5,656 matches
-
faptul că artistul veritabil are datoria de a educa publicul și a-l influența (pe cît posibil în mod pozitiv), problema fundamentală a progresului cultural într-o societate dată o reprezintă tentativa de ridicare a publicului receptor la nivelul de receptare al creatorului, iar nu invers, prin coborârea limbajului creatorului la nivelul de înțelegere al publicului<footnote Traian D. Stănciulescu, Introducere în filosofia creației umane, Ediția a II-a, Editura Junimea, Iași, 2005, p. 184 footnote>. Însă majoritatea dintre artiștii zilelor
ARTĂ, DEGENERARE, KITSCH Arta holotropică, o reeducare a ”bunului simţ estetic''. In: ARTĂ, DEGENERARE , KITSCH Arta holotropică, o reeducare a ”bunului simţ estetic'' by Edi APOSTU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/381_a_550]
-
fizic al acelor minți strălucite emitente de idei geniale. Este de ”datoria” marilor gânditori, ai iluminaților, ai celor ce au un nivel de conștiință elevat, să facă tot ce le stă în putință pentru a ridica gradul de percepție și receptare al celor din jur. Pentru un om de o reală inteligență, este un gest pertinent, ce vizează uneori noblețea sufletească, să își dorească a îndepărta voalul ignoranței de pe conștiința semenilor și a-i ridica la nivelul său, sau să îi
ARTĂ, DEGENERARE, KITSCH Arta holotropică, o reeducare a ”bunului simţ estetic''. In: ARTĂ, DEGENERARE , KITSCH Arta holotropică, o reeducare a ”bunului simţ estetic'' by Edi APOSTU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/381_a_550]
-
anilor ’30 în relație cu somația politicului: o trăsătură, cred, definitorie pentru un deceniu marcat de tentația autoritară și de recrudescența extremismelor, pe fondul crizei general-europene a modernității/democrației parlamentare. Capitolul final, cu cele circa 70 de pagini dedicate istoriei receptării lui Urmuz de către instituția critică autohtonă, este cel la care țin cel mai mult. Studiul de caz s-a dovedit a fi un indicator semnificativ al treptatei asimilări a avangardei în contexte ideologice diferite. Concluziile sale au un caracter mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
continuități paradoxale. Cuprins Capitolul I. De la estetism la preavangardism Capitolul II. Momentul „revoluționar” al simbolismului românesc. Estetismul independenților și insurgența marginalilor. Insularizarea polemică Capitolul III. Publicistica literară a tînărului Ion Vinea: un promotor critic al postsimbolismului Capitolul IV. Periferii futuriste. Receptarea Futurismului italian în România antebelică Capitolul V. Aventura românească a Dadaismului Capitolul VI. Contimporanul. O interfață Art Déco a „anilor nebuni” Appendix: Ion Vinea, arta abstractă și legitimarea ei „folclorică” Capitolul VII. Revista Contimporanul și complexul periferiei Capitolul VIII. Între
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Periferii avangardiste. Mișcări artistice novatoare din țări central și est-europene în publicațiile românești de avangardă din anii ’20 Appendix: Avangarda belgiană și Belgia Orientului Capitolul X. În căutarea unei noi estetici teatrale Capitolul XI. Mitologiile cinematografice ale integralismului Capitolul XII. Receptarea avangardei românești de către critica modernistă. Breșe interbelice Capitolul XIII. Efectul Urmuz și mitul precursorului avangardist. Aventurile receptării. De la „centrul marginii” la „periferia Centrului”. Un studiu de caz privind canonizarea critică a avangardei românești Post-scriptum Bibliografie Capitolul I. De la estetism la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
20 Appendix: Avangarda belgiană și Belgia Orientului Capitolul X. În căutarea unei noi estetici teatrale Capitolul XI. Mitologiile cinematografice ale integralismului Capitolul XII. Receptarea avangardei românești de către critica modernistă. Breșe interbelice Capitolul XIII. Efectul Urmuz și mitul precursorului avangardist. Aventurile receptării. De la „centrul marginii” la „periferia Centrului”. Un studiu de caz privind canonizarea critică a avangardei românești Post-scriptum Bibliografie Capitolul I. De la estetism la preavangardism Astfel mă întorceam, în nenumărate seri de vară, la sfîrșitul veacului trecut, spre casa părintească de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
op. cit., pp. 9-29), an ce constituie, în opinia sa, „un adevărat moment istoric în evoluția artei noastre, un punct clar de definire răspicată în conștiința critică a unei rupturi, a unei noi sensibilități apte să impună un alt orizont de receptare a valorilor”. Momentul e reprezentat de sciziunea creată cu ocazia Expoziției „Tinerimii Artistice” între „grupul seniorial” refractar față de inovația postimpresionaistă și „îndrăznelile artistice ale noii generații”. Sînt citate și alte puncte de schimbare artistică radicală: în Anglia - expoziția de picturi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
-a revăzută și adăugită, Editura „Grai și suflet - Cultura națională”, București, 1996, p. 209). Prețuirea lui Lovinescu față de modernismul lui Arghezi vine abia în urma campaniilor de susținere purtate de Aderca, Fundoianu, Vinea ș.cl. (o imagine elocventă, în amplul dosar al receptării argheziene din epocă, realizat de Dorina Grăsoiu în „Bătălia” Arghezi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984). În faza „pașilor pe nisip”, criticul se arată reticent față de curentele noi, resimțite ca superficiale. E. Simion e îndreptățit să constate că „Acceptînd, rînd pe rînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
poziția lui Vinea seamănă, în destule privințe, celei a altor adepți interbelici ai „morții romanului”: N. Davidescu, Andrei Braniște, Ovid Densusianu sau, mai tîrziu, Eugen Ionescu. Autorul încearcă să-și motiveze opinia cu argumente ținînd de psihologia creației și a receptării: „Cetitor docil, atent și răbduriu se găsește cu greu în zilele cînd femeile și adolescenții sînt luați la munca de ghișeu și atelier. Literat cu răgazuri îndelungi pentru o muncă arhitectonică nu se zărește. În străinătate romanul a rămas un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Mateiu Caragiale sau a poeziei lui Ion Barbu și a discipolilor săi de Vinea, dar și de Tzara sau de suprarealiști, apare astfel mai puțin contrariantă: în fond, cu toții pot fi plasați sub semnul manierismului fantast. Capitolul IV. Periferii futuriste. Receptarea futurismului italian în România antebelică Pînă în 1916, avangardele artistice europene își fac simțite ecourile în mediile literare românești mai ales prin intermediul futurismului italian și prin filtrul presei franceze. Ecourile - numeroase - rămîn însă cu precădere informale, neputîndu-se vorbi deocamdată despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
educatori și promotori ai gustului artistic de avangardă. Publicul - „timid” pînă atunci - începe treptat „să înțeleagă”. Membrii grupării impun „stilul nou” în toate artele, nedisprețuind „succesele practice”. Nici succesul literar nu le e indiferent (vezi considerațiile - evident, mult exagerate - privind receptarea volumelor Joc secund de Ion Barbu, Paradisul suspinelor de Ion Vinea și Exerciții pentru mîna dreaptă și Don Quijotte de Jacques G. Costin... Peste cîțiva ani, cel din urmă va scrie epitaful revistei și al primei avangarde românești: „Fără să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
nuvelă într-o culegere. Dacă ar fi apărut independent (căci este un microroman!), ar fi avut alte șanse de a se impune mai ferm în posteritate. În definitiv, specia canonică a prozei interbelice este romanul... Un alt posibil handicap al receptării actuale este caracterul postsimbolist al acestei scrieri, pusă în umbră de apariția Crailor de Curtea-Veche (romanul lui Mateiu Caragiale văzuse lumina tiparului cu doar un an în urmă). Paralelismul realizat - pe linie expresionistă - de către Ov. S. Crohmălniceanu între revistele Gîndirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
volumul din 1931, așa cum umbra volumului Bucoliques (1896) prezidează Plăcerile cîmpului. Nu „personalitatea” este cea care lipsește însă (cum credea G. Călinescu); discreția, finețea „intelectualistă”, în fine livrescul, alexandrinismul lor extrem au fost cele care le-au împins în „minoratul” receptării critice („vignete grațioase, realizate cu migală și artă”, cf. Perpessicius). Lăsînd la o parte experimentele tipografice „lettriste” (bazate pe împerecheri grafice constructiviste sau futuriste, „liste” abracadabrante, caligrame muzicale năstrușnice ș.a.) din „Wifego/Popice“, alternanța cacofonic-dadaistă de „solo” și „cor” din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Marcel Iancu”). În schimb, în comentariul despre „Pictorul M.H. Maxy la Maison d’Art“, expoziția prezentată (nu fără unele rezerve) constituie mai curînd un pretext pentru un articol cu caracter teoretic și explicativ. Vinea semnalează mai întîi o problemă de receptare: „arta nouă” nu se cere a fi interpretată (în sensul explicării sau al descifrării): ea își este suficientă sieși, avînd caracterul unei construcții intelectuale subiective, ideale și autonome, marcată de adîncirea în interioritate și de refuzul programatic al oricărei referențialități
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Din nou, avem de-a face cu o „pedagogie” specifică. Pentru „contimporani”, pentru Vinea în mod particular, publicul trebuie format, cultivat, cucerit. Într-un alt articol polemic la adresa celor care „nu înțeleg” („Cîțiva nedumiriți“), poetul respinge obtuzitatea simțului comun în receptarea picturii noi: „ea nu se cere privită chiorîș un ceas întreg, din toate părțile și din toate planurile, ca o chestiune de rezolvat, în care burghezul e satisfăcut cînd a găsit vaca”. În opoziție cu acest utilitarism „burghez”, artistul liber
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
interesează. Spirit nepolitic — ce vreți?”. Inconsecvență? Acuzată de „contradicții” ideologice, redacția Contimporanului ține să precizeze într-o notiță din nr. 87: „Ne luăm totuși răspunderea tuturor contradicțiilor”... * În paginile revistei Integral nu există referiri politice la fascismul italian. Reținem doar receptarea estetică - entuziastă - a futurismului și elogiile adresate de Mihail Cosma și Voronca lui F.T. Marinetti. Orientarea publicației lui M.H. Maxy era de altfel mai apropiată de bolșevism decît moderata Contimporanul. Atitudinile cele mai „proletarizante” și mai filosovietice aparțin colaboratorilor din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
artă... Walter Benjamin va face o legătură între arta-șoc pentru mase, cinema și transformările sensibilității prin tehnica reproductivă: „Prin structura sa tehnică, filmul a eliberat efectul de șoc psihic din ambalajul moral în care îl împachetase dadaismul. (...) Această formă de receptare pe calea divertismentului este din ce în ce mai evidentă în toate domeniile artei și este ea însăși un simptom al schimbărilor profunde la nivelul apercepției” (op. cit., pp. 140-142). În anii ’20, analogiile dominante sînt însă acelea dintre cinema, poezia pură și visul suprarealist
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ca forța lui să fie imensă (...) Charlot învinge totul pentru că scapă din orice, respinge orice asociație și nu investește niciodată în om decît omul, numai omul. Anarhia lui (...) reprezintă, poate, în artă, forma cea mai eficace a revoluției”. Capitolul XIII. Receptarea avangardei românești de către critica modernistă. Breșe interbelice O discuție despre începutul asimilării avangardei literare de către critica românească interbelică ar presupune, ea singură, un studiu amplu. Cîteva lucrări apărute în ultimii ani prefigurează deja un asemenea demers. Mă refer în special
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
asemenea demers. Mă refer în special la capitolul „Șansa (ratată) de a avea o avangardă”, în Ion Bogdan Lefter, Recapitularea modernității. Pentru o nouă istorie a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2000, pp. 82-101, și la capitolul introductiv „Preliminarii: receptarea critică a avangardismului românesc” din cartea lui Ovidiu Morar despre Avangardismul românesc, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, București, 2005. Ambele au un caracter succint și sintetic, urmărind (prima) „traseul de creastă” al receptării moderniste interbelice (E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pp. 82-101, și la capitolul introductiv „Preliminarii: receptarea critică a avangardismului românesc” din cartea lui Ovidiu Morar despre Avangardismul românesc, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, București, 2005. Ambele au un caracter succint și sintetic, urmărind (prima) „traseul de creastă” al receptării moderniste interbelice (E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, G. Călinescu - nu și Perpessicius!) sau „recuperînd” (cea de-a doua) și perspectiva extremelor ideologice, de la autohtonismul legionarizant și conservatorismul extrem pînă la stînga radicală de după cel de-al Doilea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
extremelor ideologice, de la autohtonismul legionarizant și conservatorismul extrem pînă la stînga radicală de după cel de-al Doilea Război Mondial. În ceea ce mă privește, mi-am limitat demersul la trei studii de caz (restul a fost recuperat în capitolul final, dedicat receptării critice a lui Urmuz, sau colateral, în fiecare dintre cele trei capitole de mai jos): perspectiva conservator-academizantă a lui Constantin Emilian din volumul Anarhismul poetic (prima teză de doctorat dedicată noilor curente artistice din România), perspectiva eclectismului impresionist și „artist
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
magisteriale se asociază deschiderii comprehensive, neexclusiviste către noile experiențe poetice. Multe dintre observațiile criticului de poezie au fost confirmate de exegeza postbelică. Lucian Boz merită, cel puțin sub acest aspect, recitit. Capitolul XIV. Efectul Urmuz și mitul precursorului avangardist. Aventurile receptării. De la „centrul marginii” la „periferia Centrului”. Un studiu de caz privind canonizarea critică a avangardei românești Evoluția receptării lui Urmuz - pentru mulți, „mitul fondator” al avangardei românești - poate fi considerată ca principalul indicator al asimilării avangardismului de către instituția critică autohtonă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
confirmate de exegeza postbelică. Lucian Boz merită, cel puțin sub acest aspect, recitit. Capitolul XIV. Efectul Urmuz și mitul precursorului avangardist. Aventurile receptării. De la „centrul marginii” la „periferia Centrului”. Un studiu de caz privind canonizarea critică a avangardei românești Evoluția receptării lui Urmuz - pentru mulți, „mitul fondator” al avangardei românești - poate fi considerată ca principalul indicator al asimilării avangardismului de către instituția critică autohtonă. O deplasare dinspre marginea spre centrul sistemului literar, dinspre critica de susținere practicată, în anii ’20, de către unii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
metamorfozei sensibilităților ideologice și artistice europene, al evoluției metodelor de analiză și al politicilor culturale. Lucru aparent redundant întrucît, practic, fiecare monografie/ediție din cele nu puține apărute pînă acum conține și o istorie mai detaliată sau mai sumară a receptării. Din motive de spațiu, prezentul studiu are în vedere doar receptarea de pînă în 1990 a autorului, pornind de la ideea că procesul de canonizare critică al lui Urmuz și, prin extensie, al avangardei autohtone, a fost intim legat de nevoia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și al politicilor culturale. Lucru aparent redundant întrucît, practic, fiecare monografie/ediție din cele nu puține apărute pînă acum conține și o istorie mai detaliată sau mai sumară a receptării. Din motive de spațiu, prezentul studiu are în vedere doar receptarea de pînă în 1990 a autorului, pornind de la ideea că procesul de canonizare critică al lui Urmuz și, prin extensie, al avangardei autohtone, a fost intim legat de nevoia depășirii aceluiași „complex al periferiei”. Fără a fi, desigur, exhaustiv, el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]