4,361 matches
-
de Sofocle o epopee tot atât de lungă ca Iliada). În plus, în epopei reprezentația are mai puțină unitate (dovada este că din orice operă reprezentativă se scot mai multe tragedii, astfel încât dacă poeții epici tratează o istorisire unică, fie, prin scurtimea reprezentației, ea va părea să se termine brusc, fie, prin conformarea sa la dimensiunile cerute de metru, ea va părea dezlânată) vorbesc, de exemplu de cazul în care ea este constituită din mai multe acțiuni: astfel, Iliada are multe asemenea părți
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a fericirii în nefericire printr-o serie de evenimente înlănțuite în funcție de verosimil sau de necesar furnizează o delimitare satisfăcătoare a lungimii" (cap. 7). Aristotel este foarte conștient de faptul că durata acțiunii dramatice este în mod necesar limitată de condițiile reprezentației. Desfășurarea concursurilor la Atena, ca și capacitățile de receptare ale spectatorului care nu poate, în situație de ascultare, să se concentreze prea mult timp, impun o limită. Dacă trilogiile cu legătură nu au existat în Grecia decât puțin timp, acest
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
evenimentele se înlănțuie după regula verosimilului și necesarului pare singura susceptibilă să câștige adeziunea publicului. Pe lângă asta, eficacitatea efectului de surpriză (thaumaston) este de netăgăduit. Evenimentul care se produce "împotriva oricărei așteptări", creează, prin irupția unei iraționalități, o puternică emoție. "Reprezentația are drept obiect (...) niște evenimente care inspiră spaimă și milă, emoții deosebit de puternice când o înlănțuire cauzală de evenimente se produce împotriva oricărei așteptări; surpriza va fi atunci mai puternică decât dacă ele s-ar fi produs de la ele însele
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de Aristotel tragediei va face obiectul unor comentarii din partea teoreticienilor ulteriori. Tragedia este reprezentarea unei acțiuni nobile, dusă până la capăt și având o anumită întindere, cu ajutorul unui limbaj îmbogățit cu condimente de tipuri variate utilizate separat în funcție de părțile operei 21; reprezentația este pusă în practică prin personajele dramei și nu recurge la narațiune; și, reprezentând mila și spaima, ea realizează o epurare a acestui gen de emoții." (cap. 6) Două trăsături esențiale, după cum vedem, caracterizează tragedia noblețea acțiunii și efectele produse
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ea dintr-un fapt divers care de-abia stârnise comentariile presei, omorurile perverse ale unui criminal fără Dumnezeu, Succo, căruia de-abia dacă-i schimbă numele. Piesa, creată în 1990 în Germania, este apoi interzisă în Franța, cu ocazia primelor reprezentații în 1992, la presiunea spectatorilor indignați. 3.3.2. Criteriile tragediei ideale Regulile de compoziție ale tragediei ideale sunt bazate pe o estetică a receptării. Aristotel examinează sistematic toate condițiile cerute pentru nașterea, la cel mai înalt grad posibil, a
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Aristotel, singurul judecător al calității unei piese de teatru. Cât timp un text nu a fost supus atenției publicului, este imposibil să i se estimeze valoarea. Aristotel citează exemplul unor piese, astăzi pierdute, care, construite conform regulilor, au căzut la reprezentație. Unele contradicții în aranjamentul faptelor, care ar fi putut trece neobservate la lectură, au șocat. Aristotel este foarte conștient, pentru că a experimentat acest lucru, că o piesă conformă, în scris, canoanelor ideale, nu-l impresionează obligatoriu pe spectator. Aristotel pare
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să disprețuiască arta scenei, care nu este, pentru el, decât o afacere de regie. Nu există nicăieri, în Poetica, o analiză a jocului actorului. Teatrul de text își ajunge lui însuși, fără să mai aibă nevoie să recurgă la artificiile reprezentației. "Cât despre spectacol, care exercită cea mai mare seducție, este în totalitate străin artei și nu are nimic de-a face cu poetica, căci tragedia își realizează finalitatea chiar fără concurs și fără actori. Mai mult, pentru execuția tehnică a
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
-l pune în valoare. În epoca alexandrină, ca și mai apoi în teatrul latin, numărul de personaje s-a înmulțit, pe când rolul corului a scăzut. Horațiu ar vrea să facă perenă această regulă a celor trei actori, legată de condițiile reprezentației și de formele dialogului Greciei clasice, la Roma, unde au devenit învechite, condițiile reprezentației schimbându-se în totalitate. Unii teoreticieni ai clasicismului vor mai menține regula, din fidelitate față de Horațiu, deși ea nu mai are nicio rațiune de a exista
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
numărul de personaje s-a înmulțit, pe când rolul corului a scăzut. Horațiu ar vrea să facă perenă această regulă a celor trei actori, legată de condițiile reprezentației și de formele dialogului Greciei clasice, la Roma, unde au devenit învechite, condițiile reprezentației schimbându-se în totalitate. Unii teoreticieni ai clasicismului vor mai menține regula, din fidelitate față de Horațiu, deși ea nu mai are nicio rațiune de a exista, și nici ei înșiși nu-i mai înțeleg necesitatea. Astfel, Chapelain, în Discursul despre
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de douăsprezece sau de douăzeci și patru de ore, termenul de zi putând fi folosit pentru a desemna cele două durate în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Cât despre expresia "în același timp", ambiguă, ea înseamnă fără îndoială că reprezentația trebuie să aibă loc într-o singură zi, spre deosebire de Mistere, care se desfășurau în mai multe zile. Unitatea de loc trebuie înțeleasă aici ca o unitate complexă, acțiunea fiind situată în locuri apropiate. În Saul de exemplu, unde se înfruntă
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și spectacolului, nu se dezinteresează chiar complet de regie. El îi incită primul pe autorii dramatici să-și înscrie indicațiile pe marginea textului dialogat. Contrar celorlalți teoreticieni clasici, ca Chapelain, Scudéry sau d'Aubignac, acest om al artei știe că reprezentația are mai mult impact decât simpla lectură. În avizul său adresat Cititorului (Au lecteur), cu care precede Mélite, scrie: "Știu că impresia asupra unei piese îi slăbește reputația, a o publica înseamnă a o înjosi, și chiar în asta există
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Dramatic care nu se va putea face cunoscut în felul acesta este cu siguranță nereușit." După părerea lui, lectura textului dialogat trebuie să aducă toate informațiile necesare pentru ca cititorul să imagineze cu o precizie perfectă cele mai mici detalii ale reprezentației. Niciun element nu va trebui adăugat pe margine. "În Poemul Dramatic, trebuie ca Poetul să se explice prin gura Actorilor: el nu poate folosi acolo alte mijloace, și nu ar îndrăzni el însuși să se amestece cu ei pentru a
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
probleme de interpretare. Replicile pentru care lipsește numele personajelor care ar trebui să le pronunțe sunt uneori greu de atribuit. Corneille este conștient că textul de teatru este plin de potențialități care vor fi, sau nu vor fi, realizate la reprezentație și că autorului dramatic îi revine sarcina de a le preciza. Dacă este puțin urmat de contemporanii săi în privința acestui punct, începând cu secolul al XVIII-lea, în schimb, toți teoreticienii teatrului se vor lua după exemplul lui, iar autorii
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lovește autorul dramatic, el declară, în Discurs despre tragedie: Această reducere a tragediei la roman este piatra de încercare pentru a desprinde acțiunile necesare de cele verosimile. În teatru suntem incomodați de loc, de timp, și de aspectele neplăcute ale reprezentației, care ne împiedică să expunem vederii multe personaje împreună, de teamă ca unele să nu rămână fără acțiune sau să o tulbure pe a altora. Romanul nu are niciuna din aceste constrângeri: el dă acțiunilor pe care le descrie cât
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
verosimilul extern). Deși aceste două aspecte ale verosimilului nu sunt situate pe același plan, Chapelain, care le desemnează cu același termen, nu le distinge. Nu este nimic uimitor în apariția acestei confuzii sub pana unui om care ar vrea ca reprezentația să reflecte realul astfel încât acest lucru să ne facă să uităm ficțiunea. Este totuși cazul să nu le amestecăm și să le studiem pe rând. 4.1. Verosimilul acțiunii Adeziunea publicului, în epoca clasică, se bazează pe verosimilul acțiunii care
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Aulis, ca mai târziu în Metamorfozele lui Ovidiu, Diana, cuprinsă de milă, o răpește pe Ifigenia pentru a o sustrage sacrificiului și determină omorârea în locul său a unei căprioare sau a unei alte victime de acest fel. Ce fel de reprezentație este asta, scrie Racine, să sfârșești o tragedie cu ajutorul unei zeițe și a unei mașinării (adică al unui artificiu scenic) și printr-o metamorfoză, care putea găsi ceva credit pe vremea lui Euripide, dar care ar fi prea absurdă și
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ar fi posibil să înlăturăm vreuna, fără a face să cadă întregul edificiu." Corneille se scuză, fără îndoială din cauza docților, că nu a acordat locul întâi declamației în această operă, cum o face pretutindeni în altă parte. "Permiteți (...) ca frumusețea reprezentației să înlocuiască lipsa versurilor frumoase pe care nu le veți găsi într-o atât de mare cantitate ca în Cinna sau în Rodogune, pentru că principalul meu scop aici a fost să satisfac vederea prin strălucirea și diversitatea spectacolului, și nu
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
i-ar fi șters strălucirea." Și mai explicit, în Dedicație la Confidenta (La Suivante), scrie: "Fiindcă facem poeme pentru a fi reprezentate, primul nostru scop trebuie să fie să placă, curții și poporului, și să atragă un număr mare la reprezentație. Trebuie, dacă se poate, să adăugăm regulile, pentru a nu displace savanților și pentru a primi o apreciere universală". Cât despre Molière, foarte sensibil la reacțiile parterului, se declară mândru de a-i fi obținut adeziunea. El pune în gura
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu ar fi trebuit să se mai vadă: Ximena trebuia să-și propună omorârea iubitului său; și despărțiți unul de celălalt, ei nu ar fi fost decât cu mult mai interesanți. De altfel, nu sunt singurul care a remarcat la reprezentație că Ximena este o caldă iubită și o călduță fiică: acest lucru poate într-adevăr să existe, dar adevărul acesta nu este frumos." 4.2.4. "Caracterul ales" Aristotel, ne amintim, definește o a patra trăsătură caracteristică a "comportamentului" personajului
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ar face un lucru ridicol (...). Ca un Amant să afle că Ibovnica lui se află în mare pericol, iar el să se amuze singur certându-se cu Destinul, în loc să alerge în ajutorul ei, nu i s-ar putea ierta la reprezentație, nu mai mult decât în realitate." Cazul monologului personajului care vorbește alături de un altul a cărui prezență o ignoră, și mai nerealist, nu este de acceptat după părerea lui d'Aubignac decât dacă se exprimă foarte încet, căci "nu este
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și discurs în teatru, el face din ea unul din cele mai frumoase ornamente ale piesei de teatru. "În teatru, scrie el, a vorbi înseamnă a acționa (...) căci Discursurile nu sunt în Teatru decât accesoriile Acțiunii, deși orice Tragedie, în Reprezentație, nu constă decât în Discurs (...). Acest lucru reprezintă întreaga lucrare a poetului și pentru care își folosește în primul rând forțele minții sale. Și dacă face să apară câteva acțiuni în Teatrul său, asta se întâmplă pentru a face vreun
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lucruri pentru ca ele să servească drept materie unor narațiuni agreabile." (Practica teatrului, Cartea IV, cap. 2, "Despre Discursuri în general") 5. "Iluzia de prezență" În epoca clasică, chiar dacă acțiunea este verosimilă, spectatorul nu poate crede în realitatea ei atunci când condițiile reprezentației nu sunt și ele la fel. Acțiunea reprezentată trebuie să pară adevărată, după cum explică d'Aubignac în Practica teatrului: "Când vrem să aprobăm sau să condamnăm (piesele de teatru) care apar pe scena Teatrelor noastre, presupunem că lucrul este adevărat
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fi reprezentativ, trebuie totuși să ne amintim că există realitate chiar și în lucrurile reprezentate. În mod real actorii sunt văzuți și auziți; versurile sunt în mod real pronunțate, și încercăm în mod real plăcere sau suferință asistând la aceste reprezentații, se consumă acolo un timp veritabil care menține mintea auditorilor atentă în cursul desfășurării anumitor momente, adică de când se deschide teatrul, până ce se închide. Or, acest timp este ceea ce eu numesc durata veritabilă a reprezentației." Scopul regulii unității de timp
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sau suferință asistând la aceste reprezentații, se consumă acolo un timp veritabil care menține mintea auditorilor atentă în cursul desfășurării anumitor momente, adică de când se deschide teatrul, până ce se închide. Or, acest timp este ceea ce eu numesc durata veritabilă a reprezentației." Scopul regulii unității de timp este de a-i face pe spectatori să creadă că cele două durate sunt identice. Trebuie făcut tot posibilul pentru ca spectatorul să aibă iluzia că evenimentul reprezentat sub ochii săi se produce în mod real
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ceea ce văd și de a se îndoi de realitate", scrie Chapelain în Scrisoare despre regula celor douăzeci și patru de ore. Mairet care anunță, un an după Chapelain, regula, în Prefața la Silvanire, din 1631, face și el din ea garantul verosimilului reprezentației. "Se pare deci că este necesar ca piesa să fie conformă cu regula, cel puțin a celei de douăzeci și patru de ore, astfel încât toate acțiunile de la primul până la ultimul act, care nu trebuie să fie mai puține nici să treacă de
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]