2,836 matches
-
fi rămas viu?" (Deut. Cap V 24-27) Aceste citate din Sf. Scriptură ne-nfățișează, lămurit spiritualitatea lui Dumnezeu, Care, ca Să-și învedereze puritatea Sa, Se arată totdeauna prin foc și totuși Biserica creștină nu a crezut niciodată, că atinge doctrina dogmatică a spiritualității Sale, când a permis prin legiferare canonic, generală, și a tolerat de a zugrăvi chipul Lui, ca unchiaș, de a ne face icoane și a le venera etc. Biserica creștină, deci a fost "vie" chiar de la-nceputul ei
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
fost "vie" chiar de la-nceputul ei, îngăduind să acomodăm simțirile noastre omenești, aceia ce era mai presus de rațiunea noastră, și care corespundea vremilor de atunci și culturii respective a credincioșilor săi. Sfântul Ioan Damaschin meditând asupra acestei aparente încălcări dogmatice zice "Iară, fiindcă multe la Dumnezeu trupește aflăm, zise întru dumnezeiasca Scriptură cu închipuire, se cuvine a ști, că oameni fiind noi și cu acest trup gros îmbrăcați, cu neputință este a înțelege sau a grăi lucrările Dumnezeirii cele dumnezeiești
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
coșciugul la locul de înmormântare, îl coboară în groapă, iar asistenții se-ntorc la casele lor. (Flacăra Sacră, V, 11, 1938, pp. 3-4) Credința în viața viitoare și incinerarea (IV) Făcând expunerea comparativă a câtorva religiuni vechi, al căror fond dogmatic este credința într-o viață viitoare și-n nemurirea sufletului, am căutat să evidențiez circulația ideilor de la o epocă la alta evoluția lor, cum și felul de manifestare externă, pe care noi îl numim astăzi "cult" și "ritual". După cum se
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
o viață viitoare și de nemurirea sufletului, pe care le-am îmbrăcat în haina imaginației noastre și le-am dat putere de viață prin așa numitul "ritual", care a fost alcătuit de promotorii fiecărei religii, în concordanță însă cu fondul dogmatic moștenit din moși-strămoși. Paralel cu acest ritual oficial, ca să-i zicem astfel, majoritatea indivizilor fiecărei națiuni și-a creat aparte încă un ritual, în care superstițiile cele mai fantastice și imoralitatea cea mai crasă se îmbină adeseori cu o pietate
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
și Neonila Onofrei, Editura Academiei, București, 1969. Răducă, Vasile, Ghidul creștinului ortodox de azi, Humanitas, București, 1998. Rotar, Marius, Eternitate prin cenușă: O istorie a crematoriilor și incinerărilor umane în România secolelor XIX-XXI, Institutul European, Iași, 2011. Stăniloae, Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, carte tipărită cu binecuvântarea Preafericitului părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ed. III, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 2003. Ștrempel, Gabriel, Catalogul Manuscriselor Românești, vol. III: B.A.R. 3103-4413, Edit
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
de sub jurisdicția mitropolitului său”. În data de 12 decembrie 1781, reședința episcopală a fost mutată de la Rădăuți la Cernăuți, instalându-se bătrânul episcop Dosoftei Herescu, iar în 1783, Episcopia Bucovinei a fost subordonată Mitropoliei Ortodoxe sârbe de Carloviț. Această încorporare dogmatică și spirituală a durat până în anul 1873, când Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rangul de Mitropolie, adăugându-i-se două episcopii sârbești din Dalmația. În perioada de început a subordonării Episcopiei de Cernăuți Mitropoliei de Carloviț, au fost desființate
Nectarie Cotlarciuc, Arhiepiscop al Cernăuţilor şi Mitropolit al Bucovinei by Marius Vasile Ţibulcă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91906_a_107347]
-
Bucovinei: autonomia bisericească, principiul constituțional, cel reprezentativ, cel electiv și principiul participării mirenilor la administrarea Bisericii în raport de 2/3 față de 1/3 clerici. Pe lângă episcop, iau parte la reglementarea, conducerea și administrarea tuturor chestiunilor bisericești, în afară de cele dogmatice și spirituale, nu numai clericii, ci și mirenii. Mitropolitul Nectarie, în conlucrarea cea mai strânsă cu Consiliul Eparhial și cu Adunarea Eparhială, s-a îngrijit, în primul rând, de alcătuirea diferitelor regulamente și instrucțiuni necesare pentru bunul mers al Bisericii
Nectarie Cotlarciuc, Arhiepiscop al Cernăuţilor şi Mitropolit al Bucovinei by Marius Vasile Ţibulcă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91906_a_107347]
-
despre care voi aminti la sfârșit. Iată fragmentul din scrisoarea lui John Breck 44: De ce trădarea lui Iuda este un element necesar în economia mântuirii? Din ce-am reușit eu să înțeleg, studiind mărturiile biblice prin lentila tradiției liturgice și dogmatice ortodoxe, aș putea încerca un răspuns în felul următor. Kenoza Fiului, elaborată în Fil. 2,7, se referă la întruparea Sa; faptul că „s-a smerit pe Sine” (etapeinosen heauton) se referă la Patimi și la moarte. Această întreagă mișcare
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pentru a declanșa mecanismul mântuirii universale. Or, textul spune simplu: Iuda îi va depăși în oroare pe toți ceilalți apostoli-preoți, care practică jertfa euharistică (respinsă de Isus gnostic), tocmai pentru că el îl va jertfi pe Isus Însuși. Într-un context dogmatic antisacrificial, antieuharistic precum cel al apocrifei noastre, e aberant să se înțeleagă pasajul altfel. Iuda nu este un erou - sau, dacă este, atunci, vorba lui Louis Painchaud, el este „un erou de tragicomedie”. De ce? Din alte două motive, care se
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
este absent, căci sfânta, preafericita și desăvârșita Treime este nedespărțită”. El îl amendează pe Origen printr-o piruetă ingenioasă: teoria din Peri archon se situa, am văzut, pe plan gnoseologic (deși nu rupt de ontologie). Atanasie face amendamentele din unghi dogmatic, trinitar. El se așază nu în perspectiva creaturilor, ci în perspectiva Treimii. Iată desfășurarea întregului raționament! Dacă totul a fost făcut prin Fiul (Ioan 1,3), atunci cum se poate spune că unele entități au rămas în afara Lui? Din moment ce toate
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
radical diferite. Un text gnostic precum Evanghelia lui Iuda, elaborat probabil în cadrul sectei cainite, nu poate fi pus în nici un caz alături de Protoevanghelia lui Iacob sau de Pseudo-Evanghelia lui Matei, două produse ale creștinismului popular, „curate” din punct de vedere dogmatic. Se impune așadar o decantare a corpusului apocrif în funcție de procentul de „învățătură eretică” pe care-l conține fiecare text în parte. Toate mărturiile creștinismului antic, de orice culoare și de orice nuanță (gnostic, iudeo-ebionit, popular), sunt importante, întrucât toate ajută
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
În Maica Domnului omenirea și lumea îngerească captează toată lumina dumnezeiască de care este capabilă creațiunea”199; 2. un studiu „despre ierarhie și sinodalitate”200, care actualizează învățăturile Areopagitului asupra sfințeniei credinței și a ierarhiei preoțești; 3. paginile din Teologia dogmatică ortodoxă consacrate cunoașterii apofatice, creației lumii și energiilor necreate 201. Stăniloae îl citează aproape întotdeauna pe Pseudo-Dionisie în compania lui Maxim Mărturisitorul, marele său interpret din secolul al VII-lea, și a lui Grigore Palamas, a cărui teorie despre „energiile
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
credinței, nu ne arată o oscilare chiar în sufletul lui Origen între credința Bisericii și aceste posibilități contradictorii? Pentru Stăniloae, existența unui corpus de învățături ferme ale credinței la începutul secolului al III-lea pare un lucru evident. Acest corpus dogmatic ar fi fost transmis de către Cristos și apostolii săi prin Biserică, într-un fel limpede și distinct. Origen ar fi pus la îndoială aceste învățături de credință, zdruncinându-le autoritatea. Or, ajunge să citim prefața de la De principiis, pentru a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
păgâne a lumii. III Așa cum s-a putut constata, teologia lui Stăniloae este profund ancorată în tradiția patristică - mai bine zis, într-o anumită tradiție patristică, din care lipsesc Origen și Părinții latini. În prefața operei sale de căpătâi, Teologia dogmatică ortodoxă, Stăniloae scrie: „Ne-am străduit de-a lungul acestei sinteze să descoperim semnificația duhovnicească a învățăturilor dogmatice, să evidențiem adevărul lor în corespondența lui cu trebuințele adânci ale sufletului, care-și caută mântuirea și înaintează pe drumul său în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mai bine zis, într-o anumită tradiție patristică, din care lipsesc Origen și Părinții latini. În prefața operei sale de căpătâi, Teologia dogmatică ortodoxă, Stăniloae scrie: „Ne-am străduit de-a lungul acestei sinteze să descoperim semnificația duhovnicească a învățăturilor dogmatice, să evidențiem adevărul lor în corespondența lui cu trebuințele adânci ale sufletului, care-și caută mântuirea și înaintează pe drumul său în comuniunea cu semenii”230. Acest fragment ne oferă o caracterizare deplină a tipului de abordare teologică a lui
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
adevărul lor în corespondența lui cu trebuințele adânci ale sufletului, care-și caută mântuirea și înaintează pe drumul său în comuniunea cu semenii”230. Acest fragment ne oferă o caracterizare deplină a tipului de abordare teologică a lui Stăniloae: adevărurile dogmatice (căci el n-a încetat niciodată să fie un dogmatician) sunt mereu așezate într-o perspectivă duhovnicească, în vreme ce experiența duhovnicească își are rădăcinile bine înfipte în solul Tradiției. Dogma și Tradiția sunt cei doi stâlpi ai Bisericii, fără de care mesajul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ecclesia creștină, actualizează Dogma și Tradiția, dându-le un sens existențial, mistic. Dogmă - Tradiție - Experiență spirituală formează astfel o triadă indestructibilă, fiecare dintre aceste elemente neputând fi înțeles decât în relație cu celelalte două. Ajunge să parcurgem în fugă Teologia dogmatică ortodoxă (1978), ca să ne dăm seama de rolul jucat aici de Părinții Bisericii. Pentru revelația naturală și supranaturală sunt citați și comentați pe larg Pseudo-Dionisie și Maxim Mărturisitorul (I, pp. 71-72); pentru cunoașterea apofatică și catafatică sau rațională, Maxim Mărturisitorul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
din Noul Testament (Evrei 9,11; Apocalipsa 12,10; 11,15; Matei 28,18), sprijinindu-se pe mărturiile Părinților, dar nu pentru ansamblul atributelor respective, ci pentru fiecare în parte. Al doilea anacronism pe care A. Louth îl descoperă în Teologia dogmatică ortodoxă se referă la doctrina celor șapte taine ale Bisericii. Această doctrină de origine occidentală apare târziu, în secolul al XII-lea, și nu are de-a face cu tradiția patristică. Ortodocșii au acceptat-o sub presiunea catolicilor, după Sinodul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
235. Rezumat și concluzii Încercând să rezum rezultatele anchetei de față, care nu se pretinde a fi decât începutul unei dezbateri despre actualitatea Părinților în teologia contemporană, aș spune următoarele: 1. Abordarea patristică a lui Dumitru Stăniloae este deopotrivă apologetică, dogmatică și spirituală. El îi citește, îi traduce și îi utilizează pe Părinții Bisericii în calitate de martori ai ortho-doxiei, ai „adevăratei credințe”. În același timp, prin intermediul lor, el încearcă să regăsească dimensiunea spirituală și existențială a dogmelor. Astfel, patristica îl ajută să
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
da, în sine, importanța cuvenită. Vatican II, în adevărata sa dimensiune, a fost un Conciliu eminamente patristic, documentele adoptate la capătul celor trei ani de întruniri și dezbateri (1962-1965) constituindu-se într-o pledoarie pentru reîntoarcerea Bisericii la rădăcinile ei dogmatice, spirituale și liturgice. Neafișând nici o intenție polemică și cu atât mai puțin „novatoare” (în acest sens a fost deformat ulterior), Conciliul încheie totuși o perioadă nefastă (dar necesară, întrucât era impusă de contextul vremii), dominată de un tomism dogmatizat, steril
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
cu istoria lumii noastre, deschizându-se, în același duh patristic, atât spre celelalte religii, cât și spre curentele pe care până atunci le tratase cu un radicalism neîngăduitor: mă refer în primul rând la ateism și la marxism. Fără compromisuri dogmatice, dar renunțând la morga autosuficienței pedagogice, magisteriul catolic încearcă o nouă împăcare cu „veacul acesta”, gest ale cărui consecințe încă nu s-au epuizat. Vatican II nu trebuie să rămână o poveste cantonată în spațiul catolic. Așa cum voi încerca să
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
și-au trăit traiul.” E timpul ca teologia să-și regăsească vocația holistică, pentru a împrumuta un termen din filozofia științei, adică să nu se mai lase fragmentată între o episteme seacă, scolastică și un pietism sentimental, lipsit de susținerea dogmatică. Cum ar trebui să răspundă Biserica celor trei exigențe? „Să-L trateze pe Dumnezeu ca Dumnezeu, nu ca pe un obiect, ci ca pe Subiectul prin excelență”; „să țină cont de dimensiunile noi pe care știința le-a conferit timpului
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Daniélou, o primă trăsătură a gândirii religioase a epocii o constituie restabilirea legăturii cu sursele esențiale: Biblia, Părinții și liturghia. Până în secolul al XIII-lea, amintește el, teologia „fusese în principal comentariu al Bibliei”. Teologia Părinților rămâne o exegeză kerygmatică, dogmatică, spirituală. Începând cu secolul al XIII-lea însă, teologia se constituie în știință autonomă, printr-un proces de abstracție din ce în ce mai elaborat, fapt care antrenează o ruptură cu efecte catastrofale între exegeză și spiritualitate, pe de o parte, și teologie, pe
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
anistorică, dacă o putem numi „perspectivă”, merge mână în mână cu o ideologie paseistă, pe care cei trei „mușchetari” lyonezi o resping categoric și, în opinia mea, pe bună dreptate. Patristica în versiunea Stăniloae se arată deosebit de fecundă la nivel dogmatic, liturgic și, firește, duhovnicesc, dar se ascunde cu lașitate dinaintea provocărilor Istoriei. Aș spune că, în cazul de față, avem de-a face cu un fel de „scolastică orientală”, care subminează ortodoxia de la căderea Bizanțului încoace, îndepărtând-o, poate fără
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pe care-l biruiește maculându-l. El ascunde trupul lui Isus coborât de pe cruce și li-l arată apostolilor atunci când aceștia încep să împrăștie vestea că Isus a înviat. Iuda apare așadar ca un adevărat erou evreu, care demontează întreg edificiul dogmatic creștin. În fine, amintesc, foarte pe scurt, de celebrul eseu al lui Thomas De Quincey, Judas Iscariot, publicat în 1852. De Quincey propune o interpretare în cheie hamletiană a personajului evanghelic. După el, Iuda e un bun patriot evreu, care
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]