25,069 matches
-
din prietenii mei m-a abandonat, o, Maximus: într-adevăr, el nu a fost un tovarăș al Fortunei. L-am văzut plângând la funeraliile mele, ca și cum ar fi fost pe cale să-și pună fratele pe rug: m-a strâns la piept și m-a consolat când eram deprimat și și-a amestecat lacrimile cu ale mele până la sfârșit. O, de câte ori, protector nefericit al amarei mele vieți, mi-a oprit mâinile mele pregătite pentru un gest fatal (chiar împotriva mea însumi!). O
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
acestei rușini, se străpunge cu un pumnal. În timp ce tatăl și soțul, sosiți în grabă la căpătâiul ei plâng, îi ajunge din urmă Brutus, prieten de încredere al familiei, care "cu mult curaj, justificându-și în sfârșit numele" scoate pumnalul din pieptul sângerând al Lucreției și vobește fără teamă: "Eu jur pe acest sânge puternic și cast și pe sufletul tău care-mi va deveni numen că Tarquinius și neamul lui vor plăti pentru aceasta cu exilul: prea mult mi-am ascuns
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
unor expresii, Ovidiu exprimă destul de clar unele sentimente de-ale sale cu privire la propria-i siuație și, implicit, la imperiu. Înainte de toate, sulmonezul se referă la curajul lui Paulus (si animi non cecidere tui) de pe vremuri: un curaj deosebit care ținea piept cauzelor disperate. Inima lui Paulus era foarte sensibilă la durerea altuia, mai ales, se pare, când durerea era provocată de o atitudine politică. O asemenea realitate vor să sugereze Horațiu și Ovidiu într-un vers care reia aproape cu termeni
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
a trece prin vestibulul În care ard toate focurile iadului. Alecu pare mulțumit să Întîrzie În acest limb. Cel puțin așa ne Încredințează el În stihuri: „Mă arz fără măsură ................................... Să-mi pară focul viață, Și moartea o dulceață! ..................................... În piept purtîndu-ți focul să-mi fericesc norocul!” Nu cunoaște sau nu prețuiește treptele de jos ale suferinței erotice: melancolia, tristețea... Alecu stă, mereu, pe treptele de sus ale pasiunii și aspiră să trăiască, s-a văzut, În inima focului. Prigorirea este
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
tăcerea cea mai adîncă, dar desconspirau, În acrostih numele Zoicăi, Lucsandrei sau Elencăi. Nicolae amenință să spună lucrurilor pe nume, dar nu dă, În fond, nici un clement concret care să ne poată duce spre izvorul suferinței lui: „Ticălosul al mieu piept, Lasă taina, spune drept, Arată ce pătimești, Și d-al cui foc te trudești Că focul ce te-au pătruns Nu mai e să stea ascuns, Iar să taci e În zadar, Că tăcerea n-are dar. CÎnd un suspin
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Îndesarea, grămădirea formează o unitate, fiind posibilă coeziunea dintre părți. Ca poet erotic, Iancu Văcărescu duce mai departe, cu elemente noi de decor, mitologia familiei: aceea ridicată pe un imens suspin. Dragostea e un „magnet dulce”, un „foc greu” În piept, o tovărășie plăcută și o gîrlă de suspinuri pe care poetul, fire comodă, le vrea cît mai ușoare („suspinuri, fiți mai ușori”). Simbolul jelaniei În iubire devine, acum, filomela, iar cadrul ei de desfășurare este crîngul, pajiștea În ambianță nocturnă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
reținut pentru că anunță somnia eminesciană, un concept filozofic și o stare erotică (starea de extaz). Heliade folosește de regulă epitetul general-apreciativ și comparația abstractă*, rareori intervine și cîte un element mai concret („ca lemnele În foc oasele-mi’ secară pe piept”, „ca pelecanul mi-am sfîșiat pieptul”) care dă oarecare substanță versului, prea subțire Însă, prea ușoară pentru a putea determina În poemul heliadesc o clară imaginație materială. Însă, din moment ce există poezia, trebuie să existe În inima acestui retorism și cîteva
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
concept filozofic și o stare erotică (starea de extaz). Heliade folosește de regulă epitetul general-apreciativ și comparația abstractă*, rareori intervine și cîte un element mai concret („ca lemnele În foc oasele-mi’ secară pe piept”, „ca pelecanul mi-am sfîșiat pieptul”) care dă oarecare substanță versului, prea subțire Însă, prea ușoară pentru a putea determina În poemul heliadesc o clară imaginație materială. Însă, din moment ce există poezia, trebuie să existe În inima acestui retorism și cîteva elemente care particularizează imaginarul. Începem prin
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Dar nu, văz o ființă... spre mine-naintează... Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se Înspăimîntează; Un strein pe aicea sfială ar avea. Ea pășește, ia seama... o auz că șoptește. Negreșit e femeie... Ce zice? Mă numește! Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea”. Acesta este momentul inaugural, și cel mai puternic liric, al iubirii În poemele lui Gr. Alexandrescu. De el se leagă o promisiune de fericire. Figura așteptării este, În fond, o figură a promisiunii de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
făcu nenorocirea un semn și te pierdu...”). În acest limitat timp de „delir”, de fericire la care participă și puterile cerești, Îndrăgostitul trăiește o clipă de intimitate și Îndrăznește să-și apropie „obiectul de iubit”. O apropiere prin intermediul privirii: „Văzui pieptul tău tînăr bătînd de turburare Subt vălul ce sălta; Te privii În tăcere; cunoscuși a mea stare, Văzuși puterea ta...”. O comunicare trecută deja În amintire („dar depărtat de tine”), intrată din tăcerea emoției În tăcerea timpului. Gestul cel mai
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a mea stare, Văzuși puterea ta...”. O comunicare trecută deja În amintire („dar depărtat de tine”), intrată din tăcerea emoției În tăcerea timpului. Gestul cel mai Îndrăzneț de intimitate În lirica erotică a lui Gr. Alexandrescu este sprijinirea frunții pe pieptul tremurător al femeii. Dar și acest curaj este o faptă a trecutului: „Minutu-acela-n veci mă muncește, Ca o sentință e-n mintea mea; De ating fruntea-mi, simț că svîcnește, Focul din sînu-ți arde În ea.” Un extaz retrăit, o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a sensibilității poetice. Întîiul cînt (Ionienele) Începe cu descrierea unui apus Însîngerat În valurile albe ale mării. Descriere fără strălucire, salvată de un singur vers. Un vers extraordinar: „Cotind pe Cornul d-aur, ieșea În Propontide Un vas spărgînd cu pieptul tărîmele lichide”. În același cînt, spre sfîrșit, dăm peste un mic imn al mării, construit șt acesta din multe locuri poetice comune, Însă strigătele de admirație par mai pure și cîteva imagini ne duc spre ideea mării ca spațiu al
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ghinion, la Neapole este frig asemănător (s-a văzut din scrisoarea către Zulnia) cu acela din Moldova, pe mare clima devine insuportabilă... Teroarea de frig se complică, În Jurnal, cu teama de moarte. Elena Negri (eroina Jurnalului) este bolnavă de piept și frigul, ploaia, vîntul Îi grăbesc sfîrșitul. Sosirea Într-un oraș „pe un timp urît” și la o oră tîrzie de noapte constituie un dezastru. O cameră mică, rece și obscură reprezintă tot ce poate fi mai mizerabil. „S-a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
este propriu-zis o temă și nu angajează o mitologie lirică din care să deducem un simț uranic, o dorință mai adîncă de pierdere În spațiile cosmosului. Cerul este și pentru Alecsandri un fastuos decor pentru delicate gesturi intime. Sprijinită de pieptul răpitorului, Trestiana zîmbește, din văzduhuri, „ca un vesel meteor”, iar Făt-Frumos, Într-o beatitudine totală, „duce raiului din stele al pămîntului odor”. Răpire simbolică, voiaj pur literar, mesaj fără conotații. Alecsandri iubește și el, ca toți romanticii, departele (sau Îndepărtatul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dialog În șoaptă... Acolo (În tabăra română): „misterul și tăcerea” pădurii, „flăcări triste”, lucirea, din cînd În cînd, a săbiilor, străfulgerarea ochilor mînioși, jurăminte („dor crunt de răzbunare”), un umor discret În dialog, „hieroglife sfinte” brăzdate pe brațele și pe piepturile luptătorilor. Aici: „mii și mii de focuri” vesele, „zgomotul orgiei”, fastul cortului regal, „duzini de candelabre”, sticle cu vinuri spaniole și calabre, un cerb de patru ani Încins cu șiruri de fazani, două piramide de fructe aduse din Asia și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de retorică solemnă. Toate miturile istoriei sînt puse În mișcare, toate imaginile tăriei și ale rezistenței sînt convocate: „pardoși de la Lipneț”, „vultani din Războieni”, „zimbri fioroși din codrii Racovii”, „aprigi zmei din Soci, din Catlabuga...”. Pardoșii, vultanii, zimbrii formează cu pieptul lor „un zid, hotar de țară”, sîngele lor Înroșește Nistrul, Prutul și Dunărea... După această retorică a forței, urmează În abilul discurs o retorică a suferinței: „țara e-n nevoie”, românii mor „sub chinuri”, „fetele mor sub silă”, „pruncii mor
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
al jeluitorului Îndrăgostit, năvala pe care o proiectează În drum spre casă. Mai sînt și alte semne ale ispitei trupului. O poezie (Asară, de-un vac trecut) pare a fi scrisă după o altă năvală de origine profană: „Ochi, guriță, piept și sin, Voi, la care eu mă-nchin, Și tu rai ascuns pre tare, Pomeniți necontenit CÎt zbucium și vînzolit Ați răbdat cu luptă mare. Cum sîmțăm că să bătea Inima ei supt a mea Cu răsuflări Îndesite, Pept pe
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și sin, Voi, la care eu mă-nchin, Și tu rai ascuns pre tare, Pomeniți necontenit CÎt zbucium și vînzolit Ați răbdat cu luptă mare. Cum sîmțăm că să bătea Inima ei supt a mea Cu răsuflări Îndesite, Pept pe piept tot apăsînd, Gură pe gură mușcînd ȚÎțîșoare dezvălite.” Lirismul corporal este, aici, mai Îndrăzneț. Conachi sugerează bucuria trupului Înfierbîntat. El lasă deoparte, pentru o clipă, celebra lui pudoare și vorbește, Încifrat e drept, despre un rai ascuns, despre țÎÎșoarele dezvălite
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
al corpului: „Ei sînt pricinuitorii focului ce vezi aprins, Ei și viața, ei și moartea și ființa mi-au cuprins. De la dînșii, nu de la tine scăparea mea o aștept, Ei pot numai să-mi dea viață cu o lacrămă pe piept.” Alegerea ochilor este, de aceea, un moment capital În iubire. Conachi Îi dedică mai multe poeme, Între care o alegorie cu titlul de mai Înainte. Afrodita organizează un concurs de frumusețe a ochilor și Însărcinează pe Amor să facă selecția
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
perpetuă stare de delir. Curios, inima nu explodează niciodată. S-a obișnuit cu acest puls infernal. Menirea ei este să trăiască pe culmile durerii, așteptînd milostivirea. Anton Pann antrenează, Într-un irmos, toate părțile trupului În aventura sentimentală: ochii, limba, pieptul, buzele, mîinile, chiar și picioarele. Vine la urmă și sufletul care se predă. Părțile corpului sînt mesagerii și instrumentele posesiunii În dragoste: Pieptule ce pînă azi Știu și decît să arzi, Aflînd acum unde mergi, Bate În ceasuri Întregi. MÎinilor
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
explozivă: „Căci numai la ochii tăi Au fost scris ochilor mei A se Închina curînd De vreme ce foc aprind”, scrie poetul uneia dintre ibovnicele sale, Elenca. Deși toate părțile trupului sînt cuprinse de foc, locul de preferință al focului este, totuși, pieptul. Aici e vatra lui: „Doamne, giudecător drept, Vezi ce foc Îmi arde-n pept...”. Dacă ochii femeii provoacă focul, ochii bărbatului Îndrăgostit Îl Întrețin. PÎnă la autodistrugere, căci a arde fără preget este la poeții din epoca de Început cea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
acu-nlemnește”... după care cunoaște senzația insuportabilă de surpare a corpului, de Întrerupere a funcțiilor vitale. O paralizie progresivă cuprinde pe omul Înamorat: „Ochii ș-au perdut vederea, Gura s-o-nchis spre tăcerea, Obrajii În veștejire, MÎinile În neclintire, Pieptul Întru nemișcare, Sufletul În nesuflare, Spun că pentru despărțire Moare omul cu simțire.” N. Dimanchi, amicul lui Conachi, vede și el „semne Încumplite” În te miri ce. Trecerea unui fluture Îi vestește moartea. Pierzîndu-și amorul, nu-și află fericirea decît
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
curînd a-mi agonisî! Mă lepăd de toate-a lumii, mă cernesc, mă Întristez Mă cufund În Întuneric, lumina să nu mai văz. Ochii facă-să izvoară și curgă de-acum mereu, P’ În’ ce-or face iaz de lacrimi nenorocit pieptul meu Sufletul supt sîn să bate ca la ceasul din sfîrșit.” Vine curînd și resemnarea superioară. Iubirea răscumpără toiul, În neființă poetul duce bucuria unei mari pasiuni: „Eu ș-atunci În neființă zic că oi fi norocit, Că le trag
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
poeți? Conachi părea a avea preferință pentru trandafir: „Un trandafir ți-am ales Din florile ce am cules...” Însă lîngă trandafir există crinul, viorica, toporașul și „floricica numă-uita”. Floarea, În genere, este cultivată pentru valoarea ei de seducție. Pus la piept, Între rîvniții sîni, trandafirul devine un simbol ornamental și un simbol, evident, erotic. Mirosul bagă foc În sîmțîri, participă cu alte cuvinte la procesul de erotizare: „Nu știu floare este asta, ori amori În strai schimbat, Căci cu mirosul o dată
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Își ușurează durerile”... este umorescă. Miturile iubirii tristaniene apar aici Într-o formă comică; „Domnilor! Socotesc că nu fără cuviință am intitulat această ediție «Spitalul Amoruluiă, căci În coprinderea-i nu veți vedea decît plîngeri de inimi rănite, suspinuri de piepturi săgetate, tînguiri de dureri cumplite, ohtări și tot felul de văilări din pricina Amorului: Întocmai ca Într-un spital În care se află mulțime de ostași loviți În bătaie și răniți de tot felul de arme, carii Își arăt ranele și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]