, disperare și amărăciune, deci, tocmai această capacitate a cocainei era forța de atracție cumplită cu care nu numai că nu puteam, dar nici nu voiam să lupt. Ar fi fost posibil să lupt cu cocaina, să mă opun ei doar într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
că începeam să mă văd pe mine însumi, să mă contemplu în postura în care fusesem sub influența cocainei. Așa se nășteau ceasurile de groază. Corpul mi se destrăma încet și greoi, unghiile mi se înfigeau în palme într-o disperare rea, urcând dintr-o tristețe inexprimabilă, apărută parcă din neant; ca în vomă, memoria scotea la lumina zilei tot ce era înăuntru, iar eu priveam, nu puteam să nu mă uit la aceste chipuri ale unei rușini înfiorătoare. Revedeam totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
rămân în așteptare. În apartament e tăcere, nu mișcă nimic, de parcă nu locuiește nimeni acolo. „Doamne, dumnezeule, gândesc eu, s-o fi întâmplat ceva! Ceva nu-i în regulă aici. Ce mă fac?“ Mai apăs o dată butonul soneriei, apăs cu disperare și din toate puterile, apăs și tot apăs până când aud niște pași târșâiți la capătul coridorului. Pașii vin spre ușă și se opresc; apoi se aude cum cineva umblă la broască și, în sfârșit, ușa se deschide. Respir fericit și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
în gândire, umplându-l de o neliniște care, deseori, trece în halucinație. Dacă acum apelează la cocaină, o face în nădejdea că poate trezi acele senzații pe care drogul i le procura la început, dar de fiecare dată constată cu disperare că efectele acelea nu mai apar, indiferent de doza pe care o ia. La întrebarea medicului-șef - de ce totuși ia cocaină dacă știe dinainte că aceasta îi provoacă doar tulburări psihice -, cu un glas tremurător, Maslennikov și-a comparat starea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
că fără el ideea moare) nu-și anula ședințele de lucru, ci le înmulțea, cu toate că acestea îi produceau un chin insuportabil, tot așa și el, Maslennikov, ia cocaină, deși știe dinainte că drogul nu-i mai poate provoca decât o disperare cumplită. Când Maslennikov a fost consultat, s-au constatat simptome clare de otrăvire a organismului cu cocaină: îmbolnăvirea traiectului gastro-intestinal, slăbiciune, insomnie cronică, apatie, epuizare, culoare galbenă specifică a pielii și o serie de tulburări nervoase și psihice care, pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
alergase fără noimă prin pădure? Se îndepărtase mult de acesta? Nici nu mai știa în ce direcție trebuie să o apuce acum. În întuneric, nu mai avea habar unde este orașul. Simțea cum îl cuprinde un sentiment de neputință și disperarea punea stăpânire pe el. Pipăi cu palmele terenul de lângă el. Urca într-o pantă destul de abruptă undeva în spatele său. Asta însemna că probabil drumul se afla în direcția aceea. Încercă să se ridice în picioare dar tălpile îi alunecau pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
se află alături, apoi o recunoscu pe Ileana. Nu știa însă cine e bărbatul în vârstă cu care ea stătea de vorbă. Femeia avea fața crispată și îl privea fără a schița nici un gest. Inspectorul îi privea neajutorat, căutând cu disperare ajutor. În ochii lui se citea o întrebare nerostită, în timp ce un tremurat nervos îi cuprindea trupul. Nu-i nimic, rosti Ileana duios, e muntele. Liniște-te și revino-ți! Totul este în regulă! Se apropie de el și îl ajută
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
își dăduse seama de impasul în care se găseau și acum, probabil că se pregătea să se repeadă peste ei. Era culcat cu capul în jos spre fundul vâlcelei și mai mult aluneca la vale decât se târa, căutând cu disperare toiagul. Nu-l mai auzea pe Calistrat, de fapt în acel moment nici nu-l mai interesa ce face acesta, important era să pună mâna cât mai repede pe obiectul acela de care depindea viața amândurora. De acum, ajunsese la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
reușea să-și mai găsească locul în ea. Desigur că acela pe care și-l dorea el nu era unul obișnuit, el nu se considera un om de rând. Avea pretenții în consecință și, negăsindu-l, simțea că îl apucă disperarea. Dacă l-ar fi întrebat cineva ce vrea să facă, n-ar fi putut răspunde. Visa la o afacere trăsnet, una din care să scoată repede o mulțime de bani, după care să se retragă și să trăiască liniștit, până la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
oameni. Din păcate, încercarea lui de a-l zdruncina pe intrus, rămânea fără rezultat. Bătrânul părea ca de stâncă, era de neclintit. Oricât se străduia nu reușea să îl miște din loc, îi făcea impresia că are o tonă. În disperare de cauză, apucase reverele cămășii aspre a bătrânului în pumni, răsucindu-le apoi cu putere. Această încercare părea să își facă efectul scontat. La început, glasul acestuia se frânse, după care fața începuse să i se înroșească. În sfârșit, rămas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
chepeng și marginea corpul cilindric al containerului. Pentru prima dată de când se afla în apropierea vâlvei, Cristian nu mai simțea rostogolindu-se spre el valurile de ură profundă. Dinspre ghemul cețos, care acum se scursese la picioarele lui, venea numai disperare. Deși Calistrat îi spusese că vâlva e mută, putea să jure că o aude scâncind ca un copil mic, lăsat singur pe întuneric de părinți. Deși pentru moment nu mai era în pericol, situația în care se afla nu era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]