32,222 matches
-
categoriile transcendentale ale vieții absolute și esența sa considerate, e-adevărat, potrivit existenței lor originare, așa cum se trăiesc și se încearcă ele însele în absoluitatea și deplinătatea concretizării lor, însă așa, cel puțin, cum se reprezintă ele sub aspectul unor esențe ideale? Oricât de ireale și de abstracte ar fi reprezentările sale (și astfel esențele înseși ca esențe ideale), ele rămân purtătoarele, în conținutul lor reprezentativ, proprietăților inerente modalităților vii ale subiectivității absolute și le exprimă pe acestea. Ca atare, ele
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
originare, așa cum se trăiesc și se încearcă ele însele în absoluitatea și deplinătatea concretizării lor, însă așa, cel puțin, cum se reprezintă ele sub aspectul unor esențe ideale? Oricât de ireale și de abstracte ar fi reprezentările sale (și astfel esențele înseși ca esențe ideale), ele rămân purtătoarele, în conținutul lor reprezentativ, proprietăților inerente modalităților vii ale subiectivității absolute și le exprimă pe acestea. Ca atare, ele nu au nimic de-a face cu determinările pur formale care rezultă din activitatea
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
trăiesc și se încearcă ele însele în absoluitatea și deplinătatea concretizării lor, însă așa, cel puțin, cum se reprezintă ele sub aspectul unor esențe ideale? Oricât de ireale și de abstracte ar fi reprezentările sale (și astfel esențele înseși ca esențe ideale), ele rămân purtătoarele, în conținutul lor reprezentativ, proprietăților inerente modalităților vii ale subiectivității absolute și le exprimă pe acestea. Ca atare, ele nu au nimic de-a face cu determinările pur formale care rezultă din activitatea categorială a numerației
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
acestui obiect, precum și caracterelor reținute din acesta, fie și numai în mod implicit caracterele temporalității, sensibilității, valorizării, afectivității, intersubiectivității etc. Aceste caractere sunt legate înaintea obiectivării, în viața transcendentală însăși, potrivit unor reguli fundamentale și unei ierarhii ce aparțin propriei esențe a acestei vieți și o definesc. Le regăsim apoi în obiectivare sub formă de proprietăți empirice ale căror legături esențiale nu mai sunt aparente, astfel încât științele pozitive le tematizează la întâmplare, pentru motive care nu-și mai au sălașul în
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
a acestei vieți și o definesc. Le regăsim apoi în obiectivare sub formă de proprietăți empirice ale căror legături esențiale nu mai sunt aparente, astfel încât științele pozitive le tematizează la întâmplare, pentru motive care nu-și mai au sălașul în esență și nu se mai confundă cu ea. Alte preocupări, alte finalități, de pildă capacitatea lor de a se supune unei tratări cantitative sau logice, de a se preta unui tip de analiză sau unor categorii aflate deja în uz în
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
deopotrivă catehism politic și doctrină de stat, el poartă în sine și duce până la ultimele lor consecințe principalele tare ale proiectului galilean: deprecierea vieții, a subiectivității, a afectivității, a individualității și, la modul general, a tuturor determinărilor ontologice care constituie esența proprie a acesteia. Realitatea, adevărul nu se găsesc așadar în viață, ci dincolo de ea într-o lume aflată în urmă, în aceste mari mase transcendente care sunt Istoria, Economia, Societatea și în diversele moduri de structurare pe care le îmbracă
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
recunoscute drept existențe veritabile, pentru individ nu există altă salvare decât să se contopească cu aceste totalități care îl domină, să se depășească în ele pentru a coincide cu ele și cu destinul lor. Numai că orice viață este în esență individuală orice frică, orice dorință, orice bucurie, orice iubire. Depășirea individualității nu este acel Aufhebung care o conservă și o transfigurează, este suprimarea sa. Sau, mai curând, cum această suprimare este imposibilă, cum ipseitatea vieții este consubstanțială esenței sale și
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
este în esență individuală orice frică, orice dorință, orice bucurie, orice iubire. Depășirea individualității nu este acel Aufhebung care o conservă și o transfigurează, este suprimarea sa. Sau, mai curând, cum această suprimare este imposibilă, cum ipseitatea vieții este consubstanțială esenței sale și o definește, autonegarea individului înseamnă autonegarea vieții înseși, iar această intentio politică în semnificația sa radicală se alătură proiectului galilean și repetă absurditatea acestuia. Autonegarea vieții nu este cu toate acestea decât voirea vieții de a scăpa de
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
istoriei sale contingente și supuse hazardului, ci ca fiind, într-adevăr, moduri, habitusuri subordonate unui tipic, sau, mai bine spus, unui stil. Faptul că aceste modalități sunt moduri, iar nu simple accidente ține de faptul că ele se înrădăcinează în esența vieții, fiind de fiecare dată dorite și dictate de ea. Această înrădăcinare a modalităților în viață, ca moduri ale vieții, este singura care ne poate ajuta să înțelegem în ce constă barbaria vremurilor noastre, precum și orice barbarie în general. Înainte de
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
imanentă a vieții în care se înrădăcinează orice etică posibilă. Nu etica teoretică sau normativă care își reprezintă finalități sau valori, ci etica originară, sau, mai curând, etosul însuși, adică ansamblul proceselor reîncepute la nesfârșit în care viața își înfăptuiește esența. Această mișcare trebuie aprofundată pentru a înțelege mai bine, în același timp cu adevărata natură a culturii, care este această mișcare, originea practicilor barbariei, care purced de asemenea din ea. Mișcarea vieții de a se continua sau de a se
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
în același timp cu adevărata natură a culturii, care este această mișcare, originea practicilor barbariei, care purced de asemenea din ea. Mișcarea vieții de a se continua sau de a se spori conatus-ul său nu este inteligibilă decât în rememorarea esenței subiectivității absolute. Așadar această mișcare se explică pornind de la viață. Faptul că viața perseverează în ființa sa nu este posibil decât pentru că, dăruită ei înseși în fiecare punct al ființei sale și necontenind în auto-afectarea sa să fie astfel, ea
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
forma unui efort. Prin aceasta se arată că opera originară a ființei nu este un lucru la a cărui înțelegere să ne putem ridica pornind de la vederea a ceea ce este el, care este ceea ce este. Ființa subiectivității, adică ființa în esența sa originară, nu este o ființă în acest sens, este, tocmai, o operă și o înfăptuire. Aceasta din urmă consistă în ajungerea la sine prin care subiectivitatea nu contenește să se încerce pe sine și, astfel, să se sporească pe
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
radicale a vieții. Perseverența ființei în sine și sporirea sa de sine nu sunt prin urmare fapte pe care să ne fie posibil a le aprecia din exterior; numai surprinderea posibilității lor celei mai interioare le clarifică. Aceasta este în esența sa fenomenologică. Mai veche decât ivirea pre-obstanțială a lumii și decât explozia sa ek-statică, ea le precede nu pentru a le ceda locul și a se transforma în ele, ci ca ceea ce rămâne în sine în Noaptea abisală a subiectivității
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ca o povară de nebiruit ține de faptul că vieții îi este cu neputință să se debaraseze de ceea ce o încarcă, adică de ea însăși. Așa cum am văzut, această neputință dublează încărcarea și o face intolerabilă insuportabilul nefiind astfel decât esența interioară a vieții în efectuarea sa fenomenologică: acel "a se suporta pe sine" care nu mai îndură să fie ceea ce este. Acesta este punctul de origine al oricărei culturi, ca și a posibilei inversări a acesteia în barbarie. Cultura este
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
este decât o reprezentare. Vieții i se oferă atunci pentru a fi trăite și asumate de către ea două posibilități, numai două. Cea dintâi este tocmai cultura. Dacă acțiunea nu este niciodată aruncarea în afara sa a ceea ce constituie în viață tocmai esența sa, adică patosul oricare ar fi el al purei sale încercări de sine, insuportabilul de pildă, dacă ea, dimpotrivă, îl reține în sine ca ceea ce este ea și ca ceea ce o motivează, atunci ea se ridică până la înălțimea acestui patos
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
constă în ultimă instanță în auto-sporirea subiectivității și o face posibilă, constă în Energie și îi este identică. Astfel, opera artistică, opera culturală în general, este creație în sensul despre care am vorbit, adică operație, operație a subiectivității conformă cu esența sa și identică cu înfăptuirea sa. Însă cultura nu se limitează la operele sale. Deoarece realitatea este praxis, fiecare determinare a acestuia este în sine, în subiectivitatea sa pură, un mod de cultură, cu condiția ca el să fie un
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
și ca el. Aprioricul barbariei ca și cel al culturii, aprioricul tuturor aprioricelor este această viață absolută în care suntem trăitori. De ce atunci rămâne această Energie nefolosită în noi? În ce fel sporirea, contravenind într-un anumit fel propriei sale esențe, se inversează în stagnare și regres? Cum de există și cum de poate exista, pe undeva, o oprire? Deoarece sporirea se înfăptuiește ca o străbatere a suferirii și ca un efort: acesta din urmă, din cauza patosului său, este cel care
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
stelă, fiecare clădire publică, fiecare sat și orașele cu totul se ordonează în mod necesar, într-un univers de cultură, ca ansamblul propunerilor ce permit vieții, fiecăruia dintre simțurile omului și, mai general, fiecărei puteri a subiectivității să-și realizeze esența, să vadă mai mult, să simtă mai mult, să iubească mai mult, să acționeze mai mult, fie și numai sub forma unui exercițiu imaginar al puterilor subiectivității organice și astfel să realizeze esența subiectivității înseși. Dacă spunem despre o fațadă
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
fiecărei puteri a subiectivității să-și realizeze esența, să vadă mai mult, să simtă mai mult, să iubească mai mult, să acționeze mai mult, fie și numai sub forma unui exercițiu imaginar al puterilor subiectivității organice și astfel să realizeze esența subiectivității înseși. Dacă spunem despre o fațadă barocă că este vie, este în măsura exactă în care ea suscită în corpul spectatorului trezirea mișcărilor virtuale care co-constituie corporeitatea sa originară și o definesc. Jocul pe această fațadă, potrivit orizontalei și
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
altă resursă decât de a o atribui unei cauze somatice de altminteri necunoscute. Trebuia în orice caz să se iasă din sfera psihică, să se renunțe la a găsi în ea un principiu intern de inteligibilitate. Or subiectivitatea însăși în esența sa proprie este cea care se găsește la originea procesului pe care îl descriem. Nu un deficit incomprehensibil de energie, ci sporirea vieții și excesul său sunt cele care, din cauză că nu sunt asumate de individ, produc succesiunea de reporturi și
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
simplu a acestei neliniști și a acestei suferințe de care nu se poate debarasa, și care își au totuși posibilitatea lor în încercarea de sine și astfel în viață: aceasta din urmă este așadar cea care trebuie suprimată, propria sa esență. La fel cum se întâmplă și cu fuga de sine, nici această distrugere nu își atinge scopurile, dacă este adevărat că actul de a se autodistruge nu este posibil decât cu condiția de a actualiza în el și, astfel, de
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
cum se întâmplă și cu fuga de sine, nici această distrugere nu își atinge scopurile, dacă este adevărat că actul de a se autodistruge nu este posibil decât cu condiția de a actualiza în el și, astfel, de a afirma esența pe care vrea să o distrugă. Ca fugă de sine și, în același fel, ca distrugere de sine, viața rămâne astfel în sine. Acesta este modul în care ea subzistă într-o lume de unde se dorește a o alunga, în
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
și structurii sale, dacă nu voința de a nega viața, proiectul nu de a o suprima din punct de vedere material în existența sa factuală considerată a fi aceea a unui fiind, ci cel puțin de a o nega în esența sa, de a nega istorialul transcendental în care Ființa își survine în afara și independent de orice exterioritate și de acel fiind din ea. Structuralismul în general și sub toate formele sale ca structuralism lingvistic, economic, politic, estetic, psihic ("inconștientul ca
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
că ea este fugă sub forma unei proiecții în exterioritate. Însă arta, artele plastice și, de asemenea, literatura, poezia nu ne pro-pun oare și ele imagini? Numai că imaginea estetică nu este, în subiectivitatea sa, decât auto-sporirea acesteia și, astfel, esența însăși a vieții în înfăptuirea sa: cultura. Așadar, imaginea televizată trebuie la rândul său apreciată în relația sa internă cu viața subiectivă și ca avându-și sălașul veritabil în aceasta: imaginea televizată purcede din plictis. Plictisul este, tocmai, dispoziția afectivă
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
după cum se va dori. Însă ce să faci? Nu știu ce să fac". Nici una dintre căile nobile trasate de cultură și permițându-i acestei forțe să se utilizeze, energiei să se desfășoare, vieții să sporească din ea însăși și să-și înfăptuiască esența nici una dintre aceste căi nu i se înfățișează plictisului pentru ca, angajându-se într-un a face și în încercarea suferirii sale, acesta să se descarce de latura opresivă a inacțiunii. Cu toate acestea, pe căile trasate de cultură nu se
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]