24,784 matches
-
Polonia și România, intensificarea acestei istorii a "metodei mărșăluirii" (căreia Europa Occidentală și restul Balcanilor nu i-au căzut niciodată pradă) a fost însoțită de valuri de sălbăticie antisemită fățișă. Asemenea atrocități s-au înregistrat pentru prima oară în istoria recentă și în Germania. Iorga avertiza: Chiar și un om cu sînge rece, care nu se lasă purtat de nici o pornire, este de preferat entuziasmului gata să țîșnească distrugător în întuneric"6. Acest nou val de violență antisemită a însemnat pentru
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
spre sud, est sau nord. Deși cele mai grave s-au produs în fosta Iugoslavie, România are o cultură politică și probleme asemănătoare: cine poate spune ce viitor le este hărăzit Transilvaniei sau Basarabiei? După opinia ziarului "International Herald Tribune", recentele evenimente din Balcani "au transformat visul unei Europe unite într-un coșmar"1. Nu este chiar așa. Aceste evenimente ilustrează doar cît de eficient este încă procesul de realizare a unității Europei, cît de indolenți și slabi sînt încă europenii
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
atingerii anumitor țeluri. Literatura trebuie să-și aducă contribuția la modelarea unui "om nou" conform unui ideal, indiferent de aspirațiile individuale. Astfel, Gorki s-a alăturat de bunăvoie progresului în viziunea lui Lenin și ulterior a lui Stalin. Vezi lucrarea recentă a lui Henri Troyat asupra acestui subiect: Gorki Paris, 1986 62 Șeicaru, op. cit., p. 30 63 N. Iorga, "În amintirea lui Eminescu", "Neamul românesc literar", 1909, pp. 503-507, și Mihai Eminescu, Opera politică, vol. I (1880-1883), passim 64 În timpul războiului
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
greu? Nu știu. Dar sunt convins că imparțialitatea istoricului nu este Întotdeauna la Îndemână. Această carte nu aspiră la o asemenea detașare olimpiană. Fără a renunța, sper, la obiectivitate și echidistanță, Epoca postbelică oferă o interpretare declarat personală a trecutului recent al Europei. Este, Într-un cuvânt care a căpătat pe nedrept conotații peiorative, obstinată. Unele dintre judecățile sale vor fi poate controversate, altele se vor dovedi cu siguranță greșite. Toate sunt failibile. Bune sau rele, ele Îmi aparțin - ca și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au În comun o siguranță născută din profundă erudiție și dintr-o Încredere În capacitățile intelectuale greu de găsit la succesorii lor, precum și o claritate a stilului care ar trebui să servească drept model tuturor istoricilor. Dintre specialiștii În istoria recentă a Europei din ale căror lucrări am Învățat cel mai mult, trebuie să-i menționez și să le mulțumesc În mod special lui Harold James, Mark Mazower și Andrew Moravcsik. Amprenta lucrărilor lor este vizibilă În paginile ce urmează. Ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu pentru că este În mod inerent mai bună sau pentru că reprezintă un model ideal, ci pentru că, În lumea În care trăim, e singura variantă viabilă. Pretutindeni În Europa, prietenii, colegii și publicul m-au Învățat mult mai multe despre trecutul recent și prezentul continentului decât aș fi putut afla vreodată din cărți și arhive. Le sunt extrem de recunoscător lui Krzysztof Czyzewski, Peter Kellner, Ivan Krastev, Denis Lacorne, Krzysztof Michalski, Mircea Mihăieș, Berti Musliu, Susan Neiman și David Travis pentru ospitalitatea și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
instituționalizate de cooperare intraeuropeană, precum și redresarea susținută după 30 de ani de dezastru economic și „normalizarea” păcii, a optimismului și prosperității - toate acestea pledau pentru o reacție hiperbolică. Vindecarea Europei era un „miracol”. Europa „postnațională” Învățase lecțiile amare ale istoriei recente. Un continent pașnic și senin se ridicase, asemenea păsării Phoenix, din cenușa propriului trecut criminal (și sinucigaș). Ca multe alte mituri, și această povestire agreabilă despre Europa din cea de-a doua jumătate a secolului XX conține un sâmbure de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
implicate, În esență, În același proiect. și ele Încercau, Înainte de toate, să Înalțe o barieră Împotriva recidivei politice - deși, În țările guvernate de comuniști, acest lucru a avut loc nu atât prin progres social, cât prin aplicarea forței fizice. Istoria recentă a fost rescrisă - și cetățenii Încurajați să o uite - conform principiului că revoluția socială condusă de comuniști eliminase definitiv nu doar neajunsurile trecutului, ci și condițiile ce le făcuseră posibile. După cum vom vedea, această afirmație era un mit sau, În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
continentului să administrezi o moștenire apăsătoare. Primul război mondial a distrus vechea Europă; al doilea a creat condițiile pentru o Europă nouă. Dar Întreg continentul a trăit zeci de ani după 1945 În umbra războaielor și a dictatorilor din trecutul recent. Este una dintre experiențele care Îi unesc pe europenii din generația postbelică și Îi separă de americani, cărora secolul XX le-a dat lecții diferite și mult mai optimiste. și este un punct de plecare necesar pentru oricine vrea să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
procurorilor erau corupte - de interesul personal, de calcule politice sau de resentimente. Era o soluție imperfectă. Dar când analizăm procedurile penale și catharsisul public corespunzător, caracteristic pentru tranziția Europei de la război la pace, nu trebuie să scăpăm din vedere tragedia recentă. În circumstanțele din 1945, e remarcabil simplul fapt că domnia legii a fost reînstăpânită - la urma urmei, era prima oară când un Întreg continent trebuia să judece crime de o asemenea anvergură și să aducă vinovații În fața a ceva care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai crede În nimeni și nimic”. Italia era, după cum am văzut, un caz dificil. Dar sentimente precum cele exprimate de Giannini, resimțite spre sfârșitul anului 1945 În toată Europa, au permis evoluția rapidă a mentalității. După ce Împărțiseră vina pentru trecutul recent și sancționaseră cazurile cele mai scandaloase sau psihologic gratifiante, cei din regiunile ocupate până nu demult de nemți doreau mai degrabă să uite amintirile dureroase sau neplăcute și să-și reia viețile Întrerupte de război. În orice caz, puțini erau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fie cu toții eliberați Înainte de 1965. După care austriecii au uitat, pur și simplu, ce legătură aveau cu Hitler. Flirtul cu naziștii a fost iertat atât de ușor În Austria și fiindcă interesele locale convergeau asupra necesității de a ajusta trecutul recent: conservatorul Partid Popular, moștenitor al Partidului Creștin Social dinainte de război, avea toate motivele să cosmetizeze ceea ce era nongerman, la el Însuși și la Întreaga Austrie, pentru a face uitat regimul corporatist pe care Îl impusese cu forța În 1934. Social-democrații
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cum spunea Isocrate atenienilor, la sfârșitul războaielor peloponeziene, „Haideți să guvernăm Împreună ca și cum nimic rău nu s-ar fi Întâmplat”. Cea mai importantă moștenire nevăzută a celui de-al doilea război mondial În Europa a fost această subminare a memoriei recente și căutarea unor mituri comode ale antifascismului - pentru o Germanie antinazistă, o Franță a Rezistenței sau o Polonie a victimelor. În varianta sa pozitivă, ea a facilitat redresarea națiunilor, permițându-le unor oameni precum mareșalul Tito, Charles de Gaulle sau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care nu i-au convins pe europeni să adopte planificarea În măsura sperată inițial. și e adevărat că obiceiurile și instituțiile colaborative dobândite de europeni se datorează doar indirect - sau deloc - eforturilor americane În acest sens. Dar În lumina trecutului recent al Europei, chiar și cel mai mic pas În această direcție reprezenta un progres; invitația lui Marshall a avut cel puțin meritul de a obliga statele europene, toate la fel de suspicioase, să stea la masa tratativelor pentru a-și coordona răspunsurile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unsprezece luni mai târziu, el susținea că Bidault e „bolnav de nervi”, iar fixația franceză asupra pericolului german era „Învechită și nerealistă”6. Cuvintele lui Marshall erau cât se poate de exacte, dar trădau o lipsă de Înțelegere față de trecutul recent al Franței. Nu era un fleac pentru parlamentul francez să aprobe În 1948 planurile anglo-americane privind Germania de Vest, cu scorul strâns de 297 voturi pentru și 289 Împotrivă. Francezii nu aveau de ales și erau perfect conștienți de acest
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o confruntare fără defensivă - devenea din ce În ce mai populară În Germania și Franța deopotrivă. Dacă nu ar fi izbucnit chiar atunci războiul din Coreea (o ipoteză contrafactuală nu chiar absurdă, fiindcă era cât pe ce să nu aibă loc), profilul istoriei europene recente ar fi fost cu totul altul. Printre erorile lui Stalin, cea mai serioasă a fost sprijinul dat lui Kim Ir Sen pentru invazia Coreei de Sud la 25 iunie 1950. Americanii și europenii au conchis de Îndată (greșit) că aceasta era doar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a anunțat Planul pe 9 mai 1950, la o zi după ce Îl informase pe Dean Acheson. Englezii nu primiseră nici un avertisment. Quai d’Orsay savura situația: prima revanșă măruntă pentru atâtea decizii anglo-americane luate fără a consulta Parisul. Cea mai recentă fusese, cu numai opt luni Înainte, devalorizarea unilaterală de către Marea Britanie a lirei sterline cu 30%: doar americanii fuseseră anunțați, iar restul Europei a fost nevoit să se conformeze 10. Paradoxal, tocmai amintirea riscurilor legate de lipsa de comunicare Între statele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și a reformelor instituționale necesare. Lucru datorat În bună măsură eșecului cumulativ al guvernelor precedente, care ignoraseră inegalitatea socială. Reorientarea tardivă a dezbaterii spre cheltuieli publice urgente - sănătate, educație, transport, locuințe, pensii - le părea multora o recompensă binemeritată pentru sacrificiile recente ale țării. Dar Însemna și că majoritatea alegătorilor britanici (și mulți membri ai Parlamentului) nici nu-și imaginau cât de săracă era țara lor și ce preț plătiseră pentru victoria În bătălia epică Împotriva Germaniei. În 1945, Marea Britanie era insolvabilă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Anglia anului 1951, „Portret de familie”. Titlul În sine (pe care nu l-ar fi ales un cineast din Franța, Italia, Belgia sau Germania) dezvăluie o trăsătură specifică. Printr-un noian de amintiri comune despre gloria și suferința din războiul recent, scăldate Într-o mândrie locală abia conștientizată, filmul celebrează spiritul englez. Se insistă pe știință și progres, pe muncă și organizare. Fără cea mai vagă referință la vecinii sau aliații Angliei (sic), țara e prezentată În 1951 așa cum fusese, de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Schuman din cauza tradiționalei lor rețineri față de complicațiile continentale, precum și pentru că nu vedeau utilitatea participării la un proiect economic. Dar decizia de a nu se alătura CECO a fost mai ales una instinctivă, psihologică și chiar sentimentală, rezultat al unei experiențe recente absolut aparte. În ianuarie 1952, Anthony Eden rezuma astfel decizia britanică În fața unui public newyorkez: „E ceva ce știm, adânc În sufletul nostru, că nu putem face”. Decizia nu era definitivă, dar În acea conjunctură s-a dovedit fatală. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
polemic și literatura anilor ’30 abundau În rasism, antisemitism, ultranaționalism, clericalism și spirit reacționar. Intelectualii, jurnaliștii și profesorii care În perioada interbelică și În timpul războiului Îmbrățișaseră vederi fasciste sau ultrareacționare aveau toate motivele ca, după 1945, să-și afirme zgomotos recentele afiliații progresiste sau radicale (ori să se retragă În umbră, temporar sau definitiv). De vreme ce majoritatea partidelor și ziarelor de orientare fascistă sau ultraconservatoare erau oricum interzise (cu excepția Peninsulei Iberice, unde lucrurile stăteau exact invers), adeziunile politice public exprimate se rezumau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
german: antifascistă, progresivă, luminată. Mulți intelectuali și artiști au fost tentați să treacă de partea Zonei Sovietice și a succesoarei sale, Republica Democrată Germană. În contrast cu Republica Federală de la Bonn, parțial denazificată și prea puțin dispusă să se confrunte cu trecutul recent, Germania de Est se putea mândri că e antinazistă. Autoritățile comuniste protejau istoricii, dramaturgii sau regizorii care voiau să reamintească publicului de crimele „celeilalte” Germanii - câtă vreme respectau anumite tabuuri. Dintre relicvele Republicii de la Weimar, talente importante au migrat spre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să faci ceea ce poți”. Altă lecție pe care Sartre și generația lui pretindeau că au Învățat-o din război era caracterul inevitabil - și chiar dezirabil - al violenței politice. Aceasta nu era nici pe departe o interpretare tipic franțuzească a experienței recente: În 1945, mulți europeni traversaseră trei decenii de violență politică și armată. Tinerii de pe tot continentul se deprinseseră cu un nivel de brutalitate publică, În vorbă și În faptă, care i-ar fi șocat pe strămoșii lor din secolul al
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care credeau, În 1949, că e ipocrit să te Împotrivești violenței sau luptei de clasă când „violența albă” capitalistă face victime În fiecare zi. Dar În Franța, apelul la soluții violente nu reprezenta doar proiecția În viitor a unei experiențe recente. Era și ecoul unei moșteniri mai vechi. Acuzațiile de colaborare și trădare, setea de pedeapsă și visul unui nou Început nu au apărut odată cu Eliberarea. Ele recapitulau o venerabilă tradiție franceză. Încă din 1792, cei doi poli ai vieții publice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
soy español (apărut În 1943), prezenta istoria spaniolă ca pe o poveste unică, perfect coerentă, care Începea În grădina Raiului și se termina cu Generalissimo 3. La aceasta s-a adăugat un nou cult al morților - „martirii” taberei victorioase În recentul război civil. În miile de spații publice dedicate victimelor republicanismului anticlerical, Biserica spaniolă a organizat nenumărate ceremonii și pomeniri. Un amestec abil de pietate, autoritate civică și comemorare a victoriei consacra monopolul spiritual și mnemonic al instituției bisericești. Franco avea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]