8,991 matches
-
antiiudaică, operând un fel de sublimare, în planul eshatologiei, a anumitor date istorice și sociale, proprii celei de‑a doua jumătăți a secolului al II‑lea. Folosind acest mit, episcopul de Lyon afirmă încă o dată unitatea indestructibilă a celor două Testamente - profețiile VT care vorbesc despre sfârșitul lumii concordând perfect cu cele ale NT - și justifică necesitatea Judecății, împotriva concepției gnostice a predestinării. Anticristul, născut din tribul lui Dan, recapitulează toate apostaziile istoriei (sensul numărului 666) în vederea Judecății de Apoi a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
temă față de care Hipolit arată un interes special. În concepția sa, profeții, „adevărații noștri ochi”, au putut vesti „tainele Logosului”, pentru că toate prezicerile lor au fost inspirate nemijlocit de Logosul însuși. Cuvântul divin s‑a descoperit în parte profeților Vechiului Testament, precum și filozofilor păgâni, și deplin, în Isus Cristos, apostolilor și tuturor creștinilor. Întrucât aceste mesaje provin de la unicul Izvor veșnic, conținutul lor este adevărat și rămâne adevărat pentru toate generațiile istoriei. Profeții au, așadar, o influență specială asupra fluxului istoriei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
divine; 3) la porunca lui Dumnezeu profeții ies în lume să anunțe mesajele. O profeție făcută cunoscută de profet fără acordul lui Dumnezeu nu are nici o valoare (avertisment pe care îl regăsim de altfel în mai multe cărți ale Vechiului Testament). La nivel social, trăsătura excepțională a unui profet rămâne, fără îndoială, capacitatea sa de a cunoaște evenimentele viitoare: „Într‑adevăr, dacă profetul ar vorbi despre ceva întâmplat deja, el n‑ar mai fi profet, căci ar spune lucruri pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
3) „Mântuitorul a fost arătat ca un miel (In. 12,31); celălalt va apărea de asemenea cu trăsăturile unui miel, dar va fi lup pe dinăuntru (Mt. 7,15).” Până aici Hipolit reia trei mari simboluri ale Vechiului și Noului Testament care îi vizează pe cei doi mesia (cel adevărat și cel fals). Începând cu punctul 4, Anticristul va fi descris ca un impostor care va îndrăzni să‑și împroprieze prin mimetism biografia lui Cristos. 4) „Tăiat împrejur (Lc. 2,21
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
bine zis, se străduiește să alcătuiască el însuși acest dosar (cap. 14‑15): Gen. 49,16‑17; Deut. 33,22; Ier. 8,16 și o profeție de origine necunoscută. Primul pasaj este citat, în manieră foarte sugestivă, dintr‑un alt „testament” (sau serie de binecuvântări), al lui Moise. Este vorba de Deut. 33,22: „Și lui Dan i‑a spus: «Dan, pui de leu, care se va avânta din Basan»”. Indiciul care face posibilă afirmația că „puiul de leu” se referă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de leu” se referă la Anticrist și nu la Cristos este menționarea tribului lui Dan. Așadar, Hipolit cunoaște tradiția potrivit căreia tiranul eshatologic se va naște în acest trib (tradiție care apare și la Irineu). Al doilea citat provine din „testamentul lui Iacob” (Gen. 49,17): „Dan să se facă șarpe în drum, mușcând glezna calului”. Hipolit își îngăduie să omită aici un mic fragment, de altfel, fără prea mare importanță. Diavolul, în chip de șarpe, este cel care o amăgise
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de altfel, fără prea mare importanță. Diavolul, în chip de șarpe, este cel care o amăgise pe Eva în rai. Dan‑Anticrist ar fi deci diavolul care se întoarce la sfârșitul istoriei (cap. 14). Al treilea citat provine din același „testament al lui Iacob” (Gen. 49,16): „Dan va judeca poporul său și va fi ca un [singur] trib în Israel”. Hipolit se opune interpretării obișnuite din iudaism, care atribuie această profeție lui Samson. Este adevărat, exclamă Hipolit, că profeția se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în didascalia creștină un loc pe care nu l‑a cunoscut înainte. Alături de Origen, Hipolit marchează trecerea de la o epocă în care tradiția orală era esența învățăturii creștine, la o epocă a Cărții, deopotrivă sub forma Vechiului și a Noului Testament. La Hipolit însă, această exegeză nu are încă aspectul metodic și științific pe care îl va avea la Origen; ea rămâne înainte de toate pastorală și liturgică”. Comentariul la Daniel (Com. Dan.) nu se prezintă ca un comentariu propriu‑zis, ci
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nu intervine niciodată în istorie fără un motiv bine determinat. Minunile fac parte din planul pedagogiei divine. În mod obișnuit însă, Pedagogul nu intervine în favoarea protejaților săi: vezi, de exemplu, cazul celor șapte frați Macabei, al sfântului Ștefan, profeții Vechiului Testament, Cristos însuși. Este inutil să căutăm motivul, căci singur Dumnezeu cunoaște sensul celor hotărâte de el. Cei care ar îndrăzni să i se substituie ar da dovadă nu numai de nemăsurată mândrie, ci și de o oarecare naivitate. Căci, dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
exegetului este dublă. Pe de o parte, acesta trebuie să‑și convingă auditorii de faptul că Anticristul nu lucrează încă în lume, în pofida asprelor persecuții suferite de Biserică. Ele trebuie înțelese ca încercări similare celor îndurate odinioară de profeții Vechiului Testament. Acceptând martiriul unui anumit număr de „aleși”, Dumnezeu dorește să mențină trează și să fortifice credința creștinilor. Pe de altă parte, Hipolit încearcă să prevină orice deviere individualistă, al cărei exces ar putea primejdui însăși existența Bisericii ca instituție pământească
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de raportul dintre parusie și persecuții, de sensul răbdării și al martiriului, de raportul dintre mesia iudeu și mesia creștin. Strategia sa hermeneutică rezidă în identificarea referirilor la Anticrist și la predecesorii săi în diferitele fragmente ale Vechiului și Noului Testament. De Christo et Antichristo este un imens dosar de testimonia despre adversarul eshatologic și sfârșitul istoriei, dosar organizat după structura unui discurs epideictic. În Comentariul la Daniel, citatele alternează cu considerațiile de ordin teologic, hermeneutic și pastoral. Mitul Anticristului face
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fidel al lui Origen, ale cărui scrieri le studiase în bibliotecile Palestinei. Alexandrinul însuși se gândea la un Comentariu la Apocalipsă, dar proiectul nu a fost niciodată realizat. Să adăugăm că, până în secolul al III‑lea, ultima carte a Noului Testament prezentase interes în calitate de sursă de testimonia pentru susținerea diferitelor poziții teologice. Victorin abordează revelația ioanică în sine și pentru sine. Comentariul la Apocalipsă Principalul motiv pentru care acest comentariu a supraviețuit și a fost încununat de un succes semnificativ în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Evangheliile, prea puțin dezvoltate în acest sens: ea este revelația desăvârșită a sensului Scripturii prin însuși Cristos, prelungirea către toți creștinii a uimitorului privilegiu al ucenicilor de la Emmaus (Lc. 24).” Există trei momente esențiale ale istoriei revelației divine: încredințarea Vechiului Testament (Legea) poporului ales, prin Moise; deschiderea Vechiului Testament prin răstignire; revelația desăvârșită a mesajului Scripturilor în Isus Cristos, în calitate de judecător. Moise a fost cel care a scris și a pecetluit „testamentul lui Dumnezeu”; prin răstignire, Isus desface pecetea acestui testament
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este revelația desăvârșită a sensului Scripturii prin însuși Cristos, prelungirea către toți creștinii a uimitorului privilegiu al ucenicilor de la Emmaus (Lc. 24).” Există trei momente esențiale ale istoriei revelației divine: încredințarea Vechiului Testament (Legea) poporului ales, prin Moise; deschiderea Vechiului Testament prin răstignire; revelația desăvârșită a mesajului Scripturilor în Isus Cristos, în calitate de judecător. Moise a fost cel care a scris și a pecetluit „testamentul lui Dumnezeu”; prin răstignire, Isus desface pecetea acestui testament, descoperindu‑i conținutul, pe tronul judecății: „Acum deci
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
trei momente esențiale ale istoriei revelației divine: încredințarea Vechiului Testament (Legea) poporului ales, prin Moise; deschiderea Vechiului Testament prin răstignire; revelația desăvârșită a mesajului Scripturilor în Isus Cristos, în calitate de judecător. Moise a fost cel care a scris și a pecetluit „testamentul lui Dumnezeu”; prin răstignire, Isus desface pecetea acestui testament, descoperindu‑i conținutul, pe tronul judecății: „Acum deci se arată chipul lui Moise, acum el este descoperit și de aceea apocalipsă înseamnă revelație; acum pecețile cărții lui Moise sunt ridicate” (5
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Testament (Legea) poporului ales, prin Moise; deschiderea Vechiului Testament prin răstignire; revelația desăvârșită a mesajului Scripturilor în Isus Cristos, în calitate de judecător. Moise a fost cel care a scris și a pecetluit „testamentul lui Dumnezeu”; prin răstignire, Isus desface pecetea acestui testament, descoperindu‑i conținutul, pe tronul judecății: „Acum deci se arată chipul lui Moise, acum el este descoperit și de aceea apocalipsă înseamnă revelație; acum pecețile cărții lui Moise sunt ridicate” (5, 2). De asemenea, Apocalipsa recapitulează toate profețiile anterioare: per
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
orice corespondență istorică. În acest sens, lectura lui Victorin prefigurează abordarea lui Augustin. Secțiunea anticristologică M. Dulaey prezintă structura comentariului în felul următor: 1) cap. 1-3: vedenia Fiului omului; unitatea Bisericii; Duhul septiform; 2) cap. 3-4: vedenia tronului; cele două Testamente; 3) cap. 6-9: cele șapte coroane și cele șapte trâmbițe: simbolul persecuțiilor; 4) cap. 10-11: îngerul cu cartea în mâini; Isus deschide cartea; 5) cap. 11-19: secvența eshatologică; Anticristul‑Nero; 6) cap. 20-22: cele două învieri, judecata și împărăția de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
acea vreme, se va manifesta fățiș în lume. Această concepție este explicabilă, în parte, prin faptul că la jumătatea secolului al IV‑lea canonul ierusalimitean, sursa fundamentală de inspirație a scenariilor anticristologice anterioare, nu includea Apocalipsa. Ultima carte a Noului Testament este exilată printre scrierile deuterocanonice a căror lectură nu este recomandată. Drept urmare, mai multe episoade ale mitului Anticristului, așa cum apare la Irineu sau Hipolit, au fost abandonate, mitul însuși trebuind să fie reformulat și revalorificat. Chiril este obligat să reactualizeze
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nu a făcut decât să reia o tradiție bine ancorată în mediul său de origine, nefiind preocupat de proveniența acesteia. Ceea ce‑l interesa, era prezența, foarte importantă pentru el, a unui apostol al lui Cristos alături de două personaje ale Vechiului Testament. Aceasta arată că textul nostru este produs într‑un mediu creștin în care fervoarea apocaliptică nu mai are întâietate, personajele noutestamentare putând sta alături de cele veterotestamentare, fără a surprinde prea mult. Recent, într‑o teză susținută în 1997 la Universitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
amintim principiile exegezei lui Ieronim, precum și atitudinea sa față de Biblie, în general, și față de Vechiul Testament, în special. Să începem prin raportarea sa la Biblie. Atitudinea hermeneutică a lui Ieronim își are originile în activitatea sa de traducător. Revizuirea cărților Noului Testament mai întâi, apoi a celor din Vechiul Testament, întreprinsă la îndemnul papei Damasus, a marcat profund și definitiv abordarea sa scripturistică, în sensul unei relativizări din ce în ce mai clare a valorii „științifice” a Septuagintei, versiune mult prețuită, după cum se știe, de înaintașii săi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
La originea acestei schimbări de perspectivă - pentru că este vorba mai curând de o schimbare de perspectivă decât de o transformare radicală și definitivă - se află două cauze: „Din momentul în care a început să studieze îndeaproape textul original al Vechiului Testament, nu a putut ignora numeroasele divergențe existente între manuscrisele ebraice și cele grecești și nici superioritatea celor dintâi, în majoritatea cazurilor”; apoi, „prin lectura Noului Testament, el ajunge să constate că evangheliștii și dumnezeiescul nostru Mântuitor și Domn, precum și sfântul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cauze: „Din momentul în care a început să studieze îndeaproape textul original al Vechiului Testament, nu a putut ignora numeroasele divergențe existente între manuscrisele ebraice și cele grecești și nici superioritatea celor dintâi, în majoritatea cazurilor”; apoi, „prin lectura Noului Testament, el ajunge să constate că evangheliștii și dumnezeiescul nostru Mântuitor și Domn, precum și sfântul Pavel, citează adesea, ca extrase din Vechiul Testament, lucruri care lipsesc din exemplarele noastre”. Poate că acest din urmă argument a jucat un rol decisiv, dată fiind
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și simplu că trebuie utilizată împreună cu celelalte versiuni grecești (cea a lui Aquila, a lui Symmachos și a lui Theodotion), în urma consultării, primordiale, a originalului ebraic. Acesta din urmă va fi luat ca text de referință pentru toate comentariile Vechiului Testament; celelalte versiuni, începând cu Septuaginta, nefiind utilizate decât cu titlu secundar, fie pentru a clarifica anumite expresii obscure pe care exegetul le întâlnește în textul original, fie pentru a completa acest text, atunci când lipsesc de aici pasaje întregi, cum ar
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
regăsesc în aproape întreg corpusul. În acord cu doctrina lui Marcion, Cristos despre care vorbesc Luca și Pavel este Fiul adevăratului Dumnezeu, propovăduit exclusiv de Evanghelie. Aceasta înseamnă că venirea sa nu a fost anunțată prin nici o profeție a Vechiului Testament și nu a fost pregătită prin nici o teofanie preliminară: ea s‑a petrecut subit, neprevăzut (Adu. Marc. 3, 2, 1). Așa cum există doi dumnezei, unul bun, al păcii, al Evangheliei, celălalt însetat de răzbunare, al Legii iudaice, tot astfel există
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe pământ, recunoscut de creștini, celălalt, care nu s‑a arătat încă, este așteptat de poporul lui Israel (4, 6). Acesta din urmă va fi fiul sau trimisul Demiurgului malefic și a fost anunțat de toate profețiile mesianice ale Vechiului Testament. Isus, Cristosul creștinilor, s‑a făcut cunoscut ca adevăratul Mesia, exclusiv prin minunile pe care le‑a săvârșit în timpul vieții sale pământești (3, 3). Nașterea sa nu a fost naturală (adică, din femeie), iar moartea sa nu a fost decât
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]